Versione :

Ducumentu
Literatura siciliana - Camilleri

INCHIESTA IN QUANTU À U SUCCESSU STRANU DI U CUMISSARE MONTALBANO

 

Margherita Nasi — 29.06.2014

Andrea Camilleri hà fattu un mischju, una lingua particulare, trà sicilianu è talianu, cun dinù u so sensu pinziu di l’osservazione di u so paese, da allusingà miglioni di lettori è telespettatori pè u mondu sanu.

Luca Zingaretti face à Montalbano à a televisione da u 1998.

Sό passati vinti anni da chì u cumissare Salvo Montalbano hè entrutu in e librerie in u 1994, quand’ellu escì La forma dell'aqua. Oghje u persunaghju di i rumanzi d’’Andrea Camilleri ùn ci hè più bisognu di presentà lu : i so colpi di zerga, u so dialettu speziale è a so murale sicura anu ammasgiulatu miglioni di lettori.

È puru u cumissare sicilianuera pussutu sparisce dopu à duie inchieste. La forma dell'aqua è  Il cane di terracotta, era tuttu ciό ch’ellu avia previstu Camilleri pè u so cumissare. Ma l’editrice Elvira Sellerio hà richjamatu u scrittore: marchjenu bè issi libri, tandu perchè piantà? Tandu principia Montalbano da persunaghju di seria. Nasce tandu un successu edituriale impressiunante: 21 rumanzi, 15 miglioni di esemplari vinduti in Italie, è traduzzione in u mondu sanu. Senza cuntà a riescita di a seria telè, ch’elli anu fighjatu più di 800 miglioni di spettatori in u mondu sanu, da i Stati Uniti à l’Australia è dinù in America latina, in Europa è ancu in Iranu.

Vanu inseme u successu in libreria è quellu nantu à u picculu scraniu. Tandu hè difficiule di riflette nantu à u successu edituriale di Montalbano senza piglià in contu u successu di a seria televisiva. Dice Annalisa Strano, coautrice di Commissario Montalbano «U primu episodiu di a seria passa à a telè u 6 di maghju di u 1999. Si tratta di un mumentu particulare chì in Italia tandu ci hè cumu una Rinnascita di a seria telè ». Durante l’anni 80, e serie taliane eranu robba d’impurtazione: cumprà episodii americani ripurtava di più chè di fà e serie propiu di soiu. È po dopu nasce a fizzione à modu talianu: in u 1996 sbuccia Un posto al sole, primu soap opera talianu da un capu à l’altru.

Dunque Montalbano benefizieghja di una stonda favurevule, tantu più ch’ellu si tratta di un prudottu di qualità : in termini di scrittura, di regia, di decori. Montalbano hè un persunaghju pudente assai : hè à tempu u vicinu chì stà à cantu à voi —ùn si sà ghjuvà di u telefuninu, parla in dialettu, hà una Fiat Tipo— è ancu un veru eroe sulitare, incurruttibile” spieca Strano.

Una variante dialettale di u parlatu sicilanu

Ma s’è u successu di a seria telè hè sicura ch’ellu hà puntellatu a causa edituriale, ùn basta à spiicà lu. U successu  di u cumissare stupisce tantu più ch’elli ùn sό facili da leghje si, i rumanzi di Camilleri. Sopra à tuttu a lingua aduprata, chì certe volte ùn ci si entre faciule. Talianu ùn hè, nè sicilianu ma «una variante dialettale di u u parlatu sicilanu, chì ciotta in i lessichi di parechje regione siciliane, rimette in sella parolle cascate in disusu è da più à menu ne inventa altre», spieca Serge Quadruppani, chì traduce à Camilleri in Francia.

Hè à puntu issa marca linguistica chì puderia fà di Camilleri un scrittore underground. Or l’autore ne hà sappiutu fà un puntellu pudente : « issa lingua ibrida, chì passa è vene trà reminiscenze di dialettu è termini inventati, pianu pianu tutti i lettori a si anu spartuta», ghjudicheghja Salvatore Ferlita, prufessore di literatura cuntempuranea è autore di L’Isola Immaginaria – Andrea Camilleri e la Sicilia.

Hè propiu quessu u miraculu Camilleri: u scrittore hà sappiutu fà rinvivisce un dialettu. Pupularizeghja spressione siciliane ligate à i so rumanzi cumu «non mi rompere i cabasisi» (ùn mi rompe micca e palle) . «Issa spressione vinti anni fà ùn esistia quasi micca, oghje si capisce è funziona : ùn hè micca urdinaria cum’è quella d’origine », spieca Giuseppe Marci. S’è i lettori si sò pussuti impusessà d’issu linguaghju hè dinù chì Camilleri li hà datu u tempu di fà la. A cumplessità linguistica hè crisciuta prugressivamente in i so rumanzi. «Senza issu parcorsu, u lettore avaria u so da fà accustendu l’ultimi rumanzi. Ma l’accettemu cumu s’è no avessimu sequitatu tutti un corsu di lingua” testimunieghja Giuseppe Marci, prufessore di filulugia taliana à l’università di Cagliari.

I principianti ponu sempre andà à fidighjà da u latu di u  Camilleri Fans Club, chì hà messu in ligna un picculu dizziunariu duv’elle sò ricensate e spressione siciliane aduprate da u scrittore.

Una fonte di stalvatoghji senza fine.

