Versione :

Ducumentu
Biennale di prosa - Nino Romeio


Post Mortem

 

 

« Vi salutu o sgiò prufessore ! »

« Cù rispettu o sgiò prufessore ! »

« Vita longa o sgiò prufessore ! »

Prufessore ùn era ancu. Ma u chjamavanu digià prufessore. È quella parolla paria ch’ella u seguitessi ind’a scalinata comuda è larga : u s’accampava da capu à pedi, li viaghjava vicinu, l’apria a strada. Ed ellu l’alluntanava cù a manu. À chì u vedia passà, in furia in furia, pensava ch’ellu rispundissi à un salutu, à un mottu, à un cumplimentu. Invece chì ellu ricusava ciò chì li mettianu à dossu quant’è ch’ella fussi stata una ghjastema. Mancavanu quattru o cinque mesi è u so affare l’avia prepartu pianamente è bè. A si rimacinava centu volte à ghjornu : « Avà ci simu ! U tempu di piglià e funzione di direttore… u tempu ch’ella ghjunga a numinazione… u tempu d’almanaccà i ducumenti… ». Tempu, tempu, tempu… È s’ellu si fussi intanatu qualchì sarpu trà e rivigliule di issu tempu ? S’elle ci duvissinu cacà e mosche ? È s’è qualchissia avissi traparlatu in modu vituperiu ? chì n’avia ghjente ghjilosa in giru à ellu, ancu à mezu à quelli chì li dicianu « prufessore » ind’e scalinate. Pè quessa cullava i scalini duie à duie allarghendu l’infurcatura u più ch’ellu pudia : minava à calci u tempu è e scunghjure chì u spiccavanu da quella numinazione u tempu ch’ella fussi diventata uffiziale : prufessore ; è nimu averia più stinzatu l’ochju o capighjatu.

Ellu ci pensava ogni matina : à pena ch’ellu spunia u so culu nantu à i gabinetti, imaginava e diverse forme ch’ellu si pudia piglià u scrittoghju ch’ellu duvia appiccicà à l’entrata di u palazzu Ingrassia :

 

FILADELFO TORRISI

Direttore di l’Istitutu di Medicina Legale

Università di Catania

 

Innò, era megliu :

Istitutu di Medicina Legale

Di l’Università di Catania

Direttore

Pruf. Delfo Torrisi

 

O ancu :

Università di i studii Catania

Facultà di Medicina è Chirurgia

Istitutu di Medicina Legale

Torrisi pruf. Filadelfo

Direttore

 

 

È quale l’averia mai pensata cusì… u figliolu di Cirino u spazzinu chì, à Trecastagni, u si ghjucavanu à a risa i beccamorti per via di a puzza ch’ellu sparghjia ; u nipote di Delfo « cammisedda » chì ancu in vechjaia rimpruverava à a moglia d’avè li duvutu cumprà a camisgia di notte u ghjornu di u matrimoniu… a cattedra di prufessore in Catania !

Dicia u babbu –  chì ci avia lasciatu i reni à travaglià in soprappiù da fà lu studià – chì u figliolu era diventatu prufessore u ghjornu di a so scrizzione à l’università. Avà ch’ellu era in ritirata, da a mane à a sera, Cirino girandulava in piazza chì ne paria un paone, bellu vestutu cum’è un funziunariu – induv’ellu era passatu u sucidume di u spazzinu ? – imbalsamatu di lavanda è di brillantina, cum’è una vechja figlia pretensiunuta : à chì li passava à cantu – cunnisciutu o scunnisciutu – entrava in discorsu nantu à u figliolu chì era u direttore di tutti i spidali di Catania è ch’elli l’avianu ancu chjamatu in e Meriche pè a direzzione di a salute publica ; ma ellu avia ricusatu.

I paesani, chì u cunniscianu, da sbaccone u cumpravanu è da sbaccone u vendianu. Ma quandu qualchissia li facia u rimbeccu : « U vostru figliolu, o zì, hè duttore tombamorti, micca duttore chì guarisce i vivi ! » tandu li venia a stizza à u spazzinu ; l’ochji rossi inciaparati, u musu stinzatu ansciava è tartagliulava : « À voi l’invidia vi face frighje ancu a pelle di u culu ! » è li beffava l’affare cù un gestu di manu.

Quand’ellu scuntrava issi sputriti, Cirino, - è accadia spessu - si ne firmava intrunatu una ghjurnata sana. Hè chì qualchì mastarucula ci duvia esse trà e fave.

Un ghjornu… u so figliolu Delfo, in verità, l’avia fattu fieru di pettu à u paese. U si pudianu ghjucà à a risa à ellu, ma micca à u duttore… chì quand’ellu ghjunghjia in Trecastagni ci vulia à fà li u rinchinu. U rispettu u s’era guadagnatu ; è ancu i soldi. I patacconi l’entrianu è l’escianu da e stacche cum’è ceci è fasgioli arrustiti. À u babbu avia fattu custruisce u segondu pianu di a casa : avia fattu vene a mubbiglia ; è quand’ellu amparò, Ursino u cuntabile di terzu livellu in ritirata, u locu, a qualità è a natura… s’era guasgi chjappu una falatura. In casa ci era a televisiò per ellu è u lavapanni pè a moglia. Avia u so contu apertu in magazenu ma ùn ne apprufittava mancu chì Cirino Torrisi pagava in cuntanti ; a pensione l’avia… è chì pensione… soldi piatti sottu à e mattunelle… fatta fine l’averia truvati Delfo. Si pudia lagnà ? seria statu un vituperiu !

È puru…

Un ghjornu… Delfo era prufessore di e donne pronte à parturisce è di i so sicreti femminili : ginecologu. Una strada bella aperta davanti à ellu. Strada ? Stradone sì ! È ancu in falata !

