I. TABLOUL ÎNTAI

(Un chei la tărmul mării. În depărtare se zăresc nişte insule. În primul plan - o bancă, pe care este aşezat un marinar pe nume Ulysse. Bătrân şi singur. Nemişcat. Pare că aşteaptă ceva sau pe cineva. Se uită întruna la ceas. La un moment dat, se uită la dreapta, la stânga, apoi încet-încet începe să se scarpine în nas. La început gestul este discret, dar apoi se face fără nici o reţinere. Când îi era lumea mai dragă, aude un zgomot. Tresare. Îi este ruşine... începe să se scuze...)

ULYSSE : - Scuzaţi-mă, e prima oară, vă jur, prima oară ! Dau toate năvală peste mine ! Cand ţi-e lumea mai dragă ! În ce mă priveşte, era prima dată când mă scărpinam în nas! Sunt douăzeci de ani de când vin aici. Vă asigur că este prima dată când îmi bag degetul în nas... şi tocmai acum daţi cu ochii de mine ! M-aţi zărit şi m-aţi prins asupra faptului: o mână de om cu părul nins, nici urât, nici frumos. Cu haina asta de marinar care a cunoscut toate furtunile din toate timpurile de la facerea lumii şi de când se tot chinuie omul să fie om !

(Celălalt încearcă să intervină, dar nu ni se arată dacă este bărbat sau femeie; rămâne în afara dramei, cu singura preocupare de a afla dacă s-a sfârşit greva marinarilor)

CELALALT: La ce oră se deschide ghişeul ?
ULYSSE (îi dă replica fără însă a-i răspunde la întrebare): O haină oarecare închisă şi întunecată... Închisă şi uzată, cum întunecat este sufletul meu. Uzată şi tocată până la urzeală... Ruptă şi sfâşiată.
CELĂLALT: Lucraţi pe vapor?
ULYSSE (misterios): vapoare şi iar vapoare... poate da, poate nu... (Văzând că celălalt dă să plece) Ei, nu, întoarce-te, stai oleacă... Nu credeţi asta! Stau cuminte! Zău! Promit să nu scot o vorbă despre necazurile mele... Nici un cuvânt despre ce mi-a fost dat să îndur... vă promit... Nu mai am pe nimeni; dacă nu aş fi singur pe lume v-aş fi jurat pe capul cui mi-era mai drag! (abătut) ... mai drag...: nu ştiu: tată, mamă, soţie, copil sau femeie... sau poate chiar câine... Hei, luaţi loc şi făceţi-vă cel puţin că mă ascultaţi... îmi va prinde bine... trebuie... Deşi şi eu cred, şi chiar simt, că nu am nimic original de spus. De aceea, că mă scobeam în nas sau nu, nu schimbă cu nimic datele problemei...
CELALALT: Eh, dacă nu am nimic mai bun de făcut, îmi scot cuţitul şi mă apuc să tai frunze la câini.
ULYSSE: Douăzeci de ani; spune şi dumneata: un destin. Douăzeci de ani şi... brusc... nasul. Bagi oleacă degetul, un deget timid şi după aceea scarpini fără măsură. Şi tocmai atunci apari dumneata. Tresar ! Cu degetul în nas am tresărit şi nu vă pot spune ce ruşine mi-a fost!
CELALALT: Frunze?! N-ai tăiat frunze la câini?...
ULYSSE: Grămezi-grămezi, munţi de frunze am tăiat eu de atâta amar de vreme de când aştept... De aceea, gestul ăla cu degetul în nas nu l-am mai făcut până acum, credeţi-mă... Şi totul numai pentru că astăzi nu este nici ţipenie de om prin preajmă... Înţelegeţi că nu este vina mea. Singurătatea, liniştea apăsătoare şi vremurile ăstea negre. Şi, colac peste pupăză, greva asta a marinarilor care s-a declanşat ieri!
CELĂLALT (vorbindu-i, dar fără vreo legătură reală cu cele spuse de Ulysse): Nimic nicăieri şi totuşi, unde s-a mai pomenit să se lase oamenii aşa pe drumuri! Insulă, zici? Capcană mai degrabă.
