Versione :

Ducumentu
Etnafest 2004

13_angelo_scandurra

13_angelo_scandurra

ETNAFEST

I pueti ch’è no presentemu quì in lingua corsa si sò trovi è anu passatu qualchì ghjornu inseme in Catania, à u pede di l’Etna, da u 18 à u 21 di marzu 2004. Era à l’iniziativa di Etnafest chì tandu prugramava manifestazione culturale urganizate da a pruvincia di Catania è sustenute da unepoche di bone vuluntà particulare o di associi. Hè cusì ch’elli si sò scontri – o rivisti per quelli chì digià si eranu praticati nanzu – pueti chì à modu soiu, hic et nunc disse quellu, sò un pezzatellu di u Mediterraneu. Di fatti, scuntrendu si è barattendu i so versi, stabiliscenu è inventanu un spaziu pueticu frollu è pruvisoriu. Fattu da l’azardu pueticu. Chì l’azardu pò esse ancu astutu !

BONANOVA n°14 hà publicatu a traduzzione in lingua corsa di e puesie intese tandu nantu à l’Etna. U scopu era è ferma sempre di fà affaccà in un mare nostrum un isulottu in più. E puesie presentate quì ùn sò chè un assaghju. www.interromania.com  presenta una scelta più distesa è certi puemi figuranu ancu in lingua uriginale.

ANNA AGUILAR-AMAT (CATALOGNA)

Anna Aguilar Amat (Barcellona, Catalogna, 1962) hè una trà e puetesse di lingua catalana più apprezzate à i ghjorni d’oghje. Insegna a terminulugia è a linguistica infurmatica à l’università autonuma di Barcellona. Hà cuminciatu a so attività puetica scrivendu puesie in castiglianu.Dopu avè ricevutu parechji premii per i so versi, in u 1998 hà messu à scrive in catalanu. Scrive dinù testi di canzone, cum’è Contestador automàtic, discu di Pep Torres. E so racolte puetiche sò : Trànsit entre dos vols, Barcelona, Ed. Proa, 2001 (Premiu Carles Riba 2000) ; Musica i escorbut, Barcellona, Edicions 62, 2002 (Premiu Màrius Torres 2001) ; Petrolier, Valencia, Ed. Denes, 2003 (Premiu Englantina d’Or in i Jocs florals de Barcellona, 2000).

Felicità
Ùn sò ciò ch’è tù voli, da mè.
A stonda felice ? Stu ghjacciu di tattu millimetricu chì sugella
Issa pozza trà e petre ? Ti paria un ochju, ch’è, è chì ti fighjava ?
À u so latu e to angosce sò aranci in plasticu.
Tù ai digià amparatu chì a bellezza faciule hè una cosa trista, cum’è tutte
e scuse, cum’è u garbu da piattà e parolle
chì facenu male.
Guarda mi : sò sempre in traccia di sciacquà in u lavatoghju a tortilla di pomi,
è circhendu chì camminu di nodi seguitonu e furmicule,
cum’è i to basgi, finu à quellu cantucciu di l’anima ch’è no avemu vulsutu isulà
dentru à un piattu d’acqua.
Ùn ci hè felicità per noi altri.
Solu un piacè duru cum’è una pallottula di cristallu cù venature di culore.
Vangeli apucrifi, gingie cù ferite, tempu chì
si asciuva cum’è pisciu.
Ti vulia dà qualcosa, ma ùn possu vede chè a fanga
ch’o cacciu da i scarpi, a mo libertà ed un camminu di rovi.
È quellu pezzettu di celu cù nuli di festa cum’è petti chì parlanu
mentre elli passanu è venenu.
Ma isse cose custì, prima ch’o ghjunghjissi, eranu digià toie.

Anne Sexton. In memoriam
A notte di u 4 di ottobre di u 1974 Anne Sexton entrì in u garage di a so casa cù un bichjere di vodka in manu è u mantellu di a so mamma nantu à e spalle. Cullò in vittura mise in marchja u mutore è lasciò u monossidu di carboniu caccià li a vita. (Nota di Anna Aguilar-Amat)

More hè faciule s’è in a sporta vedi
tutte e cose faciule ch’omu ci dumandanu
è ùn sapemu cumu fà.
More hè un’idea chì piace s’è a felicità
ch’omu hà cucinatu per tè
sgotta da un’imbutu chì ùn u ti poi francà,
o a luna di marzu hè una bella besciamella,
o a cipolla brusgiata si hè ficcata
cum’è un aroma di Auschwitz
à traversu à i finestrini, vicinu vicinu,
cum’è una cumunità di prupietarii.
More hè una cosa pertinente
Quandu cuntendu sapemu chì dui è dui facenu unu
è cù què ùn si pò cumprà
mancu una libra di ceci.
More hè un verbu « riflessivu » chì cumencia
Quand’è tù vedi avvicinà si a strema unzione di u dettu « ti tengu caru ».
Hè un’autogratificazione di avè betu
Un bon bichjeru di vodka in un autogrill.
Murimu cum’è muntoni nantu à l’altare ebreiu.
More hè cunclude quandu, attente à i sbagli,
à chì cura currege : duv’ellu si dice « dumane »
deveria dì : « ammazza ».
È u versu hè una spada indirizzata
versu u corpu di bambace di un elefante
o à u core di artichjocca duv’ella dorme a to manu.
More in America deve esse una tentazione.
Ma di mamma ùn aghju tenutu ma chè un ticchettu di lottò,
cù u numeru palindroma è u ricordu intenneritu
di a so camisgia di satinu. È quì, a luna
cala, è cù i ramuncelli di u bughju imbuttigliemu
vinu novu. More, a poi fà ancu in una cantina,
ma cuntemplà a rima ci piace, è fora face u caldu,
a terra hà iniettatu cateteri in ogni locu duve ci sò
i canali di liquidi saburrali, è puru ventu ùn ci ne hè,
ùn piove, hè cuminciatu bè ottobre.

 
MIMOZA AHMETI (ALBANIA)
Mimoza Ahmeti hè nata in Kruja, in Albania, in u 1963. Hè una di quelli giovani chì in l’anni 1990 anu allargatu l’orizonti cù l’esplorazione di e pussibilità offerte dai sensi à a puesia. Cerca à tirà u so paese in a strada dificiule versu l’Europa. Dopu à a publicazione di dui vulumi di versi in l’anni’80, sò stati i 53 puemi di a racolta Delirium (1994) chì l’anu fatta propiu cunnosce da u publicu, è accoglie nova generazione di lettori, in sintunia cù a cultura occidentale. St’ultimi anni Mimoza si dedica ancu à u cantu.

Sensu, sensu
Sensu, me prima vittima,
Di novu ti se’apartu, di novu aspiri, purificatu
Ritorni in vita.
U ciarbeddu t’approda à diavulera,
Purtatu à un crimini imparsiguitu da a legi.
Sensu, me sacra vittima,
Cusì ancu sta notti,
Limpidu,
(o diu, quantu se’beddu, quantu se’limpidu)
attraghji è rispiri ma ùn t’appaci mai.
Nienti t’arrispondi, nienti ti si vidi
È tù, caru, ti voli offra torna.
Ma sta notti, ùn ci hè pinseri à dà ti à chì ùn t’aspetta,
Nimu ti voli, sensu meiu.
È u ciarbeddu, quiddu diavulu maestru
Avali pienghji.
Ed hè piccatu à veru
Quandu pienghji un diavulu !

Tandu  quandu l’amori ùn hè strumenti
Tandu quandu l’amori ùn hè strumenti
Nascini mondi maraviddosi,
scumpariscini steddi.
Vibrani i culori soni d’immurtalità
È formi cambiarini, teni l’universu
L’amori
Tandu quandu ùn hè strumenti.
O Diu induva ti se’piattu ?
Ti dispiaci soca ?