Un ghjornu… Ma perchè avè sceltu issa prufessione, di sicuru colta, ma for di natura ?

Perchè ? Nantu à què u sbaccone avia ancu ragiò.

Quattr’anni Delfo, sempre studiente, l’avia passati à fà l’internatu ind’a clinica Gineculogica di u spidale Vittorio.

Cù Mariannina a misterbianchese, a so prumessa da i tempi di u liceu, avianu custruitu – in discorsu è solu in discorsu – i muri maestri, l’impalcature è e travate di u palazzu di l’avvene. Dopu u dutturatu, priparendu a spizializazione, avianu da apre un gabinettu chì avia da accoglie i clienti da Bronte finu à Giarre, da Montepò finu à Viagrande – a misterbianchese avia parenti inghjilocu. U lucale ci era digià : u magazenu di scope è di ciramiche di u babbu di Mariannina, chì à principiu ùn ne vulia mancu sente parlà di u figliolu d’un spazzinu, ma dopu… pian pianinu… u si pigliò in simpatia chì u ghjenneru mutava duttore.

Dopu si spicconu ; pè dì la cum’ella corse a vuciata tandu, u si lasciò Mariannina quandu u scuprì, aprendu senza vulè la a porta di a sala di e medicine, appiccicatu cù Elvira l’infirmiera, quella chì facia vultà di cerbellu u mondu sanu cù a so bazzichera di culu franchendu i curridori è i salotti – ancu e carreghe si vultavanu – ma ùn si dava mai à nimu.

Duvia cascà propiu nantu à Delfu quella lofia ?

Mariannina era una dunnetta belluchja è ben fatta di persona, ma ancu cù i tacchi à u ghjuvanottu li ghjunghjia sottu spalla. Chjuculella ch’ella era, li stringhjia quantunque a funa, ch’ella cunniscia i so vizii. Ancu ella li ne dava pocu è micca… è mittendu ci tutte e pricauzione. Di quandu in quandu qualchissia li dicia ch’ellu avia sculinatu à Delfo in cerca di quell’erbetta ch’ellu maledisse Diu santissimu. Tandu ella facia cum’è u paracqua : cù quell’arechja ùn vulia sente.

Ma di fà la davanti à ella… è ancu à u spidale ! È s’ellu avissi apertu a porta qualchissia d’altru à a so piazza ?

Si saria ancu pussuta cuntrullà : serrà a porta è ùn vede micca cù quell’ochju. Ma quand’ellu s’inficca u diavule ind’e civolle ! Propiu in quellu mumentu s’affacconu un duttore cù quattru culleghi. Cum’è a ghjatta salvatica pigliata ind’una trappula senza a pussibilità di salvà si, Mariannina cacciò l’unghje è si lampò nantu à i dui spurcaccioni à colpi di gridi è di fraii mittendu u parapiglia è teni ind’u spidale sanu. Ghjunsenu à spiccà li, ma più a misterbianchese briunava è più li cullava a stizza. Cappiò miraculi di ghjasteme…

Vultà in daretu ùn pudia più chì n’avia dettu troppu ! Tandu decise di vendicà si è di quellu Don Ghjuvanni ne vulia fà a stirpizia. È cumbricculò tantu è più ch’ella ghjunse à u so scopu.

U ghjornu stessu u direttore cunvucò à Delfo ind’u so scagnu.

U mondu ch’ellu ci era… accatamalzati è appiccicati stretti stretti ci eranu l’aiutanti, l’assistenti, i bursieri, i spezializanti, i studienti, i vacatarii di a Clinica Gineculogica di l’Università di Catania ; ancu Ioachino Palombella, u nipote direttu di u capimachja di u Corsu, da raprisentà a catiguria di l’infirmieri ; u gestiunariu Petino raprisentava u persunale amministrativu.

Ùn ci era chè maschji, tutti arritti, pusavanu solu Delfo è u direttore.

Parlò u sceffu più di un’ora, cù a lingua schjumosa è e labre stinzate ; è li s’ingiallianu l’ochji à misura ch’ellu s’infucava. S’ellu facia qualchì cacciata spiritosa, si piantava u tempu ch’ella fussi capita a cacciata ; è tutti mettianu à scaccannà. Ancu u baullone di Ioachino chì partia à ride u prima senza avè ci capitu un’acca.

U suchju di u discorsu tuccava l’etica è a muralità di a prufessione medicale. È quale u purtava quellu discorsu ! U direttore chì quand’ellu vedia carne fresca paria un polpu da quant’ellu li crescianu tentaculi ! È cù Elvira ùn ne parlemu… s’ella ghjunghjia durante a visita l’appiccicava l’ochji à dossu ; mettia à tartagliulà è ne perdia u filu di ciò ch’ellu facia. Inventava scuse senza capu nè pedi da stà si ne solu cun ella ; solu pè mirà la… chì ella ùn a li dava mai vinta ; è s’ellu si facia più curagiosu cù insinuazione è sguardi pritensiunuti, ella u si lasciava ind’e l’acqua cum’è un baccalà.

È quessa li fermava in gola è li facia piglià i paesi. Propiu ellu si duvia lascià intrappulà, capimachja è ancu capipartitu in pulitica, s’era pigliatu d’amore pè quell’infirmiera ; è fatta fine, quellu pezzone di donna a si facia u muccicosu di Delfo (eranu digià parechji anni ch’ella durava l’affare, ancu s’è ognunu si facia a so vita da u so cantu).