ULYSSE: Nu înţeleg cum se face că aţi picat tocmai astăzi din moment ce ştiaţi la fel de bine ca şi ceilalţi că până diseară nici un vapor nu intră şi nici nu iese din port! O capcană! Capcană! Aţi văzut aseară când s-a ştiut de grevă? Se învârteau toţi precum şobolanii...
CELĂLALT: (cu glasul cuiva care are o viziune îngrozitoare) Vai, şobolanii! Şobolanii! Doamne, ce de şobolani! Toţi şobolanii ăştia! Luaţi-i de pe mine ... luaţi-i că-mă apucă apoplexia!
ULYSSE: Ce vă e? Nu vă simţiţi bine? Am zis ceva ce nu trebuia? Vă este rău!
CELĂLALT: (ruşinat) Eu sunt de vină... Iertaţi-mă, am numai şobolanii în cap... nu încercaţi să înţelegeţi ... nervii şi nimic mai mult... de fiecare dată când mă apucă spaima văd numai şobolani care roiesc în jurul meu chiţăind ca apucaţii! iertat fie-mi cuvântul... Aşadar, ziceaţi ceva de cei care se învârteau de colo colo...
ULYSSE: Chiar aşa, fără încetare... dintr-un loc în altul... Se învârteau ca... ca nebunii! Ţipete, plânsete, lacrimi, tânguiri, blesteme şi înjurături! Dar aţi văzut şi dumneavoastră... Făceau ca toate visele, ca toţi dracii. Amintiţi-vă cum pomeneau de toţi dumnezeii şi de toţi sfinţii, cum înjurau în toate limbile laolaltă până la căderea întunericului (imită cele două grupuri care se atacă reciproc: unul în favoarea grevei şi celălalt împotriva ei):
- Eu sunt muncitor ca şi voi, dar trebuie să ajung cu orice preţ la Marsilia! Un vapor e musai să plece, vă spun eu!
- Ori plecă în seara asta ori nu mai pleacă! spune pe un ton ameninţător cineva.
- De trei luni aştept acestă întâlnire cu profesorul Cutare la Timona! (ameninţător) Dacă nu plec astăzi, fac un şoc aici pe loc!
- Şi o să-l aveţi voi pe conştiinţă! zise nevastă-sa.
- Eu vă dau dracului cu atacurile voastre cu tot !
- Şi eu vă zic să mă pupaţi undeva cu vapoarele voastre!
- Dacă nu închei contractul ăsta mâine dimineaţă, rămân în aer, şi o să mâncăm aer, eu, cei douăzeci de muncitori ai mei şi familiiile noastre...
- N-o să-ţi prindă tocmai rău, cu burdihanul ăsta pe care îl ai, căpcăunule!
- Dacă nu-mi dau de ales, prefer să fiu rotund ca o butie decât să mă usuc de foame.
- Am trăit momente când lucrurile puteau lua o întorsătură şi mai proastă...
CELALALT: Şi eu! Nu mai era mult! Dar celălalt? individul ăla... profesorul...?
ULYSSE: ... slăbănogul!
CELĂLALT: Avea gargariţă, combătea bine: voia să explice el totul!
ULYSSE: A, da, se vedea bine că era instruit... Vorbea bine, dar nu prea înţelegea nimeni ce spunea... Era fără îndoială unul din capetele ăstea luminate care studiază lumea. Cum le zice?
CELALALT: Aşteaptă o clipă... etnoglobişti...
ULYSSE: sau ocoglobişti?...
CELĂLALT: să nu fie cumva prealogişti...
ULYSSE: nu ştiu să vă spun exact... dar ceea ce ştiu este impresia pe care mi-a făcut-o... Cuvintele lui mi-au rămas întipărite în minte. Era exact ceea ce simţeam şi eu dar nu ştiam cum să spun. Amintiţi-vă... Se întoarce încet-încet spre nevastă-sa şi îi spune plin de înţeles: « Întotdeauna se întâmplă aşa: insulele ăstea sunt nişte închisori de-a dreptul!»
CELALALT (izbucnind în râs): Ai scos un porumbel!