Nuzioni Bioti
Nuzioni bioti,
In a sulitudina di spaziu chì vo’furmeti
Passu par inerzia à mezu à vo’,
In un spaziu da mè custruitu,
Tali una cità cappiata à tempu avali da tutti
Cù u sintimu assulutu d’ùn vultà ci mai
(ciò chì, a socu, ùn pò accada).
Nuzioni bioti,
Suspesi in aria, scatinati,
Par causa misera è magnifica,
Chì ghjeu ùn vi sentu più.

Eccu, torna à pena
Eccu, torna à pena, i frebbi cantani in mè.
Si sintarani lamenti à suttuboci, di sutilezza trimenda,
À l’altezza di u ciarbeddu, da l’orlu di u cori…
Hè ora di rumpitura.
Alluntaneti vi da mè !
Ùn mi fighjuleti.
Socu d’una biddezza spavintosa.
Accicheti vi…
Cù lacrimi nudi, indu’trima a luci,
Splendi è casca
In a spaccatura di u pettu,
Pienghji u me voltu
Cù ochji chì fighjulani in nentru.
Misteru di a biddezza, a to vittima bii acqua in a to oasi,
Annigarà in tè fiurita.
Eccu, aghju capitu ciò ch’idda hè :
Hè chì ùn lu tengu caru è par iddu mi ni morgu,
Mentri a mimoria, un boscu arruinatu da i timpurali di u ritornu in sè
Mi hà straziatu…
Chjuda i porti, i balcona.
Alluntaneti i ziteddi chì ùn vidini.
Sò principiati i frebbi, trimulighju.
Socu di spavintosa biddezza, in quiddu attu di sfingi,
Cù un sangu anghjelicu in i veni
Inghjottu dulori chì sdrughjini.
Alluntaneti vi !
Accicheti vi !
Misteru di a biddezza
A to vittima hà bitu in a to oasi.
Hè annigata in tè fiurita.

MARIGO ALEXOPOULOU (GRECIA)
Marigo Alexopoulou (Atene, 1976). Dopu una maestria in studii classichi è filosofichi, hà studiatu à l’università di Glasgow nantu à a tragedia è a cumedia greca. A so prima racolta di versi (Più rapida chè u lume hè stata publicata da Kedros in u 2000). Vultata in Grecia hà publicatu un’altra racolta intitulata Manca qualchì ghjornu (Kedros).

Terapia di u dulore
A clinica di Antifone
era in serviziu
I pazienti eranu malati di malinconia.
U curridore biancu di l’uspidale cacciava odore di suffrenza.
A medicina ch’elli racumandavanu i duttori
era u dialogu :
da richjarà si l’anima
da caccià si a pena.
U tempu di a felicità : u tema
di a cunferenza attuale.
È puru issu tempu mai ghjunse.
A zitella malinconica
si pendia à u purtellu
dumandendu si,
perchè vene a bughjura,
perché accade una cosa è l’altra innò,
una necessità chì diverte.
Ùn era ella sola.
Ci era altra ghjente triste chì suspirava.
Chì aspettavanu ad Antifone.
Antifone escì fora da u so scagnu.
Surrise chì sapia di buscà si un postu
in a storia
è disse :
« Ùn andate contru à a natura.
A natura chì sà vi farà vede a manera »
 

  1. Antifone, un sufista di Atene di u 5 sec. a C., fundò una clinica in Curintu. Custì, cù u metudu di u dialogu, eranu curati quelli chì chì suffrianu di malinconia (v. Plutarcu, E vite di deci uratori 1 Moralia 833c).

 
A collera di Elettra
Elettra,
si sentia indrentu una grande collera
è cusì quand’ella pruvava à parà cun ellu
ùn li averebbe dettu mai
ch’ellu saria statu megliu s’ella l’avessi tombu.

U spiritu di una donna chinese
Sì sbiadita,
Perdi sangue è vita.
Pigli un taxì.
U sciuffore guarda in quellu retruspechju.
Ùn ci sì.
Lasci una spada in a parte daretu di a vittura
Cumu pagamentu.
Giri versu l’acqua benedetta,
un picculu aviò giallu
ed un picculu trenu in ghjoculu.
È ti caccia a maschera,
u sognu biancu.
Servi da manghjà à Kung Yang
Cù e to dite longhe, anziane.
È scrivi lettere d’amore
in scrittura minoica
ed e ti lachi in cucina.

U tema di u ritornu
Mi ai lasciatu cù i to spechjetti
quanti ghjorni l’averaghju guardati
pensendu
à i to ochji.
Bramava di accarizzà i to capelli
ma ùn pudia.

A casa sana
sana ti aspettava.

Ma avale ch’è
tù sì vultatu
ùn riescu à sculinà
nisun puntu da ritruvà mi ci.

Ùn aghju ritrovu u giardinu cù quellu bellu melu
chì ci cuglii i so fiori per mè
prumettendu mi
u fruttu di a cunniscenza.

Aghju interratu i to spechjetti
in u recintulu di u curtile.

Aghju messu à tavulu
è ti aghju aspettatu.

Avemu ricuminciatu à chjachjarà
da u puntu duve ci eramu interrotti.

Nunda era cambiatu
in e to parolle
è in i to capelli
solu in i to ochji
ci era un furesteru.

 
Una chjamata telefonica

…19
…18
…17
…16
aguantà
parolle
prima ch’elle finiscanu e munete
di u silenziu                  

 
U basgiu di a vita
À Vladimir

Ti aghju lacatu
spatanscià
è sò firmata
dumandendu mi
s’è ti saresti pussutu salvà.

 
MARAM AL-MASRI (NATA IN LATTAQUIE, SIRIA)

Stà in Parigi da u 1982. U so primu libru hè di u 1984 : l’hà publicatu in Damas cù u titulu Je te menace d’une colombe blanche. Vultata à a spressione in lingua materna araba, eccu la torna in puesia cù Cerise rouge sur un carrelage blanc, stampatu in u 1997 in Tunisi à l’edizione L’Or du Temps è publicatu in varie lingue : francese, talianu, spagnolu è corsu (Chjarasgia rossa è pavimentu biancu, Albiana, 2003). I paesi arabi anu accoltu l’opera da veru capidopera è u libru hà ricevutu u premiu di u Forum culturale libanese, duve ellu sede u pueta Adonis (1998). A so puesia fine, prufonda, ironica è trista à tempu, ùn hè maraviglia ch’ella avessi allusingatu quelli chì l’anu intesa. À Maram al-Masri, i Corsi a cunnoscenu chì si hà fattu qualchì affaccata sia pè u Veranu di i Pueti, sia pè a ghjurnata puesia urganizata da e JMM è l’Associu corsu di l’IITM.

Davanti à a to buttea,
eiu, quella chì arrubba i bombò
è chì e dite li si appiccicanu,

ùn a ci aghju fatta
à mette mi ne unu
in bocca

 

 
Aspettu,
è chì aspettu ?
un omu carcu à fiori,
è à parolle dolce.
Un omu
chì mi feghji è mi veca.
Chì mi parli è mi stia à sente.
Un omu chì pianghji
per mè,
tandu aghju a pietà
ed u tengu caru.

 

 
Stu dopu meziornu
l’aghju vistu,
si hè ficcatu cum’è un latru,
attente à ùn lascià
vistiche daretu à ellu,
hà stracciatu e so lettere,
è nantu à u mo corpu
ci hà squassatu i so marchi.
Scrurdendu si
chì crimine perfettu
ùn ci ne hè.

 

 
Angoscia
di ogni parolla
ch’ella vulia palisà
è po interrà viva.
Pena
penangola.