Parechje volte Cirino avia dettu à u figliolu : « I capimachja ci vole à lascià ch’elli si sfoghinu ! Più mughjanu è più ti devi cuntrullà ! »

È in quella situazione Delfo pruvava à seguità u cunsigliu di u babbu : si cuntrullava. L’avvene s’era infuscatu : ma a quessu ci averia pensatu più tardi. Avà li ci vulia à curà l’interessi minuti : è si cuntrullava.

Ma u lindumane po… U guardianu li ricusò d’entre ind’u Vittorio cù a vittura, è a si lasciò fora. Pusatu ch’ellu era in caffè di punta à u spidale s’affacconu in banda unipochi d’infirmieri, di purtadori di cataletti è d’agenti di u mantenimentu. Messenu à traparlà à voce spurgulata nantu à i ruvinafamiglie velenosi… chì ci vulia à sciappà li u capu nantu à e petre cum’è à i sarpi ! È dopu : à chì li scrachjò ind’a tazzina, à chì li fece cascà a brioscia, à chì li ringuersciò u caffè à nantu, à chì u bugava… è sempre dicianu « scusate o sgiò duttore ! ». I cunniscia tutti Delfo, eranu parenti di a misterbianchese è cumpari di u babbu.

À u travagliu, i culleghi, i duttori nimu u salutava più ; più nimu si fidava. Ma ognunu u si pigliava in disparte è li facia a lizziò nantu à l’anatumia di Elvira l’infirmiera.

Esciutu ch’ellu era truvò a seicentu di u babbu sgrinfiata è intuppata ; cù un frisgiu ind’a pittura chì si facia u giru sanu di a vittura.

A listessa sera, vultendu si ne in casa cù a muturetta di u cuginu, ind’e rivultuline di Viscalori, u fecenu piantà quattru sgagliotti – li parse chì unu di quelli era un nipote di Mariannina – . U pistonu à calci è pugni è dopu dui di quelli si piglionu a muturetta di u cuginu Angelo – ch’ellu fù ubligatu Delfo à rimpattà in parechje volte – da scappà. U si lascionu in pianu induluritu è bè.

È passonu i ghjorni : unu peghju chè l’altru. Era una guerra. Ma in issa guerra, difficiule, ellu si cuntrullava. È si cuntrullò durante una settimana sana.

Una mane – un luni – era fora di punta à u cataru : pisò l’ochji è l’apparse u frontispiziu di u spidale Vittorio. Li parse di vede una prigiò. Si girò è si ne vultò in casa – ci lasciò ancu camisgia è funenduscopiu – . Li firmava una materia da passà è avia sei mesi pè preparà si ; è pè quell’uccasione si duvia cuntrullà à tutti i patti. Fece u giru di tutti l’istituti : nunda.

Ghjunse à l’istitutu di Medicina legale. Culà, à chì ci vulia preparà una tesa u si purtavanu in paparia da u direttore à u purtinaru. U dutturatu u li davanu ancu in prucurazione. Ma Delfo ùn era mancu à pena corciu è u travagliu ùn li facia paura.

Cusì messe à studià cù passione a so nova materia. Da a mane à a sera si passava u so tempu à l’istitutu. Sustenì a so tesa chì u rapurtore si ne leccò u mustacciu. U direttore – quellu chì ci era prima di quellu attuale – li truvò subbitu un postu ind’u stabilimentu. Si pudia lascià scappà à qualchissia cum’è Delfo ? Sempre dispunibule, cù u sensu di e rispunsabilità, travagliava cum’è quattru ; è po… Po ci era l’affare di u nasu…

Quellu rigalu di a natura Delfo ùn u cunniscia mancu ; u scuprì cum’è un’evidenza à pena ch’ellu fù riclutatu in quell’istitutu. Ùn si meravigliò tantu chì a so famiglia, pè ciò chì tuccava u nasu, ùn ci era nimu chì a pudissi supranà. U babbone Delfo, di u vinu di muntagna induvinava u rughjone, l’annu, u legnu di a botte, à qualità di a vigna, u zolfanu in quantità ghjusta o sbagliata, padrone è maestru di e vindemmie ; tuttu què annasendu un bichjeru. È ùn avia nè terra nè usteria ; è ùn era mancu un briacone.

U babbu era tastadore d’oliu – unu di i travagli ch’ellu facia in soprappiù u spazzinu – è sapia dì a qualità di u pruduttu cù l’annasera ; dopu fidighjava à traversu à u bichjeru, s’unghjia e dite, e strufinava è e liccava, è s’allisciava e labre cù a lingua. Ma quessa era tutta cummedia pè fà cresce u prezzu di u serviziu ; u veru stimadore era u nasu.

È ancu Delfo era espertu in l’affari di u nasu : da duttore si dicia ch’ella era una lascita di l’anziani è di l’antenati. Ma a so spezialità ùn era nè u vinu nè l’oliu. È chì pudia esse tandu ?

Truvò a so via ind’u murtoriu. A prima volta ch’ellu ci entrì, invece di storce u musu Delfo messe à annasà cù attenzione : facia e so prove. Quandu chì l’altri s’alluntanavanu, ellu s’avvicinava ; quandu chì l’altri passavanu in furia, ellu piantava è annasava. Tempu una settimana u so nasu ghjunghjia à incertà l’ora di a morte – si pudia ancu sbaglià… ma à penuccia – .

Dopu, u nasu si primurò di e stintine : ùn si sfrancavanu a melza, i reni, u fegatu è i pulmoni chì sparghjianu u minimu sisu ; truvava subbitu l’origine di u male : tossicu o vilenu, impeghjurime di malatia, cause antiche o di l’ultimu ansciu. Pè quelli tufoni nasinchi spalancati ùn era difficiule di passà à u corpu è à e budelle. Ci vulia à scopre ciò ch’ellu avia manghjatu u mortu è l’ora di l’ultimu pastu.