ULYSSE: Nu zău?! Nu m-am gândit niciodată la asta, dar acum, că aţi spus-o, nu cred că există un adevăr mai mare ca ăsta. Da, chiar suntem prinşi! Închişi! Încarceraţi!
CELALALT: Ce mai descoperire, haida, de! (cu o ironie amară) Eu, vedeţi bine, mi-am dat seama imediat !... Nu trebuie să fii dus pe la şcoli înalte pentru asta! O capcană ... ca pentru şobolani! Vai şobolanii... şobolanii...
ULYSSE: Ia, mai terminaţi odată cu şobolanii voştri! Ce ziceam?... Mi-am revenit dintr-odată, după ce am stat ca prostul fără griji atâta timp! Nu mi-am dat seama de nimic până adineaori...
CELĂLALT (pe un ton agresiv): Să vezi şi să nu crezi: vi s-a întâmplat chiar să va închipuiţi că eraţi fericit...
ULYSSE: Deh, făceam şi gândeam şi eu ca toţi ceilalţi! Nu ştiu dacă vă puteţi imagina inconştienţa de care dădeam dovadă, că nu aveam habar nici de insulă, nici de închisoare, nici de şobolani, nici de restul... Trăiam şi cu asta basta! Ne trezeam dimineaţa şi, dacă lucea soarele, râdeam la soare, iar dacă era ninsoare, ploaie sau vânt... ei, bine! Tot râdeam...
CELĂLALT: Nu mă miră. În aceste locuri, în aceste insule însorite, dacă soarele lipseşte o zi, nu stă mult ascuns, nu-i aşa?... Dacă nu ar fi şobolanii ăştia nenorociţi, ar fi un paradis terestru!
ULYSSE: Infernul celor cu ochii închişi! Orbecăim prin viaţă! Aveam copii şi le dădeam învăţătura pe care o primiserăm de la cei dinaintea noastră... Făceam dragoste atenţi la efuziunile inimii, aveam bucuriile şi necazurile noastre, momentele noastre de veselie şi de tristeţe...
CELALALT (în glumă): Şi nici un cântec? Sunt sigur că, din când în când, o serenadă, o mică improvizaţie...
ULYSSE: De asta să fiţi sigur! Cântam toţi, cântam unde şi când aveam chef. Şi chiar cu voce tare (începe să cânte, lăsându-se în voce, apoi se opreşte brusc, îngrijorat)... eh, da cântecele! cântecele! şi cântecele ... şi chinurile, căci ăstea erau vremurile... Acceptam totul ca şi cum ar fi fost normal! Dar nici unul despre insulă ca închisoare... Mai târziu mi-am dat seama... Prizonieri... Prizoniei ai acestei insule... Prizonieri... Şi nici nu se pune problema dacă suntem oameni obişnuiţi sau aleşi, ci numai să ştim de ce suntem învinuiţi.
CELALALT (care de câtva timp nu-l mai urmăreşte, îşi priveşte ceasul de mai multe ori, dă din cap, suspină): Vedeţi vreo mişcare?... După cum stau lucrurile, mi-e teamă că în seara asta nu merită să ne aşteptăm la vreo schimbare.
ULYSSE: Nu e nimic de văzut... Aşteptaţi dacă asta vreţi, dar nu se va petrece nimic.
CELALALT: Dar dumneata aştepţi, nu? aştepţi şi dumneata.
ULYSSE: Eu? Cine, eu?... glumeşti! Eu nu aştept pe nimeni şi nimic...
(ïntre timp, celălalt scoate un suspin sfâşietor. Pare obosit mort şi face semn dacă se poate aşeza)
Nu e nevoie să-mi cereţi voie dacă vreţi să staţi lângă mine. Doar sunt bănci publice. Aşezaţi-vă, aşezaţi-vă... Mă întrebaţi ce caut aici, pe ţărm... Nici eu nu ştiu prea bine... Nu caut pe nimeni şi nimic... Mii şi mii de oameni vin aici în fiecare zi... mă rog, de obicei, pentru că astăzi nu e nici ţipenie de om. Vedeţi astăzi, aici, este bine . Ştiu, orice se poate întâmpla. Când nu circulă vapoarele te poţi aştepta la orice minunăţie! Nu suntem singurii în această situaţie; şi vapoarele sunt legate, înlănţuite, zăvorâte. Bastioane legate de ţărm, ca şi noi, şi nu văd ce s-ar putea face...