 

 
Ùn hè ghjuvatu nunda
nè e mo rote
chì sò nove,
nè i sguardi
tenneri,
ch’o li facciu.
Ùn sò ghjuvate mancu e parolle di amore,
Nè e lezziò di Ovidiu.
Nè a mo capillera nera,
nè u frescu di a mo pelle di seta.
Ùn hè ghjuvatu nunda
nè u mo slanciu
nè a mo dulcezza
nè u mo surrisu nè u mo piantu
anu sappiutu intennerisce
u core seccu
di l’amore.

 

 
Aghju decisu
di fà la finita,
è di spreme in a mo manu
issu brisgiolu
chì
batte in
un scornu
di u mo pettu.

 

 
Aspettu
daretu à a to porta
ùn cappià i to cani arrabbiati
da fà mi scappà.
I to cani
ch’o aghju vistu nasce,
ch’aghju fattu manghjà,
cù quale eo ghjucava,
chì si sò scurdati
ch’o i basgiava
è chì ficcavanu i so capi
in u mo grembiu.
Ah l’ingrati !

Dite à u ventu
di stancià,
à mè, ùn mi piace u ventu.
Hè capace
cum’è una donna ghjelosa
d’incirlì i mo capelli
quandu vò
à scuntrà
quellu chì mi aspetta.

 

YVES BERGERET (GRENOBLE, FRANCIA)

Omu di e muntagne è di i diserti, Yves Bergeret sviluppa una puesia fundata nantu à a nuzione di linguaspaziu, in dialogu cù i segni fisichi chì dicenu i spazii umani, ancu i diserti più disabitati. Travaglia pè u più cù creatori pupulari, certe volte chì ùn anu accessu à a cultura è si sprimenu cù a voce è u disegnu, ma ancu altre forme di spressione cum’è u cantu o l’artisgianatu. A so azzione hè urientata ver’di l’Africa, u Prossimu Oriente, l’Antiglie è l’America latina. A so puesia si scrive nantu à carta, ma dinù bandere (tutti i puemi quì sottu, assuciati cù ritratti, riflessione è dissegni fatti da e cumunità duv’ellu campa per mesi, è ancu stallazione-puesie), piottuli di tende, petre arritte aduprate cum’è stantare. Qualchì titulu : Le Voyage en Islande, éd. Alidades, 1989 ; Poèmes de Prague, éd. Le Temps qu’il fait, 1992 ; Paysages habités, dossier spécial du Courrier de l’Unesco, 1997 ; Guyane, des espaces et des hommes, éd. A Die, 1998 ; Des lettres en Guyane, éd. Passage d’encre, 1998 ; Fer, feu, parole, éd. Langue et Espace, 1999 ; La Langue de Barbarie, éd. Langue et Espace, 1999 ; Damier, espaces du désert et de la montagne au Mali, éd. Langue et Espace, 2000.

Figure umane
Muntagne di u Nordu-Este di u Malì
Ferraghju 2003

Puemi scritti nantu à bandere :

Mille parolle facenu una persona (cù Belko Guindo)
A muntagna mi parla à l’arechja (cù Alguima Guindo)
L’orizonte mi pone a manu in pettu (cù Hamidou Guindo)
Trovu u sale in e parolle è u caminu in a voce (cù Hamidou Guindo)
U silenziu trà e parolle mi accosta à l’alba (cù Hamidou Guindo è Hama Babana Dicko)
U ventu agguanta a muntagna pè a vita (cù Alguima Guindo)
U ventu mette a muntagna in dinochje (cù Belko Guindo)
In a to manu si apre u quintu puntu cardinale (cù Tatou mint al Hussein Babi)
L’orizonte ti vene à davanti (cù Dembo Guindo)
L’avvene si arremba à a to spalla (cù Dembo Guindo)
L’orizonte ti abbraccia (cù Alguima Guindo)
U ventu ti manghja in a manu (cù Belko Guindo)

A muntagna è l’acqua
In u Malì, da u monte di Koyo à a sponda di u fiume à Mopti
Ferraghju 2003

Una muntagna move
Inde l’ombra di u fiume

A cità nuta
in a manu di u fiume

Chì fideghja
l’ochju di u fiume ?

E stelle venenu à beie
in fondu à u fiume

Piglia u fiume appellamanu

Vinti dei
esciuti crosci intinti da u fiume
nutanu in a parolla
(cù Hamidou Guindo è Madani Kalapo)

 

Pè e muntagne di u disertu
Lugliu 2003

E muntagne sò e mo mani
U mo pettu hè u ventu
                                                        (cù Hamidou Guindo)

E nostre parolle sò e nostre anche più bone
Per i monti è per e piaghje
                                                        (cù Belko Guindo, Hamidou Guindo, Alguima Guindo, Hama Alabouri Guindo, Dembo Guindo, Hama Babana Dicko)

A parolla insuchja senza piantà
a muntagna è a mo vita
(cù Boucari Afal Maiga)

A muntagna marchja in l’orma di a parolla
(cù Boucari Afal Maiga, Yacouba Tamboura, Hama Babana Dicko, Nouhoum Gondoro, Hamidou Guindo)

A parolla lega u monte cù u celu
                                                                  (cù Yacouba Tamboura)

 

 
MICHEL CASSIR (ALESSANDRIA D’EGITTU)

Natu in 1952, passa a so giuventù in Libanu duv’ellu participeghja à i muvimenti chì prumovenu u rinnovu di a puesia. Dopu un longu sughjornu in Messicu duv’ellu apprufundisce i studii puetichi, và à stà in Parigi è ci cuntinua un’attività di creazione è di diffusione di a puesia à tempu à studii scientifichi. Hè fundatore è codirettore di a cullana Levée d’Ancre per l’Harmattan. Hà publicatu tredeci racolte di puesie è u testu in prosa « Braise de galop ». E so opere sò state tradutte in varie lingue. Hà presentatu letture di e so puesie in Francia, Messicu, Libanu, Argentina, Nicaragua è Turchia.

Helios arrimbatu à una citadella ocra
hè cundannatu à l’astru di l’esiliu
u so ballu umanu
                                                                                                            ùn hè più iss’utopia di parapiglia
ma una siesta puntellata
da u scantime di u spiritu
d’un archeologu giovanu
spetturicciatu
         l’immensità smarrita
un cuglidore di desiu
ind’a folla bramosa di mitu
          è di fior’d’aranciu

Helios ind’un’ultima tensione
feghja i zitelli impestati
chì inghjottenu cù u mare Egeu
i dimonii i sottumarini
e stelle ammansate
          è si ficcanu in furia
trà i discorsi è e bandere
          di i cunquistadori di u tuttu
chì u cerbellu frasturnatu
si lampa senza u trastugliu di u sonnu
chì li ferma à Helios
u ballu di e mascare
di i pozzi senza luna

 
i monachi stuzzicheghjanu u desiu
ind’i ciuffi zeppi
di l’alba bazzichente
u tempiu si face brucu
è u fantomacu di a nebbia
mira duv’elle dormenu e ghjuvanette
addisperate ind’e so radiche

 

 

Bashò capitanu di i viaghji
nant’à un cavallu di carne
e so cosce i so stracci i so pedi
tesi ver di tutte e pruvince
ch’ella rende lebie è sensuali
a scarsità di a parolla

u pueta si stà sottu à u bananaghju
cù u so pifanu è u so tamburettu mutu
testimoniu di a felicità più fragile
nant’à e rivigliule chì preganu

 

ALBERTO MASALA (SARDEGNA, 1950)

A cunniscenza di altre lingue (in più di u talianu) li permette un « linguaggio di confine » persunale chì và à circà una spressione chì dia fluidità ritmica à i so scritti. Hà sperienze di radiu, teatru, video. Curadore di evenimenti è uperadore culturale hè trà i fundatori di u link project in Bologna. A frequentazione di i percorsi di vanguardia in a scrittura è l’arte cuntemporanea u porta spessu à travaglià cù artisti di diverse origine è e discipline (pueti, musicanti, artisti di l’audiovisivu). Issa cullaburazione sbocca in realizazione di puesia cuncreta è di l’arte immateriale. Attualmente travaglia in cuntattu strettu cù Fabiola Ledda, i musicanti Antonio Are è Miriam Palma, Anton Roca, su Cuncordu Bolothanesu, u gruppu sardu di cantu a tenore è li scrive i testi. Hè statu tradottu in francese, inglese, spagnolu, alemanu è serbucruatu.