Dopu, ogni cunclusione era cunfermata da l’annalisi specifiche ; ma pè quesse ci vulia u tempu è u nasu di Delfo anticipava i risultati. Pè u direttore era un vantaghju strasurdinariu ; è ancu un bellu riclutamentu pè l’istitutu sanu.

Quand’elli s’affaccavanu in Catania duttori è prufessori furesteri, pè visita o pè cungressu, u direttore almanaccava ind’a camera murtuaria una dimustrazione di e capacità di u ghjuvanottu. Tandu s’apria un mortu ghjuntu di frescu, si mettianu d’accordu nantu à e cunclusione, chjamavanu à Delfo è si piazzavanu in chjerchju. Ellu annasava è rendia contu ; è e so cunclusione si currispundianu sempre cù quell’altre ; è s’ella ci era una divergenza a ragiò l’avia Delfo. In isse situazione ellu ùn facia u montasega ; si stava misuratu, parlava pocu ma in modu bellu sennatu. À dì la franca u scumudava ancu à pena di mette si cusì in mostra. Micca ch’elli u si ghjuchessinu à a risa, à u cuntrariu ; li purtavanu rispettu è stima è u so nasu era diventatu famosu ind’e l’università di u cuntinente è ancu ind’i tribunali.

Era un ghjuvanottu astutu è ùn si ghjuvava solu di u nasu ; avia ancu un cerbellu chì u facia studià, sperimentà, scrive articuli ind’e riviste. Inghjilocu u chjamavanu da fà corsi o cunferenze ind’i culloquii. In carrughju ùn si vantava micca è tutti a sapianu.

Quand’ellu ghjunse u novu direttore – si cunniscianu digià di rinomina – li disse subbitu subbitu : « Torrisi, ai una bella carriera di punta à tè ed eiu t’aghju à puntà à riesce ; ma attentu à ùn mette u nasu nantu à mè ! ». À Delfo li parse di ripiglià fiatu. Sinu à tandu facia tuttu à prò di u vechju direttore. Avà ch’ellu ùn ci era più pudia travaglià pè sè stessu.

U novu capimachja tense a so parolla è Delfo cullò i scalini di a riescita à dui à dui. Cusì cullava, in quellu mumentu, e scalinate di u palazzu Ingrassia.

« Rispettu, o sgiò prufessò ! »

« A salute, o sgiò prufessò ! »

« O prufessò, vengu à vedeti da quì à una stonda ! »

Avia toccu l’ultimu scalellu : prufessore ; è n’avia cullatu dipoi a prima volta ch’ellu era entrutu in quellu palazzu ; quantu li n’avianu fattu vituperii nentru è fora.

À u tribunale chjamavanu sempre à ellu o à u direttore. Cunsultava pè trè cumpagnie d’assicurazioni tamante. È fù propiu ind’una di quelle cumpagnie ch’ellu scuntrò, sustenutu ch’ellu avia u dutturatu, à Mariannina – ma guardate à pena u destinu ! – ma quessa era di Acireale : bella zitella è ancu di bona famiglia. Travagliava à l’accogliu ma u babbu era u patrone di l’agenza. Si maritonu. Cum’è Delfo a ghjuvanetta era astuta è diventò subbitu rispunsevule di l’agenze di Catania, Messina, Ragusa, Siracusa è Enna. Guadagnava guasgi quant’è u maritu. Pè dì ch’elli eranu in pusizione suciale asgiata.

Li piacia à spende, tandu cumpronu un casale in Battiati chì à quale u vedia firmava cù a bocca in telaghju. Avianu ancu una casa in orlumare è appartamenti à pighjò inghjilocu (masimu in Acireale, chì u babbu avia datu à Mariannina un bellu patrimoniu). Delfo ùn facia chè cambià vittura è si vestia ind’i magazeni più belli di Catania. À a figliola – unica, chì Mariannina ùn ne volse più – li buscava tuttu ciò ch’ella vulia, ancu a luna. Si pudia lagnà ? A so brama era di truvà sempre di punta à ellu unepoche di scalinate comude è larghe cum’è quelle ch’ellu avia compiu di cullà sinu ad avà.

« M’arricummandu pè quell’affare, o sgiò prufessò ! »

« O sgiò prufessò, u direttore si primurava di a vostra salute ».

« Vi facciu u caffè, o sgiò prufessore ? »

In curridore scuntrò à Cristoforo l’allestimortu.

« Quantu n’avemu stamane ? »

« Una, o sgiò prufessò ».

Calculò quant’ellu ci averia persu tempu. S’inficcò ind’u so scagnu è serrò cù a chjave. Aprì l’unicu tirettu ch’ellu tenia chjosu è agguantò u carnettu. Fece a prima telefunata : ùn rispundia nimu. A sigonda : à quell’ora ùn ci pudia andà… s’ellu l’avissi chjamata prima… A terza… Toccu a quarta pigliò appuntamentu. U librettu era pienu à casate : tutte donne ; è micca puttane – chì cù quelle Delfo ùn ci andava micca – donne figlie, prumesse, maritate chì à vede le cusì parianu belle assinnate ma cun ellu perdianu u capu.

Ind’u listinu di e priurità e donne venianu dopu a carriera – in prima pusizione ci era a figliola – à listessu rangu ch’è a moglia postu ch’ella era una donna, è chì donna… ! Oghje eranu falate in terza pusizione, ma quend’ellu era giovanu si stavanu in cima. Ùn avia micca bisognu di matriculà si i cerbelli o di fà sforzi : cum’è s’ellu avissi avutu u mele, e donne li bufunavanu in giru quant’è l’ape, si calavanu è si firmavanu appiccicate. Ancu quessu era un donu di a natura ; è issa lascita era di u babbone.