I traduttori, elli, anu di più da fà. Cumu trascrive un linguaghju cusì  particulare? «Traducendu, a ci avemu fatta à fà risente u suchju d’issa lingua, u so mischju di purcarie ridicule è di robba delicata, d'arcaisimi è d’inventività custante», testimunieghja Serge Quadruppani. Una parte d’issu bullore passa da una lingua à l’altra. È po ci sò i raporti cun l’autore, cuscente di ùn esse faciule da traduce si. «A sò chì i traduttori castiganu à Camilleri, chì t’hà sempre un dialogu forte cun elli », conta Salvatore Ferlita. U prufessore di literatura cuntempuranea hè in Roma ind’è Camilleri ed eccu chì u scrittore riceve un pacchettu chì cuntene … una traduzzione di Montalbano in chinese. «Hà tiratu un scaccanu ; ùn sapia mancu duv’ellu ci era scrittu Montalbano!».

Altra forza di Camilleri: a so forza narrativa. Per contu soiu Giuseppe Marci l’hà pruvata. Era di veranu 1998. U prufessore invita à Camilleri à un scontru cun studianti chì anu sequitatu un corsu nant’à  l’Opéra de Vigata. Camilleri accetta l’appuntamentu fissatu à l’aeruportu di Cagliari. Cum’elli ùn si sò mai scontri i dui omi,  Marci hà da avè l’Opéra de Vigata in manu è cusì Camilleri l’hà da pudè ricunnosce. Si sà a fine. Camilleri l’hà conta parechje volte è ne hà ancu fattu un article esciutu in u cutidianu La Repubblica.

L’appuntamentu trà u scrittore è un prufessore diventa un scontru trà l’autore è u so persunaghju: «Fù cusì ch’o scuntrai à Salvo Montalbano à l’aeruportu di Cagliari cù unu di i mo rumanzi sottu à l’ascella. Era propiu impressiunante quant’ellu si assumigliava cù u mo persunaghju. Diceraghju ancu di più: videndu u prufessore aghju pussutu accoglie a maghjina di u cumissare chì sin’à tandu era solu un puzzle chì li mancavanu dui pezzi».

Giuseppe Marci chì d’issa passata ne ride sempre è oramai hè cunnisciutu da «doppiu di Montalbano», hà ritenutu una cosa d’issu fattu. Dice issa cosa quant’ellu hà talentu narrativu Camilleri :

«À pocu à pocu hà almanaccatu una storia cù issu fattu stalvatu. Dopu aghju avutu l’occasione di passà qualchì ghjornu cun ellu. Avemu scontru decine di persone , cuntava storie à tutti quelli ch’ellu infattava. Ùn aghju mai intesu duie volte listessa cosa. Pussede un ripertoriu di stalvatoghji chì mancu à pensà la!».

A Sicilia, chjave di qualsiasi cosa

Salvatore Ferlita si arricorda a prima volta ch’ellu hè affaccatu à a telè Camilleri. «Parlava di i raporti antichi in Sicilia cù una teatralità naturale. Pensu chì issa teatralità hà ghjucatu assai  nantu à u so successu: puru s’omu pό intuppà nantu à parolle scunnisciute, u quatru ch’ellu ci mette ingiru hè cusì persuasivu , da i dialoghi sinu à a sintassa, ch’ellu ùn si pό cappià».

È po ci hè a Sicilia. «Senza a Sicilia, in noi l’Italia ùn hè micca in noi un quatru compiu; di fatti a chjave di ogni cosa hè quì ch’ella si trova», scrivia  Goethe. Da Verga à Pirandello, passendu per Sciascia, parechji scrittori taliani anu sceltu a Sicilia da osservatoriu. «Un scartu ci hè sempre trà l’isula, i so riti, a so stratificazione è u cuntinente. Ed hè quessa à intrigà ci», stima Salvatore Ferlita. Per ellu, a forza di Camilleri hè di avè sappiutu discrive a Sicilia senza cascà in a caricatura: «Si vede subitu a dimensione fulclorica, ma ne allena u spessore, in parte dinù per mezu di i tuponimi inventati. Camilleri hà sappiutu fà universale un locu ma assicurendu li a so sputichezza».

Quelli chì sό contru à Montalbano dinunzianu spessu issa Italia caricaturale. «A caricatura hè spessu spessu a manera più bona di tuccà a verità. È po à chì campa in Italia sà chì issa visione ùn hè tantu caricaturale. A stupidaghjina pumposa di u berlusconisimu, u rispettu à bastanza alluntanatu da a legalità ind’è i Taliani in generale è in particulare in a classa pulitica, a passione pè e pulemiche assurde è l’esibizione più disturbante, ùn l’hà micca inventati Camilleri, quantunque», ghjustificheghja Serge Quadruppani.

Si pò esse micca d’accordu cun Camilleri, ma ci vole à ricunnosce chì u scrittore hè un osservatore bunissimu di l’Italia. Hè statu trà i primi à parlà di u fenomenu migratoriu cù  Il ladro di merendine. «Camilleri discrive issu fenomenu in u 1996 quandu chì nimu ci fa  ce casu,quandu omu pensa ch’ellu hè solu un prublema minore. In issu sensu, Camilleri hè un scrittore indiatu», ghjudicheghja Giuseppe Marci.

Tandu, ogni storia di Montalbano hè l’occasione di scopre l’Italia à pena megliu. Filippo Lupo, presidente di u Camilleri Fans Club, hà tanti è tanti esempii. «Si pό ammintà Il giro di boa chì si passa pocu dopu à l’avvenimenti di u G8 di Genuva, cù un Montalbano in crisa prufessiunale, chì ùn si ricunnosce in una certa pulizza».

È po ci hè l’ultimu rumanzu, La piramide di fango, chì si impachja di u prublema di a curruzzione. Prufeticu, u libru hè esciutu prima di u scandalu di curruzzione in quantu à l'Exposition universelle de Milan è quellu ingiru à u prugettu projet Mose, cun mira di salvà à Venezia di a crescita di l’acque.