Veni quì

à cuntemplà u pass’è veni di i seculi nant’à a custera

e distese massicce di e scugliere lisce spripusitate o scritte in ierogliffi di petra è di rena bianca è l’acqua linda sin’à u prufondu è culà palme luntane è fine cum’è e dite d’una manu di rena chì puntella l’orizonti fin’à u mare
Veni quì

induve ancu e voce anu e radiche è piglianu culore

e voce pietose di e vechje ingutuppate ind’un oscuru cantu sacru è divinu chì supraneghja di putenza sbrisgiulata issa casa tempu ch’o aghju praticatu è abbandunatu sempre
Veni quì
vultendu di statina

è truvendu ci u rimusciu monotonu chì ribomba cum’è musica di mosca

vuleria mughjà petre issu silenziu
veni è mira a notte chì si sparghje

feghja iss’infinitu chì arrochja l’aria è muta impersunale ancu u to corpu
cum’è tempu di fulena
è a machja è e muntagne cù a furesta da sopra è a morta è l’albitru, è e terre secche di e cullette basse spinose è rivigliulate d’estate, dolci à i pasculi di veranu, è, aldilà, vigne curate è alivi, è l’ucalitti, è a sciapittana è a rena rossa chì piccia cù u ventu chì a si porta da u desertu, è luminelli è ghjineppari longu à u fiume o più tostu un ghjargalu stancu di penciula toccu chì viaghja cum’è un sarpu trà e petre pè more ogni ghjornu di più sin’à a prossima burrianata chì ci purterà u muscu forte di a terra
ma sempre si volta à issa terra
è quì ùn si lenta a strada

È a storia vera di l’origine dicerà in eternu u patifame, l’intuppi è a catena rumana, spagnola, taliana, araba, americana…
ind’u mo mediterraniu ùn ci vince nimu.

 
mutu
Certe volte fala l’acqua
è si porta tuttu
ci vole à dì qualcosa
s’ella si face puesia

 
MONCEF GHACHEM (MADIA, TUNISIA)

Natu in u 1946 in una famiglia di piscadori ; una brillante carriera di studiante l’hà purtatu da Madia à Sausse, à Tunisi è à Parigi. Ghjurnalistu è scrittore, hè turnatu à vive in Tunisia da u 1981. Stà in Sidi Bou Said. Hè u cantore di u mare è di l’antica tradizione marinara mediterraneotunisiana. Consideratu cum’è unu di i pueti più prufondi di a so generazione, « cù una scrittura trasparente è vera » (A. Mesbah), « pueta di a parolla spampillente ed esigente » (J. Dèjeux), Ghachem hè l’autore di una ricca pruduzzione puetica da Georges d’enclos (Maison de la Culture, Tunisi 1971), Cent mille oiseaux (Parigi 1975), Car vivre est un Pays (Ed. Caractères, Parigi 1978) à i più recenti Cap Africa (L’Harmattan, Parigi 1978), Orphie (Maison des Écrivains Étrangers et traducteurs de Saint-Nazare, Francia 1996), Nouba (Our du Temps, Tunisi 1997). Hà scrittu dinù L’Épervier, nouvelles de Madia (Parigi 1994), premio Albert Camus. Autore di articuli per varie riviste tunisiane è fora, di assaghji di puesie in antulugie, in u 1991 hà vintu u Premiu internaziunale Mirabilia pè a puesia francofuna.

Quellu chì veghja

socu u nuttambulu di a medina
nutriscu i so ghjatti di grundera neri o puri nò
falgu incun iddi versu i rinaghji surpanti
duva surrachighja è batti l’ochju stirpadori di u diavuli

aghju vindutu i me amichi in fiera in cità
avà sò ghjucati à a rulletta da intrusi
tradiscu tuttu ciò chì mi tocca
movu tesu in cattivi insunnii

stanotti aghju cercu a boci di i rinaghji
è li aghju fighjulatu fin’à indrintu à l’ossi verdi
l’aghju appesa à a ghjastimma in u me fiatu
è l’aghju purtata in la me carri

socu l’unicu guardianu di i vechji funtani
l’arabu natu mortu da a prossima notti
aghju risati di maciddaghju sutt’à l’asceddi
circu i me amichi ghjatti mezu à i carcassi

 
Piscadori
Si pesa da un canavacciu brusgiatu à i quattru anguli da i mocculi
tussa
si dà una lavata strufinendu si i mani nantu à una petra
forsa lustrali
si lampa adossu u so kadroùn neru
poi apri a porta da u so battanti pisivu

stacca da u muru annivulatu a so brisacca
tasta a so cultedda arrughjinita è i lenzi chì sentini di sangu è soli

i ghjatti s’accoppiani torna nantu à a tarrazza
l’ultimu rispiru di a notti
strascina versu u mari i so bucci bianchi
i scorni di l’astru impudicu
puntani i so fochi acuti

camina com’è da nantu à un tappettu mobili
tussa è annasa in cima à a strada
u rimori inchietu di u ventu

si alza l’invitu à a prighera
iddu pensa à a so cultedda è à i parolli di a so mamma

à u caffè l’omini aduniti in gaspi di fumu
parlani

di u pulpu è di a morti di u pulpu
di a salpa è di i sogni di salpa
di l’acuddi à luna piena
di cernii è cirnioli
di i pagri ind’è i resti affundati di un cargò
di i lampughi à u friscu di i palmi mezi fracichi
di i lisci apressu à l’anchjuvi in a rena
ma cun disprezzu di i sardini è biciartuli
è ridendu di i parchetti
ludendu i paramiti è i tonni bianchi
com’è chì i donni abbiini ghjà macinatu
l’orzu novu è u granu
è parlani di u delfinu
è tal’volta di a prighera di a mani
tal’volta quandu Diu voli

Di spinu à a porta di u caffè
fuma ancu iddu
nantu à u tavulinu umidu a so mani nudosa
taci solu in u so kadroùn ripizzatu

à i moli i barchi chì a siti hà chjamatu
Rabba Rim Lamia Saida Rafika
in l’acqua fangosa l’ancuri cù i denti intricciati
nantu à i barchi i lenzi di i paramiti i remi l’armamentu i tramaglioni
è ogni razza di reti
nantu à una tola nera u gabbianu di u portu batti l’ala
u fanali si spigni à mezu à u canali
un piscadori di sardini lenta a so ultima lampara turchina
un ziteddu insunnulitu traghji scalzu incù una sporta biota

U piscadori paga senza un zittu
agguanta a so brisacca
ùn pensa più à i parolli di a so mamma
infatta u ziteddu cù a vechja sporta
chì u saluta à boci alta
cum’è s’iddu fussi in cima à u minaretu

 
ADRIAN GRIMA (MALTA)

Insegna a literatura maltese à l’università di Malta (1968). Hà prisentatu cunferenze nant’à a literatura maltese è nant’à u Mediterraniu in Malta, Reggio Calabria, Palermu, Roma, in Grecia, à a Yale University è à a Colorado University (USA). In u 1999 publicheghja It-Trumbettier, un libru di puesia maltese, chì vince u segondu premiu di u Premio Tivoli Europa Giovani ‘99. Ghjè dinò cuurdinadore è cofundadore di l’organizazione culturale di u Mediterraniu Inizjamed.