Delfo « cammisedda » avia sempre a so rinomina ancu à ottant’anni. Si dicia chì quand’ellu travagliava a terra pè una famiglia di ricconi è ch’ellu nettava e caldane di a barunessa, e donne si facianu pagà a gabella trà e linzole.

Ancu u spazzinu, u babbu… Li venia u torcicollu à e paisanelle quand’elle u guardavanu spazzà i carrughji… è a dumenica quand’ellu si vestiva di puntu novu eranu parechje e donne chì li s’intrusciavanu e cosce solu à mette li l’ochji à nantu.

Ind’è Delfo ci era u razzinu ; ed era ancu andatu à scola. Parlava bè, t’avia un sguardu penetrante, raffinatu di manere… quantu n’avia scummossu donne ! Quand’ellu era giovanu, cù e donne si divertia è si campava. Avà era diversu l’affare. Avà di e donne n’avia u bisognu ; è in quantità.

Messu ch’ellu avia u pede pè a prima volta ind’a camera murtuaria, ùn si frasturnò à guardà morti scannati, cive spargugliate nantu à i carrittelli, bracci è ghjambe sticchite cù u culore acciarinu.

U core invece pigliava i paesi è paria ch’ellu ghjuchessi di tamburu. U sangue scaldava è bullia, curria cù scimizia finu à ghjunghje ind’u cerbellu cum’è un marosulu in timpesta. Li s’infucava u capu è ci perdia a ragiò. Dopu, pianu pianu, u turmentu s’appaciava.

Da u fora ùn si vedia nunda ; nè un tremitu, nè un russore, nè una candella di sudore. Nunda. Solu un’ansciata loscia è prufonda è l’ochji chjosi à ogni annasata ; ma a ghjente credia ch’ellu era una tecnica persunale. Tandu u cerbellu si sbiutava è u sangue a si pigliava à l’inghjò, drittu drittu, senza cansà si in nisun locu ; è s’accuglia sottu à u corpu. È da quì partianu di quelle zirlate chì empianu à straripera a cornamusa trà e so cosce. È u sarpu puntava u musu, si sticchia è si tendia cum’è un scemu : ma u sangue bugava è puntava torna ancu s’ellu ùn ci era più spaziu. È isse bugate li frighjianu chì ne diventava un suppliziu.

Paria chì di Delfo ci ne fussi duie : unu chì suffria è unu chì si cuntrullava. U sigondu Delfo, spertu è ammanitu, era quellu chì s’affaccava di pettu à i duttori è à i sdrisgiamorti ind’u murtoriu. Ma quand’ellu escia, si piattava u sigondu da lascià a piazza à l’altru Delfo, quellu chì duvia scumbatte cù i dulori chì u tazzavanu per via di quella prisacca piena è tesa quant’è ch’ella duvissi schjattà.

Ùn ci era nunda da fà ; ci vulia à reagisce !

À principiu pensava : « stranezze di ghjuventù… affari di spirienza… » Innò ! chì più passava u tempu è più i dui Delfo si spiccavanu. È e sacchette piene è strapiene e duvia gestisce ellu, è i spasimi sempre più putenti i si duvia scunfinà ellu. Cusì si pigliò l’abitudina di dà appuntamentu à una donna dopu ogni autopsia da spregnà si u più ch’ellu pudia.

Tandu paria indiavulatu : futtia è futtia finu à perde fiatu è à rompe si i reni. Si sbiutava è ripigliava à futte ; è à ogni zirlu putente lentava un lagnu cum’è l’agnellu chì vede a cultella chì polza i cumpagni. Cusì chì certe donne ùn avianu micca acettatu un sigondu incontru ; ma c’eranu l’altre, più numerose, chì ci pigliavanu un piacè tamantu è ci vultavanu più chè vulinteri. Andate voi à truvà ne un’altru cusì chì ci mette l’ardore di quale u face pè a prima è l’ultima volta !

Si ne vultava in casa stancu mortu è a moglia l’accunsentia u riposu di a duminicata. Ma d’aostu, quand’elli si pigliavanu e vacanze si passavanu u mese sanu ind’a casa in custera. Mandavanu a zitella ind’è i cugini d’Acireale è a ghjurnata si passava in lettu à fà tira è molla. S’arrizzavanu solu pè suddisfà altri piacè : una capiciuttata in mare trà i scogli, una bella manghjata di pesci.

Ind’u lettu di a casa di l’orlumare Delfo era un altru omu : mansu, dolce, zitellone. T’avia a pacenzia è si lasciava supranà. Mariannina si techjava à piacè è u li rendia cù l’interessi. Certe volte dicia : « Duveriamu fà cusì tuttu l’annu… » Ma u dicia pè fà cumplimentu è pè infierisce u maritu. Ciò ch’ella si pigliava li bastava : d’aostu si facia a so riserva pè l’annu sanu.

L’acese avia solu u nome in cumunu cù a misterbianchese : à Delfo li lasciava a so libertà è ùn li mettia nisuna pastoghja. Ùn si primurava mancu di sapè s’è Delfo si piattava in altre tane. È s’ella si facia a dumanda si rispundia trà sè è sè : « S’ellu hè cusì Delfo perchè vede altre donne vole dì chì pè esse cum’ellu hè li ci vole à vede altre donne ». Passati ch’elli eranu vint’anni inseme a donna si strughjia sempre pè u maritu. Pè u so amore tenneru, pè a so manera di sbramà la cù dulcezza – è ne dava ancu di più –, pè quellu visu è quellu core sempre allegru per ella è pè a figliola. Perchè averia lampatu l’acqua ghjalata nantu à u focu ?