(Celălalt se uită la el cu suspiciune sau cu teamă)
Mă priviţi cu neîncredere şi aveţi dreptate... haide, nu ziceţi că nu. E normal... un om singur pe stradă... privind marea la ora asta... nu poate fi decât cineva care pune la cale vreo lovitură... dar eu nu pregătesc nimic, nimic...
(Celălalt continuă să-l privească cu neîncredere fără să zică nimic)
Dacă îţi spun că rămân şi eu e bine? Atunci, să zicem că aştept şi eu... De fapt chiar aştept... Trebuie să sosească... mereu se întâmplă aşa... aştept şi aştept... şi nu mai ajung... şi când îmi perde orice speranţă, ei bine, atunci apar! Văd că, de la o vreme, mă studiaţi cu mare atenţie... sunt urât şi bătrân... şi trist... mi-e gura uscată... gura, dar nu şi inima... buzele. Atât de uscate că nu pot nici să zâmbesc... Dacă râd , se crapă şi râd cu lacrimi de sânge... Vă întrebaţi probabil pe cine aştept... pe nimeni! şi nimic! Vă întrebaţi desigur cine sunt eu... De fapt nu sunt nici cineva anume, nici măcar nimeni nu sunt, de vreme ce sunt lovit de această boală care se cheamă amnezie... Am şi eu un nume şi un prenume, dar mi-este imposibil să mi le amintesc. Ziceţi-mi cum vă vine mai bine: Pasquale, Ulysse sau Nimeni, mi-e totuna ! Nu-mi amintesc nici să mă tăiaţi cu cuţitul! Acum fac un lucru şi nici măcar nu-mi mai amintesc să-l fi făcut.
Lăsaţi-mă să vă privesc chipul pe îndelete... Ehe!, chipul oamenilor de astăzi... astăzi...
Lăsaţi-mă să vă privesc din fir a păr, să văd dacă oamenii au rămas aceiaşi în tot timpul ăsta...
Nu, nu mi se pare că s-ar fi schimbat cu ceva... Deşi, dacă mă uit cu atenţie, n-a mai rămas nimic din toată negrela de altădată... Negreală pe faţă şi în inimă... Astăzi sunteţi cu toţii albi şi chiar oleacă palizi... Albi ca laptele şi, dacă vă ating cu mâna, mi-e teamă ca degetul meu să nu vă înţepe şi să vă străpungă pielea şi carnea... De vină trebuie să fie lumina asta electrică sub care staţi zi şi noapte. Odinioară mai era şi umbră şi noapte. Astăzi, în schimb, stăm numai cu lumina aprinsă. Şi faţa ne e şifonată, trecută ca hainele vechi...
Ce vă uitaţi aşa la mine... Vă e teamă de mine... de faţa mea? Nu, nu sunt deloc nebun! sunt numai amnezic! ... de vocea mea?... vă înspăimântă vocea mea?... nu, să nu credeţi asta ! nu e o Voce de Dincolo! Mai degrabă o voce de tavernă... tutun şi vin... Şi cum să nu fie, în aceste condiţii, gravă ?!
Pe vremuri cântam şi eu... vreţi să vă demonstrez ? cântam orice... vreţi să auziţi? (se forţează de mai multe ori, amuzându-se şi scuzându-se pentru vocea sa răguşită). Deh, vocile de faceau să răsune munţii... (se forţează din nou şi în cele din urmă începe să cânte, dar tocmai când îşi găsise versul se opreşte înfricoşat la mijlocul cântului... şi începe să vorbească cu voce scăzută, ca şi cum ar dori să se ascundă...) Iertaţi-mă! iertaţi-mă! mereu mi se întâmplă! mi-ar place atât de mult să pot cânta, dar nu pot. E ca şi cum m-ar opri ceva, ceva înfricoşător care s-a petrecut de mult, într-un trecut atât de îndepărtat încât memoria noastră nu a putut reţine decât o amintire incertă şi înceţoşată. O să râdeţi de mine, dar de multe ori am impresia stranie a unei ore scăpate din chingile timpului, de pe când secolele erau încă în leagănul vremii... Nu se întâmplaseră atâtea încât să putem vorbi despre o istorie... Trăiam fără preocuparea de a ne măsura traiul în ani şi zile. Lumea era fără trecut, dar şi fără păcate, o lume care se năştea! O nebunie desigur, dar, de ce trece timpul, de aceea mi se pare o idee justă. Alteori am impresia că o voce venită de sus..., nu, mai degrabă de jos (din Infern) îmi interzice să cânt. Alteori, alteori nu mai judec deloc. Şi atunci LE văd în faţa ochilor. Ele sunt cele care nu mă lasă!