 
Per Zing
è u so nipote
di 10 anni Jean

Misura dui metri
ma davant’à u screnu
mentre ch’ellu leghje i nomi è e cunsunale
– masimu e cunsunale –
rinchjuculisce, zitellucciu davant à i dissegni animati ;
è si vole gode ogni parolla – sana sana
cum’è un pezzu di legnu rozu o d’agliu agliu,
cum’è una mimoria ch’omu strufina di latu,
è di pettu,
dendu un gustu pè u sempre à e parolle.

« Congo deux mille », mi dice.
Quì trovi tuttu ciò chì t’abbisogna.
E’ pè una stonda chjode i so ochji fissi.
E’ po ripiglià à seguità u sonu di ogni parolla francese,
di ogni nome cungulese,
è m’arricordu d’un paese cun valori forti,
l’ultimu bastione di ciò ch’hè ghjustu ind’un mondu inghjustu,
è u benvenutu ch’elli l’anu datu a pulizza è i militari
c’u mandille biancu annant’à a bocca
è una carciula impruvisata per centu anime
pè nove mesi
per ciò chì ghjè ghjustu.

 
Bukavu, Uvira, Lubumbashi,Bunia, Kisangani.

Cumpreraghju sti nomi
E’ mi ne ghjuveraghju pè sta puesia,
cusì mentre ch’è tù i lighjerai
i ti vulterai in capu cum’è pezzette.
o i chjoderai in u tufone di u to sguardu.

« L’État exerce-t-il aujourd’hui
sa souveraineté sur l’ensemble du territoire ? »
si dumanda Le Monde.
« Oui et non, répond le chef de l’État congolais. »
Nè sì nè nò.

Clic.

Otantu Bukavu ùn hè più cuntrullata da i ribelli ruandesi.

Clic.

Otantu poi spegne u pruiettore.

Clic.

è dorme,
è vive.

Clic,

E’ quellu sott’à a mitragliosa ùn hè u to babbu,

Clic,

è a to mamma ùn hè sottu terra,

Clic,

è tù ùn ai persu à Jean in Bunia.

In qualchì locu ci sò dece anni sottumessi
trà tenute militare,
trà silenziu è fucili pisii.
« a mo surella sò trè settimane chì ùn ci parlu. »
E’ ind’i so ochji ci hè tutta a distanza,
pensu.

E so dinochje incagnate contr’à a tavula di bordu.
S’eu morgu, quant’à mè ùn sarà quessa a suluzione.

In stu pocu spaziu
ùn sò chì fà cù i mo ochji è e mo parolle.

E’ in ogni locu sò tremende e distanze.

Clic.

 
SINAN GUDZEVIC’  (GRAB, SERBIA)

Hè natu in u 1953, hà studiatu a filulugia classica è a metrica antica à l’università di Belgradu è in Düsseldorf. Hà publicatu versi in a racolta Gradja za pripovetke (Materiale pè i raconti), Belgradu (1978) è nantu à riviste in Iugoslavia, Germania, Stati Uniti, Italia, Francia, Polonia, Rumania. In u 2001 hà publicatu in Spalatu un libru intitulatu Epigrammi romani. Sò un centu di scritti tutti in distici elegiaci, fruttu di i so sughjorni in Roma. Hà viaghjatu assai in paesi europei e sudamericani duv’ellu hà fattu parechji sughjorni. Traduce in serbucruatu puesia classica greca è latina, puesie è prose latine di u Rinascimento, l’epigrammisti germanichi. Hà tradottu da u purtughese una racolta di epigrammi di Fernando Pessoa. Hà scrittu una seria di testi nantu à a guerra linguistica serbucruata è altri testi pulemichi in quantu à u rollu di l’intelettuali in a guerra è dissuluzione di a Iugoslavia.

Da a racolta  Epigrammi romani

I
Ciò ch’è tù bramavi da tantu tempu, fideghja, anima mea :
Roma chì splendureghja in u sole auturnale eterna cità.
Anima, godi u ghjornu chè tù vivi è Roma,
Puru sì dumane stu piacè sarà dulore.

IV
Ind’e terme in Roma c’eranu ind’i tempi e bibliuteche :
Perchè tù pudissi frescu è lindu leghje i libri.
Oghje à mez’à libri pulvarosi, chì imbruttanu è danu u starnutime,
Sarianu più salutive e terme ind’e bibliuteche.
V
Ti lagni, o Silva, chì u cane Ulisse s’attacca à a tartughjina.
Da ellu a voli francà : tandu Achille ti tocca à chjamà lu.

VIII
Disse Democritu chì u sempre pensà à cose belle
Hè ghjà à di per sè u segnu d’una mente divina.
Tandu quella zitella in Roma dapoi mesi
face chì trà e mente divine ci stà ancu a mea.
IX
Acqua è ventu cuntinuu scotenu i frutti da e rambelle.
E’ a fronda solu a grandina a pò strappà.
Ma da st’arburu sbandunatu da u vaghime ghjà spugliatu
Solu l’inguernu cù u so cotru i frutti pudarà lampà.

X
Fù Parmenide quellu chì per u primu dete a prova
Chì l’Astru di a notte hè u listessu chè l’Astru di l’alba.
A prova si n’hè forse quella chì ancu à mè tocca stanotte
Voli sapè qualessa hè ? Mi ne stò pusendu à a finestra è sò destu.

XIII
Livia, malasciu à quellu chì studieghja u to triangulu cunghjucale :
I so anguli assummati danu bellu più chè Pì.

XXI
Romulu, tù tumbasti quant’è nunda à Remu fratellu
Quand’ellu ti pigliò à a risa mentre chì l’Urbe fundavi
S’o c’era statu, ancu eu mi ne ridia
chì e cità e fundavi à mez’à granochje ind’u cannetu
Oghje invece l’approvu a to zappa Palatina :
A’ Remu culà l’ai assassinatu, è puru avii a ragiò.

XXII
Ciò chì Lete è Mneme separanu in u mondu di l’Ade,
Tevere in u mondu quancianu tuttu unisce solu solu.
Quessa si vede ind’è i papi : beta l’acqua di u Tevere
Parechje cose si scordanu, belle poche ne tenenu à mente.
Ancu quellu d’oghje u papa trabeie l’acqua Tiburtina,
Non solu per via chì face prò per u fegatu è per u fele.
"Avemu da chere perdonu à u populu ebraicu", dice,
Ma u perchè ùn lu dice – hè cusì l’acqua di sminticanza.

XXIII
Ghjè ella crestumazia di l’oghjinca puesia rumana :
Ogni pueta di Roma li passò in grembiu.

XXIV
Roma hè ruine è cimitorii, è i rumani sò ghjente alegra.
À campà in campusantu oghje o dumane dulore si muta in risa.
Cantendu a ninninanna hà adrumintatu u criaturu
È à tutti l’omi fatti à vicinu cù u so cantu l’hà discitati.

 
EMILIO ISGRO (SICILIA)

Emilio Isgrò (Barecllona di Sicilia, 1937). Pueta, pittore è scrittore, vive è travaglia in Milanu da u 1956. Dopu principiatu cù a racolta di versi Fiere del Sud (Schwarz 1956), in u 1964 hà fattu esce e prime Cancellature, sposte in gallerie è musei taliani è stranieri. In u 1977 hà vintu u primu premiu à a Biennale di San Paulo. In u 1985 hà realizatu in Milanu l’istallazione multimediale La Veglia di Bach, cumandata da u Teatro di a Scala per l’annu europeu di a Musica. Hè statu invitatu à a Biennale di Venezia inde l’anni 1972, 1978, 1986, 1993. Di rilievu hè ancu a so attività di scrittore è omu di teatru, chì si hè accertata cù L’Orestea di Gibellina (1983/84/85) è cun rumanzi è libri di puesia.
Testi tratti da Brindisi all’amico infame Nino Aragno editore, 2003, Torino

A morti ùn hà barba, ùn hà resti.
Ùn hà siti di gloria, ùn hà incetti
È u cori ùn hà sangu, ùn hà reguli

Ùn hà tempu a vita, ùn hà
Più petali da spenda par tè.
Eccu u cuntestu storicu, drammaticu

È in tali cuntestu agrariu
L’ani lacatu culà u povaru Bambacià.
Solu cù u cillulari in mani

taddata, mentri traparlava nantu à a pista
pianu pianu, cotulu cotulu,
sutt’à u celu pumposu, amaru.