Ella po, in vint’anni, ùn avia mai cunnisciutu un altr’omu ad avè li stuzzicatu u pelu. È ci n’era chì l’accampavanu cum’è l’ape nantu à u fiore, ancu avà. Tandu si facia u listessu ragiunamentu : « S’o sò cusì è ch’ùn aghju avutu altr’omi vole dì chì pè esse cum’e sò mi ci vole à stà solu cun Delfo ». Fatta fine chì pè e donne Delfo avia falatu e scalinate comude è larghe cum’è quelle ch’ellu falava avà pè andà ind’u murtoriu.

« O sgiò prufessò, ùn vi scurdate di mè, n’hè ? »

« A cruvata hè storta o sgiò prufessò ».

« Vi possu chere una stonda o sgiò prufessò… pè una tesa… »

A ghjuvanetta u fece piantà nantu à l’ultimu scalinu : ella si fermò sottu, ellu un scalinu più insù. Un bellu pezzu di ghjuvanetta ; è mentre ch’ella mustrava dui quaderni scritti zeppi, si strufinava i petti nantu à u bracciu di Delfo senza mancu fà la à posta. È li mandava, appiccicata ch’ella era, un ansciu prufumatu è caldu. Ellu l’ascultava è li rispundia cun precisione dendu ascoltu in ogni cosa ; ma ind’u frattempu si primurava ancu di u sarpu chì li s’arrizzava trà e gambe, imburritu ch’ellu era digià. Dopu si licenziò è Delfo a si guardò chì bazzicava u so culettu vultendu si ne versu a surtita.

Un altru nome da aghjustà à u carnettu ? Studiente mai ch’ella fussi ! Dutturessa, si ne pudia ancu parlà… Accennò un surrisu ma subbitu si spense franchendu u curridore : vultonu i frastorni, debbuli ma sicuri, chì l’avianu annivulatu a matinata.

Quand’ellu era andatu à vede u direttore, quellu l’avia dettu : « Oghje sì solu solu. M’anu chjamatu in tribunale. L’altri sò impegnati da quì è da culà. Hè ghjunta una ghjuvanetta stamane : morte viulenta, pare cusì… Inghjò ci hè u raportu di i gendarmi. Guarda ciò ch’ellu ci hè da fà… una dichjarazione summaria : vistiche ogettive sterne… Guarda tù. Dumane videremu inseme. Per avà dà li un’ochjata… è ancu un’annasata ! » À chì ci era prisente ind’u scagnu li scappò una bella risata. Ancu Delfo stinzò a bocca ; si girò è si ne scappò da ùn risponde. Ùn u suppurtava micca ! Micca pè quelle cacciate, mancu à pena. À u cuntrariu… li purtava rispettu è stima, à u medicu è à l’omu. In quindici anni mai un azzuffu o una pulemica : cullaburazione massima è spartuta. S’intendianu ancu for’ da u locu di u travagliu. Ciò ch’ellu u scumudava era chì quellu cuntinentale si mettissi à parlà u dialettu lucale. Ùn era mancu à pena praticu ! A punta di a lingua li s’appiccicava à u palaticu quandu chì ci vulia à sfiurà lu. È pichjava ancu nantu à i denti invece di fiurisce tramezu à elli. È i tufoni nasinchi, ùn ne parlemu… chjosi, mai aperti. Era un scumpientu di sente lu parlà u catanese : ciò ch’ella lentava a bocca sentia u falsu è u ridiculu. Pè quessa u si ghjucavanu à a risa à a mutesca ; solu pè quessa, perchè ùn ci era nunda da rimpruverà li. In segnu d’amicizia Delfo l’averia infurmatu di quelle scaccannate. Ma Delfo era cusì ; ancu pè iss’affari quì ùn ci vulia mette a puzza. Ma quantunque a situazione li dava fastidiu.

Avà si trascinava ind’i curridori tutti quelli frastorni : li tuccava à stà si ne solu, averia finitu à capu d’una mez’uretta, ci vulia à stà torna duie ore prima di liberà si ; è po… u matriculava quellu cucumeru pisiu è longutiratu chì ùn vulia stà losciu losciu cum’è a mane à l’arrizzà. Era digià cusì ancu prima d’entre ind’u murtoriu ! Mutulava cusì aprendu a porta di l’antistanza. Trasaltò cù u gridu di Cristoforo : « O sgiò prufessò, a prepargu. U tempu di cambià vi è a vi portu subbitu. U raportu hè nantu à u carrittellu di i stuvigli ».

Delfo si pensò ch’ellu ùn a si pudia sfrancà. Entrì ind’u vestitoghju è si cambiò ancu i zocculi, u cappellettu, a mascara è u scusale di tela incirata. Ghjunse vestutu cusì in salottu chì li parse più grande ; ancu Cristoforo, chì si dava di rimenu in l’altre camere, li paria più rimurosu. Dete di manu à u raportu : sette pagine zeppe zeppe. Avà a sapia ch’elli eranu diviziosi i gendarmi, ma sapia ancu duv’ellu ci vulia à cercà l’elementi essenziali : ind’u brodu sapia truvà a carne.

A ghjuvanetta avia trà dicessette è diciott’anni. L’avianu trova à a Plaia, da a banda di Vaccarizzo. Era nantu à u rinaghju quand’ellu passò un piscadore in matinata. Era faccia à l’insù, cù e bracce in croce è cù e cosce è e gambe aperte. Nuda in Cristu. Mancu un ducumentu – astutoni issi gendarmi ! cumu pudia avè ducumenti à dossu s’ella era nuda ? – nunda di soiu ind’un chjerchju di cinque centu metri. Solu un slipparellu rossu à sessanta cinque passi, di taglia mezana, senza vistiche. Nisun segnu di viulenza nè tufoni di piccature ind’i bracci.