CELĂLALT (tremurând şi îngrijorat): Brr! S-a făcut frig! dintr-o dată... Nu simţiţi frigul? Îţi îngheaţă sufletul în vine!... şi toate aceste scârţăituri? mii şi mii de gheare care sfâşie cerul şi pământul şi tot ce ne înconjoară... şobolanii! Sunt şobolani, nu?
ULYSSE (gânditor): Ce tot îi daţi zor cu şobolanii?! Ele sunt, cu ghearele lor de fier! Sunt aici, prin preajmă, chiar în spatele nostru! Ele produc zgomotele astea. Nu cumva să închideţi ochii, că sunteţi pierdut! Nu mai vor nici un cântec de-al meu; nu-mi mai acordă acest drept... (gânditor şi sacadând fiecare silabă) Îţi îngheaţă sufletul în vine... Auziţi-le cum cântă. Cântec înfricoşător, nici geamăt, nici muzică, marmură şi sânge împroşcat peste tot... O clipă numai: le auziţi? Sunt Ele, numai încape nici o îndoială... Apropiaţi-vă, veniţi lângă mine, dar cu grijă! O să vi le arăt... (pe tot parcursul scenei care urmează, CELALALT rămâne nemişcat şi indiferent, ca şi cum nu ar vedea nimic)

II. TABLOUL AL DOILEA
(Gest ca şi cum s-ar da laoparte o cortină invizibilă... Viziunea sugerată este cea a Furiilor care îl asediază pe Oreste chiar în templul lui Apollo... Pe măsură ce viziunea devine tot mai clară, se aude un cântec dur şi înfricoşător, întretăiat de urlete ameninţătoare şi de ţipete îngrozitoare. Efectul căutat este contrastul între violenţa şi mişcarea sugerate de cântec pe de o parte şi imobilitatea perfectă a scenei.)

(Urletele se sting încet-încet : sacadat, lăsând locul unei voci îndepărtate : recitativ)

PRIMA VOCE: Vai de mine! îngrozitor de descris, dar şi mai îngrozitor de privit făptura care mă alungă din templul lui Apollo!... Mă îndreptam spre locul sfânt unde sunt depuse jertfele, şi numai ce-l văd, lângă « Ombilicul sfânt al Zeului », pe nenorocitul ce a atras asupra lui mânia zeilor. În genunchi, rugându-se, împreunându-şi mâinile pătate de un fluviu de sânge care curge continuu. Spada scoasă din teacă e plină de sânge proaspăt. Poartă o ramură de măslin, nefericitul de el, în jurul căreia a înfăşurat fâşii de postav, precum cei ce se rugau în Antichitate. În faţa lui, liniştite, o mulţime de femei adormite! Nu, nu sunt femei! sunt monştri, sunt Gorgone!... Şi nici chiar Gorgone nu par a fi! mai rău! spaima spaimelor!
ULYSSE (transfigurat, în timpul tragediei antice, vorbeşte despre lucruri şi personaje, ca unul care le cunoaşte bine):
(Împrumută imediat o altă voce, pe cea a lui Apollo, protectorul lui Oreste)
A DOUA VOCE: Gata! Le-am adormit şi le-am învins, dar numai pentru o oră. Sunt urâte şi crude, dar sunt de natură divină şi împotriva zeilor nu poţi face mai nimic... Sunt virginele blestemate din vechime, de care nu se apropie nici zeu, nici om, nici animal. Sunt create pentru pentru a te contraria; le place Întunericul şi Umbra Răului. De aceea, fugi, du-te cât mai departe ca să nu te ajungă, căci nu-ţi vor da pace prea degrabă!