Parchì chì ùn t’arricordi più
di quiddi notti sbandati in Tinderi
quandu par un basgiu d’amori

ancu u bughju di u mondu si sciuddia
in una luci pazza, chì ùn si pò dì ?
Parchì chì ùn t’arricordi mai

di quidda volta chì
falava a nivi ancu nantu à u mari
ed erani fiori d’amandulu

unti da u ventu di ghjinnaghju ?
Barbara verità, barbara luci,
ma eu ti rivicu guasgi libaru,

non più accusatu, non più assassinu.
Ma solu assassinatu.
È puri tù ùn eri

È puri tù ùn se’.
è forsa ùn sarè.

Eu t’aviu una mamma è ùn a voddu nigà
Quali sà da quant’anni hè morta quidda vigliacca

chì à tutti dedi tuttu francu a libertà.
Quali sà da quant’anni u fascismu ùn ci hè più

È ùn ci hè più u termometru l’amanti, l’inguanti.
A casa ùn ci hè più u ragnu, a tarantula

Ma noi ùn ci ni semu nè accorti nè pintuti
Nè ci semu rivisti com’è à l’epica

à tagliu di fiumi bumbardatu.
I cosi sò andati in sigatura è pula,

manghjati da una tassa cuntinua, inesorabili.
Quali sà da quant’hè ùn hè più quì u quaternu

Spiditu à to nipoti da a guerra di Spagna
Par l’esercizii faciuli : ancu s’e ùn la sò dì

sì hè meddu a ciavatta o a zampata
è qualchì volta esitu trà alba è abrugata

è cardallina è rundina Quali sà in chì zocculu
si morsi quidda musca chì in u ghjornu più neru

di u setticentu novi si francò da a morti sicura
stacchendu si da a cripta di i frati cappuccini

è barchendu l’aria cun quiddu capu d’amandula
– tantu hè un spripositu simula mastarocula –

chì puri ridia ancu Diu è si facia chjucu
solu dubbitendu chì iddu dinò, tal volta

facia un prughjettu di rosula
                                                                                                            è l’affacava un anghjulu.

 
GHJACUMU THIERS (CORSICA)

Sti puemi sò ricacciati da una racolta publicata in traduzzione francese cù u titulu La halte blanche, Albiana, 2004 

 
Inviluppu

Porghju
à l’imprubabile distinazione
a maiò parte di u dubitu
è mi tengu
a lettera
a sgrisgita di a carta tagliva
in punta di a lingua
inziccata u brusgiulu
cusì mi tengu una stonda
a sincerità di isse parolle
ch’o ùn ti aghju scrittu.
Sta stonda stantarata

Sarà ancu ora
di accatastà li
sti pochi ghjorni
è di risparmià
chì simu taccheri servuti in cundizione,
rinchjinà si è stà bassi.

È tandu si pò gode
u pane ancu senza cumpane
u tempu
patti è cundizione
ch’ella ùn scavucci, vè !
sta stonda stantarata.

 
L’arretta bianca

A stonda
l’arretta bianca
tutta sole tutta fretu
in i mo ghjorni
cusgita
hè spechju
duv’elli voltanu tutti i stalvati
spulati per sopra à u capu
u tempu hè frombula
pè isse tolle di nustalgia.
S’o fussi in tè, o Ulisse,
mi ne stava arrimbatu
à a fica o à l’alivu,
a pelle bianca,
u tintinnume di l’anelli,
o Nausicaa.

 
À u puntu ghjustu

Pusà
à u puntu ghjustu
duve sole è tempu si basgianu
senza intoppu.
Tantu peghju per e cose
chì ùn volenu stancià.

 
Merezi

St’ora hè di sciloccu
e persiane sgrignate
indiscretamente
brusgia l’umule di u saccone
sempre un po’sticchitu
e lesine si infilzanu
à cosge brame mute
e to labre sò viaghji
è i sguardi marosuli
quandu pigliemu l’altu
è franchemu i merezi

 
ELOY SANTOS (SPAGNA)

Eloy Santos hè natu in Salamanca (Spagna) in u 1963. Diplumatu in filulugia taliana, hà campatu in Napuli, Washington, Roma. Hà travagliatu cum’è giurnalistu, traduttore, insegnante. Hè statu lettore di lingua spagnola à l’università Federico II di Napoli. Hà publicatu puesie racolte in Notas de un jardin precario, 2003. In talianu e so puesie sò state stampate in un volumettu : Nettunaria e altre poesie, 2002), è in una antulugia di pueti mediterranei (Lingue di mare, lingue di terra, editatu da Mesogea in u 1999).

 
Rigalu d’anniversariu à un zitellu arcanu

un sacchittellu novu da mette e gubbì
ti lasceria à cantu à u sognu chì t’accampa
                               …s’o pudissi.
a stofa cù i quadretti
bianchi è rossi, cum’è quella chì una volta
ti cusgì mammona, cù l’iniziale ricamata
cù u filu è una curdella intrecciata, finu,
da chjode l’apertura.
puderisti dinù ascultà ne u sonu
nant’à e strade, u mare di vetru tenneru,
inficcà ci e dite, sente
u cuntattu lisciu è perfettu di i ghjochi,
a risa di u cristallu ind’e stacche,
miniplanetariu di u solu sistema
sulare chì tù sì ghjuntu à capì.

eiu ti ne deria un altru
                             …s’o pudissi.
eiu metteria à cantu à l’insonnia
à l’acqua, à i bichjeri bioti,
i libri spargugliati nant’à e lenzole
cù u nodu pè una vita chì ùn si trova.
eiu ti renderia quellu zanettu.
pian pianinu e gubbì andonu à perde si,
e mani chì ghjucavanu ind’a rena,
e seratine losce di l’estate, u volu
rasu di a rundinella nant’à a pella di u mondu

                             …s’o pudissi.

 
Dice qualchissia

voltu da u sognu, cascu cum’è petra
nuda nant’à a fanghiccia di a mo carne.
u sudore mi disceta ind’una vita
chì ùn appartene à nimu, ghjunghje senza destinu,
sin’à chì denti, fili è ricordi
affaccanu da nunda è danu a forma
à un dulore discitatu cù u lume
è à isse mani, chì si perdenu suligne
in labirinti di calligrafia.
ciò chì vene da u mare scunnisciutu
hè a mo voce, dicu pè dì, la mo vita.
dicu ancu chì sò vivu è chì ciò ch’elli
suspettanu i spechji crudeli hè ingannatoghju.
pè dì, dicu ancu ch’ella hè puesia
a ritmica vigilia di e mani ceche
è chì l’alba preferisce quellu chì si stà mutu,
ma ùn sò quale dice ciò ch’o dicu.

 

RONNY SOMECK (BAGHDAD, IRAQ, 1951)

Ghjuntu in Israele zitellu, hà battutu assai pè i carrughji. Hà insegnatu a literatura è attualmente dirige corsi di scrittura creativa. Hà publicatu ottu vulumi di puesia è un libru pè i ciucci scrittu cù a figliola (The Laugheter Buttom). E so opere sò state tradotte in trentunu lingue. Hà arregistratu trè dischi cù u musicante Elliott Sharp. In u 1998, cù Beny Efrat hà presentatu a mostra « A fabrica di a natura, invernu 2046 » à l’Israel Museum.

U sacrifiziu di Sara

Nantu à a forca di u restu di a so vita
a memoria hè annudata cum’è una funa.
L’ochju casca nantu à impiccati chì parenu tenute stese
dopu lavate in a mascina di e lacrime da caccià li
e tacche di a battaglia.