Delfo intese a cella di u rifritatoghju chì si chjudia è subbitu dopu u carrittellu di ferru chì scrichjulava : u sussuru si facia voce luntana, dopu rimore è dopu fraiu à misura ch’ellu s’avvicinava ; quant’è chì a morte mandessi un mediatore da mette u scumbugliu.

Era a prima volta ch’ellu ci pensava, a prima volta dipoi vint’anni. Per ellu un bracciu era un bracciu, è cusì ancu pè un pulmone, un uteru… è basta. Arte medicale, organi, attrazzi. Ùn avia mai riflettutu in vint’anni à quantu volte s’era trovu di fronte à a morte. Compiu ch’ellu fù quellu pensamentu prufondu s’affaccò u carrittellu sbattulendu i dui pannelli di a porta chì si chjosenu daretu à Cristoforo. L’allestimorti era un umone chì tuccava i dui metri, cù e spalle è a petturiccia chì parianu un armariu : carrittelli ne bugava dui à dui è i facia girà cum’è frulli. È puru quellu u puntava cum’è s’ellu avissi avutu à davanti una vittura cù u frenu à manu stinzatu ; tamantu sforzu.

Quantu pudianu pisà quelli quattr’ossi piatti sottu à u linzolu ? U carrittellu si piantò di punta à Delfo ; è Cristoforo firmò da l’altra banda. I quattr’ochji si scuntronu pè un pezzu è ùn ci era riloghju da cuntà u tempu : ma senza una parola nè un ansciu. Dopu Cristoforo scruchjò u so sguardu è fece falà u linzolu da scopre u visu, pianu pianu, cum’elle si scoprenu e carte à u pocker. « Bella zitella… peccatu ! »

Delfo calò l’ochji è li si ghjacciò u sangue.

« Hè bella, veramente bella ! » Si dice pè ogni mortu : « Pare ch’ellu dormi… » Ella pria ch’ella avissi à pena chjosu e palpebre pè parà si da u sole chì lampava e so spiriate da a finestra. Nantu à a fronte, nantu à e masche avia sempre qualchì granellu di rena.

« O sgiò prufessò, oghje eiu finiscu prima. Aghju u permessu di u direttore. Mi tocca à accumpagnà a mo moglia pè una visita… Pudete stà quant’ella vi pare : mi sò messu d’accordu cù Nzino u purtinaru ; chì quand’ellu vi vede sorte fala è mette tuttu in piazza ellu. Eiu finisceraghju dumane. S’ella ùn vi scumoda micca date solu una bugata à a porta di l’entrata… ùn si sà mai,. U lume a sapete duv’ellu si spenghje… u pudete ancu lascià accesu… ci penserà Nzino… »

Cristoforo parlava lascendu qualchì biotu pè e risposte ; ma Delfo firmava insichitu : quant’è ch’ellu fussi statu pigliatu da qualchì innuchjatura chì u facia mutà ghjacciu. L’altru si vultò è pianu pianu messe à viaghjà aspittendu l’ordine chì u duvia fà piantà. S’ellu avissi dettu di stà, u prufessore, saria ancu statu : avvisava a moglia è si ne stava culà. Nisun cummandu. Aspittò à penuccia prima d’apre a porta. « Benedica, o sgiò prufessò » disse cù un filu di voce è senza vultà u capu ; nimu u pudia sente. Puntò i dui pannelli di a porta è scappò à fughjera ; avà pudia cambià tettu.

Un passu dopu l’altru, quant’è ch’elle fussinu di piombu e gambe, Delfo s’avvicinò à a ghjuvanetta. Pisò a manu è cù unepoche di carezze cacciò a rena da u visu ; è l’accunciò i capelli in disestu. Daretu à l’arechja ci era una crustulella chì ùn vulia parte : intrusciò trè dite cù a lingua è a fece smarrisce. Fece falà u linzolu finu à u billicu – billicu ? un tufunellu induve spuntava un nociulu di carne – . Calò l’ochji nantu à e punte nere di i petti chì puntellavanu i diciott’anni. S’avvicinò, annasò è tuccò di lingua : prufumi è savori di mare cum’ella i sà cunservà a ghjuventù trà e rivigliule di a pelle.

Di colpu cacciò u linzolu, mittendu in mostra a persona sana. E cosce è e gambe s’eranu insischite, ma micca per via di a ghjuventù. Da u billicu partianu peli chjuchi chjuchi cum’è furmiculelle infilarate chì s’allargavanu dopu ind’un frisgiu di peli zeppi è corti, quellu triangulu ùn era naturale postu ch’ella era stata rasata di frescu. Ma ci era rena in quantità, inghjilocu, spargugliata o ammansata. Pigliò un stracciu è una sechja è attaccò à lavà senza ch’ellu si sfranchessi un scurnarellu, un pizzatellu, una piega. A si pigliava cun cura, cum’è quand’ellu si netta una ferita o una brusgiatura. Lavò ancu i capelli è i sbrugliò cù un pettine à denti fini. Pè asciuvà la, li tese à nantu qualchì pezza verde è sterile.

Avà pudia ancu passà u rasoghju.

Ma chì tanti rasoghju !… ch’ella avia a pelle liscia è tesa cum’è e mele di muntagna ! Ma s’intestradì è pensò chì nantu à quella pelle ùn ci duvia firmà mancu un pelucciu. Agguantò u rasoghju : si n’era ghjuvatu pocu, quand’ellu era studiente ; « pè entre in cunfidenza cù i morti » dicia u vechju direttore. Ma avà, da cum’ellu u manighjava, paria ch’ellu fussi di mistieru. U più di u tempu ch’ellu perse fù trà e cosce induve ùn lasciò nè un pelu nè un frisgiulellu.

Era pronta : Delfo pudia cumincià u so travagliu.

Principiò cù u corpu : da quellu locu pudia ghjunghje faciule à i petti è à u sessu. Spunì u nasu è surpò aria quant’ellu pudia ind’una ispirazione sola. Aspettava ch’elli si fussinu mischjati l’odori ind’i so pulmoni cù u so sangue. È mettia da banda ciò chì ùn l’interessava.

Annasò cusì ore è ore quella ghjuvanetta distesa è freta, senza perde un centimetru. È u sangue allusingatu da l’odore facia cresce à l’ispensata quellu matanghellu stinzatu : è Delfo si sentia fiaccu. L’averia pigliatu à martillate quellu gunfiore vituperiu ! L’averia messu ind’un morsu da fà lu schjattà ! Ma a vuluntà truvava u cerbellu chjosu cù u lucchettu.

Tandu si spugliò ancu ellu, nudu in Cristu. Per via di u sole chì s’affaccava da una finestra di u pianterrenu vide a so ombra. Un’ombra chì u stumacò cù quellu attrazzu arrittu senza ritenuta. Pisò a gamba da spone là nantu à u carrittellu : fece un sforzu nantu à e bracce pè cullà. U carrittellu li scappò da sottu è ellu si ne cascò in pianu à pesu mortu. Lentò un mughju cum’è quellu di u porcu chì si piglia in gola a cultella di u macellaru. È zirlonu e lacrime chì l’intruscionu a petturiccia ; è sculavanu ancu finu à quellu bastone chì ùn s’era mancu à pena scummossu è chì si firmava tesu.

Dopu una stundetta si pisò è vultò à u carrittellu ; è pruvò dinù à cullà ; è torna si lampò in pianu, mughjò è si lagnò. Fatta fine riescì à mette si sopra à a ghjuvanetta stantarata è freta cum’è una statula di neve. È fece ciò ch’ellu li dicia u so core. È tira è molla finu à sbramà si.

Tandu s’acciucciulò à cantu à ella è a si pigliò trà e bracce.

I lasciò cusì u sole chì sparia da u murtoriu, è cusì i truvò u sole u lindumane matina.

È cusì i truvò ancu Cristoforo puntendu i dui pannelli di a porta d’entrata. S’era firmatu à fiatu mozzu è cù l’ochji sburlati ; da quant’ellu avia spalancatu a bocca e manselle s’eranu firmate incruccate. Scappò à u citofunu è chjamò u pianu superiore : « O sgiò direttò… u prufessore Torrisi… quì sottu… prestu… falate… prestu… in furia… »

Cristoforo ùn era di quelli chì si spaventanu per nunda : di sottu era accadutu di sicuru qualcosa di seriu. U capimachja si lampò dicendu à quelli chì stavanu ind’u scagnu cun ellu « Venite cù mè ! » ; è escì di corsa. À quale scuntrava ind’u curridore dicia « Veni ! »

S’era furmatu un bellu stolu, u direttore in testa è l’altri infilarati daretu. S’affaccò in l’antistanza cum’è un scemu.

« Induv’hè ? »

« Ind’u murtoriu, o sgiò direttò ! »

Ancu ellu era tamant’omu, è bugò à Cristoforo pè alluntanà lu. Aprì a porta è vide quellu spetaculu.

L’altri s’eranu inficcati è u locu s’era empiutu. Ùn li paria mancu vera à u direttore ; è si strufinò l’ochji parechje volte.

« Ma chì cazzu m’ai fattu, o Torrisi… mi voli inculà ? ma t’inculu eiu u primu ! T’aghju da dà eiu, direttore ! Una merda ; ùn sì chè una merda ! Prufessore di merda ! Ti facciu mette fora cù una lagnanza ! »

U purtinaru u fece piantà : « O sgiò direttò, quella hè a so figliola… »

Falò un silenziu chì si pudia taglià cù u filu.

U direttore s’avvicinò à u purtinaru; è riescì à sculinà a ghjuvanetta ch’ellu ùn avia vistu da quant’ellu era stizzitu ; è a ricunniscì. Fece un passu in daretu, è l’altri dinù quant’è ch’elli rispundissinu inseme à un ordine.

Pianu pianu fece u giru di u carrittellu, tinendu a listessa distanza ; è ghjunse à l’altru capu. Era sempre scummossu quand’ella li vultò a voce :

« Delfo, ùn fà micca cusì. Ti capiscu. Ma fà mi u piacè ; reagisci. Hè terribbule, ma ti tocca à reagisce. Mi senti ? M’ascolti, Delfo ? Delfo… Delfo… »

Cum’è s’ellu avissi principiatu una prighera u direttore, u gruppu sanu messe à prigà, à chjamà, à supplicà.

« Delfo… o sgiò prufessò… Torrisi… »

È prighendu, chjamendu è supplichendu s’avanzavanu è s’avvicinavanu.

U tanfu di a morte, chì finu à tandu s’era piattatu, li si lampò à dossu : à chì si tuppava u nasu, à chì si girava sturcendu u musu, à chì scappava da rende e so stintine più luntanu.

Ma Delfo si ne stava cum’ellu era, cù l’ochji mezu chjosi, e labre stinzate ind’un surrisu tenneru. È cù u nasu rifiatava cum’è u suffiettu di u stazzunaru : paria ch’ellu si vulissi surpà, per ellu solu solu, tutta l’aria chì accampava a ghjuvanetta.

Pè l’altri era di sicuru puzza di morte. Ma per ellu, u prufumu di a figliola cara.

 

Traduzzione: G.M.Comiti