Conta a legenda, eo a dicu pianu, chì i giovani di un paese
di solitu lasciavanu una petra vicinu à u cimitò, prima di parte in guerra.
Quelli chì turnavanu, lampavanu e so petre luntanu.
Cù e petre di i morti, si facianu i munimenti.

Lei tace. In questa leggenda le sue mani non sposteranno pietre.

 
Travagliu di arabi
(Spressione idiomatica currente da insignà travagliu fattu male,
travagliu pagatu male)

Di chì filu sarà tissuta a bandera di u curteu
di l’operaie tessile di Dir Hana.
In i canali rozi in palmu di a manu naviga una goccia di sudore
cum’è nave di schiavi versu u golfu di unghje cicatrizate.

Mi ricordu i primi anni di a mo mamma in terra prumessa.
Immigrante in u attellu di sartora in fabrica Rekem.
A fronte aggruttata cum’è un bucinu di filu, u ditale hè u so elmu è
a spada di l’acu
Infilza u corpu di u tissutu
da fà ne vestiti pè a festa,
tenute pè u travagliu
è mandili pè u piantu. 

 
Paradisu di u risu

Caccara ci difendia di lacà u risu in u piattu.
Invece di cuntà di a fame in India è di e criature
Cù u corpu gonfiu, chì spalancavanu a bocca per ogni grombulu,
cù u stridulu di a furchetta è l’ochji appaniti puntava a ramasuglia
in u centru di u piattu.
Dicia chì u risu lasciatu si pesa,
lamentendu si di pettu à Diu.
Avà hè morta caccara è immaginu l’alegria di u scontru
frà la so dintera è i cherubini cù a spada fiammante,
nantu à u mutale
di u paradisu di u risu.
À i so pedi stenderanu un tappettu di risu rossu,
mentre un sole di risu bullente si abbatterà
nantu à u corpu candidu di e zitelle di l’Eden.
Caccara l’unghjerà cù l’ogliu di aliva è e ciutterà
una à pressu à l’altra in e caldaghje cosimiche di a cucina di Diu.
O Caccà, mi venerebbe à dì, u risu ùn hè chè una cunchiglia cuntrata
riettata, cum’è tè,
da u mare di a mo vita.

 
Baghdad, ferraghju di u ‘91

In quelle strade bumbardate avanzava a mo carruzzina.
E zitelle di Babilonia mi pizzicavanu e masche, sventulendu rami di palma
sopra à a mo chjoma bionda.
I capelli firmati oramai si sò affuscati
Cum’è Baghdad,
cum’è a carruzzina tolta da u rifugiu
in i ghjorni chì si aspettava un’altra guerra.
Oh Tigri, oh Eufrate ! dolce sinuosità nantu à a prima carta di a mo vita,
serpi d’acqua chì sò mutati in vipere.

Ghjelsuminu lirica nantu à carta vitrata

Fairuz pesa e labbre
à u celu
da ch’elli piovinu ghjelsumini
nantu à quelli chì si scuntronu,
chì ùn sapianu di esse in amore.
L’ascoltu in a Fiat di Muhammad
in pienu ghjornu in pienu mezu di via Ibn Gabirol.
Una libanese canta in a vittura taliana
di un pueta arabu di Baq’ah al Garbya’a
in una via dedicata
à un filosofu ebreu chì campò in Spagna.
È u ghjelsuminu ?
S’ellu fala da u celu di a fine di i tempi
per un stonda
sarà
u verde
di u focu
à u prossimu incrociu.

 
HASSAN TELEB (SOHAG, EGITTU)

Diplumatu in filusufia à l’università di u Cairu, attualmente insegna l’estetica à l’università Helwan di u Cairu. Hà publicatu sette racolte di puemi è dui assaghji filusofichi. In u 1995 hà ricevutu u premiu per la puesia Cavafis (in Grecia). Da u 1991 hè redattore di u misincu Ibdaa. E so puesie sò state tradotte in inglese, spagnolu, grecu è in Francia da a rivista Action poétique.

Illuminazioni bughja

I lingui s’illuminani cù l’inchjostru
Di a zitiddina
In i tempi di a scrittura
Nantu à i foghji scurrini i so sicreti
È po i vucali l’annegani
In a so murbidezza

I mari s’illuminani
Cù i so fondi
L’animi cù i so brami
Cù I so cuntrarii s’illuminani i verità
I criaturi cù l’organi
I monti cù a furmazioni

A cosa ùn ci credi in a cosa
In l’ignuranza di a nova era
Ghjacciali
Ma a risurrizzioni di a luci
Ristituisci a fedi à i miscridanti
Cusì a vita riteni a so fedi

A natura s’illumina custretta
Da a cuntinua causalità
Di a viulazioni di i so normi !

Ed eiu
M’illuminighju cù ciò chì ùn dà lumu :
Cù l’indici di a morti
Cù u primu pilu suttu à l’ascelli di a zitedda
Cù l’anniritura di i ragi…

M’accampa
Da i sei punti cardinali di l’amori
O cù a passioni chì si stancia
Prima di cuntinuà !

M’illuminighju cù ciò chì ùn dà lumu

 

 
Chì strambagata !
O Madri di Alì,
Ti pregu d’ùn ascultà ciò ch’iddi dicini i vicini
Sò bucii
Misfida ti par piaceri
Di ciò chì hè statu dittu
È di ciò chì sarà…

Quiddu ghjornu ùn socu statu debbuli
Hè mali di toglia mi u meritu !
Essa vili – tù a sa’- ùn possu
Quantu volti affirmeti u me parè
Ma chì vali un parè ?
Aghju fattu manifistazioni
Aghju sfidatu u me cullega… u me vicinu
U me slogan era :
« Basta cù l’epica di a gnuranza !
Basta l’inghjulia è a dittatura ! »

M’hà suspresu un nimicu putenti
È forti
Una banda da tutti i parti
Mi s’hè andata furiosa contru
Risisteti
Fin chì mi lintessini l’anchi
Chì pudia fà à i me anchi ?

Nudda
Dissi solu più d’una volta
« chì strambagata ! »
mi dissi da cunfurtà mi :
« ùn socu u solu scunfittu di a divizia »
dicidisti di tumbà mi.
Mi dissi : « s’idda veni a morti
Ch’idda sia da i me mani… »

Ma i mani di i me vardia m’agguantoni prima,
Fubbi cunduttu subbitu
À u so capu,
In fundu di a sala.
Dissi : « Dì : m’ingannò u diavulu !
Avali mi rammaricu, ora mi pentu ! »
Risisteti, ùn mi rassigneti.
Dissi « Dì : « Evviva u sultanu »
Ùn la feci, ma
Dissi : « Comu ? »
È quisti primi avisi di u diluviu davanti à i me ochji…

Dissi : « Avali sì tù ùn la dici,
Ti femu schizzà l’ochji fora di cavaronu !
T’emu da scimì,
È po ci n’andaremu lasciendu ti solu,
Sminticatu da tutti ! »

Cusì Madri di Alì
Trovi fronti à tè
Una parsona diversa
Ceca, à malavia

Ti pregu
Pidda a penna
Ti voddu dittà
L’essenza di a me tragedia

A socu chì a parolla hè debbuli
Ch’idda risisti a puisia
Ma circaraghju
È quali sà !

Macari pudaraghju riescia
S’iddi m’aiutini l’anghjuli di a puesia
Aghju da riescia
Sì Diu mi dà l’estru…
.

 

 
HABIB TENGOUR (MOSTAGAMEN, ALGERIA)

Hè ingrandatu ascultendu e voci di i cantastorie arabi è berberi à u mercatu, hà vissutu trà l’Algeria è Parigi è finitu i studii in antruplugia è suciulugia, hà insignatu in issi dui paesi, prima di esse custrettu à l’esiliu. Longu à l’anni Tengour si hè fattu valè cum’è una di e voci puetiche magrebine francofone più decise è più antiviste di u tempu postculuniale. I so testi sò stati tradotti in alemanu è in talianu. À cantu à a pruduzzione puetica, i principali scritti di Tengour saranu e narrazioni di Le Vieux de la Montagne (1983), a reinvenzione di e passate di trè celebre figure arabe : Omar Khayyam, Hassan as-Sabbah and Nizam al-Mulk, Sultan Galiev, (1985) è e duie prose narrative, L’Epreuve de l’arc (1990) è Gens de Mosta (1997). U testu quì sottu hè statu tradottu da un passu di Traverser, Rumeur des âges, La Rochelle, 2002.

Quella chì ingutuppa
a più pura è a più brutta
mare spartu difesa di l’accessu
ingullita si i sette mossi da l’audacia
cunquistadora o azardu
à sente u cantu di e sirene à ciumbà
in l’inzolfanu
quella angoscia materna ciambuttata à stu ghjornu
malgradu e trasfurmazione parechje
è spessu derisorie
cumu s’è u sguardu chjappu in u turchinu schiettu
l’anima essendu si fissata una volta è basta
dopu esse stata data
spuppata tantu
à u carrughju dopu scola

Era una scola indigena cù tettu tossu
cù u so bellu arilogiu è campanile
vicinu
cumu pè signà u mutale
di u campu di tiru
a stazione quadrata
oghje incastrata male in una cità HLM
di unu chì curava l’oru di sottuterra

U statu di i lochi è i raconti mantenianu u crede.

U zitellu mai andava solu vicinu à a koubba.
L’avianu prevenutu
di i periculi murtali
ch’ella tenia a so ligna di furtuna
iscritta troppu bè in a so manu dritta
è fughjia ogni djellabà arrigata,
chì u vestitu pudia ancu piattà qualchì strigone
maruccanu in cerca di un tesoru…

Dopu avè fighjatu in giru à mè
u spaziu sbianculatu surpresu da l’ascoltu
a mo voglia un pucarellu timica
lacà vene a finzione rumanzesca
illusione allisciata
biancu meziornu duv’ellu si ficca à a muta
è po si alza è
fala di colpu l’empusa maladetta
urticula inzirita in chjachjara chì piace
impiciata
roba chì perde forma è vi vene l’angoscia
u celu si hè spezzatu mentre ch’è tù camini
corgu
à batte a campagna o sognu viotu
Babbone mi hà contu cum’ellu scuntrò una d’isse
chimere nude è fosche
Unta di ogliu di amandule è di spezie
si sturcia nant’à u catrame cumu
ellu vultava da u mare à l’ora di merezu.
U scorse è facia qualchì ballu oscenu chì u chjamava
à chjavà.
Spampillava ad ogni puntu duv’ellu girava u sguardu.
Dicia : « Veni, o caru !
Sò vergine di l’Eden è sò tutta per tè… »
Babbone era inchietu ma sapia
cumu fà à difende si.
Mi disse cum’ellu a si francò
                                       di esse strangulatu è pulzatu grazie à
                                               a recitazione esatta ad alta voce
                                                        di e surate l’Aurora è L’Omi ch’ellu
sapia adatte à a circustanza.
A bestia
                                       in calore si ne era risa longu à u chjassu
                                                        da fà lu inciampà.

Meziornu hè un abbissu stravagante.

 

MEHMET YASHIN (NICOSIA, CIPRU)

Vive trà Nicosia, Istanbul è Londra. Hà studiatu e scenze pulitiche, a storia è a literatura à l’università di Ankara, Istanbul, Atene, Birmingham è di u Middlesex.In u 1985 u so primu vulume di versi hà vintu u premiu di l’Accademia turca pè a puesia. I so testi sò sparti assai in Cipru è in Turchia, è tradutti in più di dece lingue. Unepochi sò messi in musica. U so primu racontu hà vintu u Cevdet Kudret Novel Prize. Un racontu di soiu hè publicatu in Un itinéraire littéraire en Méditerranée (Albiana-IITM-CCU, 2000).

A casa morta

Biancu spaziu biotu di l’ariloghju di babbò
Tavulinu di noce smenticu di u tempu
Stampe digitali sdrutte da a polvera
Chjave smarrite da un pezzu
Scatula pustale bluccata da a rughjina
Una vechja chì s’addurmenta à l’impruvisu (ind’un bichjere i so denti)
è sta mascina pè stampittà chì scrisse e prime puesie di u babbu ; sta casa induve mamma s’innamurò è morse – sta casa chì venia riquista à ogni guerra, data à u focu, mitragliata, ladrata di e dote in casce ottumane, è spechji, spechji chì osservanu tutte e donne di a famiglia nude, spechji cù i so linzoli – è tutti i fiori liveri è persi, tutti fora a salvatica fraganza di rosule vagabonde – di i tempi chì l’arcimammona mettia da parte ind’i piechi di i bianchi lacci- stu picculu fantasimu chì vultò à u locu di a so morte – e longhe è silenziose ombre di i cipressi abbattuti – è l’abitanti di sta casa chì spuntanu da u bughju di i ritratti à chere e risate salvatiche di e guerre – un fez manda un surrisu à traversu u vetru (ellu s’hè sminticatu perchè) – è sta casa m’incresce chì quelli chì anu assassinatu tuttu ciò chì era meu mi lascionu vivu – impruvisamente ci hè u lume inde a nursery induve stu puema hè cantatu
Casa Morta                   Casa Morta       Casa Morta
Altru nunda chè a puesia mi pò purtà fin’à quì

 

 

Un guardianu di u museu varda u Signore di u Mare,
ma induve puderebbe andà in u mondu ?
Quale avà vulerebbe apre a so porta à i dii ?
Piglià un ritrattu costa 10 dollari – hè difesa di mette u flash
cliccu cliccu.
U viaghju di Ulisse hè senza sale nè gustu,
dislaziatu ellu stà biendu Wischì in a so cabina,
in pocu tempu a nave ghjunghjerà à a so isula.
Tandu ùn ci serà più bisognu di legende,
lotte, scontri, eroica gesta,
cliccu
un bellu viaghju, signori !
Currendu, lancendu u discu
à i mari chì si sò ristretti
Poseidone si siccò
è à nant’à e so labre e parolle mutonu in petre.
Cum’è unu à i limiti di u dì
ciò chì solu ellu sà
a risposta circhemu.
Ma avà u Signore di u Mare hè imprigiunatu è mutu,
onda batticia, impetuosi venti, pesci lucenti,
nimu pò parlà
DIFESA L’USCITA
cliccu
Ùn hè necessariu, signori, ch’è vo sappiate a vostra offesa
hè chjara a sintenza :
à e vostre dumande ùn serà datu risposta.

 

U Mustaffa di Marika

Di a vitrera fiurita di a capanna di u giardinieru
ùn mi ne parlate micca, fate u piacè !
I vide trà e curolle di i fiori,
iè chì i vide, trà a fiurita vitrera.

Mustaffa esce nudu fora di u bagnu, sgucciulendu
si stinza, si move, arrittu
di fronte à Marika –
Mustaffa deve esse à penuccia pazzu
ancu a so moglia pianu pianu cumencia à spuglià si !

O, fuscia, sopr’à a vitrera di u giardinieru
quant’elli trinnicheghjanu inseme à l’ingiru cumpletamente nudi,
briachi
cum’è dui zitelli, da veru
nè grecu, nè turcu u so sussuru,
picculu fuscia, fiori cum’è pindini,
ùn ci capisci nunda, nunda,
o fuscia !
I so lagni, i so pianti in lotta sò cum’è pindini ?
U Mustaffa di Marika hè pazzu
Marika ancu di più, è i so pindini battenu.