ULYSSE (transfigurat, în timpul tragediei antice, vorbeşte despre lucruri şi personaje, ca unul care le cunoaşte bine):
(Ele, cu glas furios)
A TREIA VOCE ( în cor): Iată-l, uite-l cum încearcă să scape, asasinul. A scăpat ca prin urechile acului! Uite-l cum fuge! Mâncând pământul ... Fugă cât i-o pofti inima şi cât l-or ţine picioarele, o să-l încolţim ca pe un câine turbat. Sub pământ să se ascundă şi tot o să-l găsim. Pentru ce a făcut nu poate scăpa nici în gaură de şarpe! Tot ce-i lipsea era ajutorul, adăpostul şi protecţia acestui zeu !

(Scena se schimbă brusc. Reapare Ulysse, marinar)
ULYSSE: Înţelegeţi acuma de ce, cu creaturile astea pe urmele mele, la pândă, fie zi fie noapte nu-mi arde nici să dorm nici să cânt. De aceea un cântec dacă mi se naşte în suflet îmi rămâne repede în gât... La ce vă uitaţi? La ce? (râde) La mâinile mele, la ridurile din jurul ochilor, la fruntea brăzdată de ani şi la picioarele unui bătrân slăbănog... Atât de bătrân că aţi vrea să-i puneţi o întrebare... sau două... sau o sută. Curaj, fără teamă!
CELALALT: La ce oră se deschide drăcovenia asta de ghişeu!?
ULYSSE: Vreţi să ştiţi câţi ani am? (râde) Bătrâneţea pe care o port în spate vă dezgustă? Nu vă faceţi griji, redevin tânăr cum am fost, nici o grijă...
(rumoare... tropăituri, scârţâituri ... care-l fac pe CELĂLALT să se înspăimânte ca la vederea şobolanilor... nu vede nimic, dar se comportă de parcă o puzderie de şobolani i-ar trece prin faţa ochilor)
Lăsaţi-i pe toţi să treacă... nu le daţi importanţă... nu se vede... Lăsaţi-i să treacă de parcă s-ar interpune între noi, aici, pe lumea asta, mă înţelegeţi. Şi nu mai tremuraţi, că o să vă daţi de gol... De ce vă temeţi ? De vocea care vi se părea până acum grosolană şi tenebroasă şi pe care acum o simţiţi dulce, întinerită şi atrăgătoare ?... Alungaţi-vă frica : o să vă dezvălui totul de-a fir a păr... Nu ziceţi nimic ? Nu vreţi nimic ? Nu-i nici un bai dacă nu vreţi să vorbiţi, pentru că ştiu ce vreţi să spuneţi... Aţi vrea să spuneţi că... o clipă numai...
Să zicem...

III. TABLOUL AL TREILEA

ULYSSE: În loc să vă căraţi cu toate aceste valize, valijoare şi plase, aţi face mai bine să vă aşezaţi oleacă. Să vă odihniţi niţel cu un cârnăcior şi o bucată de pâine într-o mână şi cu o stacană de vin în cealaltă... Cârnăcior prăjit şi abia rumenit, care opune o mică rezistenţă la muşcare. E mai bun aşa... mai gustos... prăjit numai cât trebuie. Prăjit şi uscat... După ce aţi termina de mâncat, aţi râgâi satisfăcut – nu ştiu dacă aveţi acest obicei ... da? ... nu?... bine! nu face nimic – şi abia atunci ne-am aşeza la taină... Am începe un dialog între două persoane, una cât se poate de normală, iar cealaltă stranie... Eu aş fi persoana stranie, iar dumneavoastră cea care îşi bate capul cu ea. Conversaţia noastră ar fi cam aşa...
(Din acest moment, tot pasajul poate fi interpretat fie de două personaje – Ulysse şi Celălalt, ca mai sus, sau schimbându-şi rolurile : Ulysse = Dumneavoastră, Celălalt = Eu –, fie de unul singur – Ulysse – care joacă dublu rol)
EU: Zău, în fiecare zi... În fiecare zi vin aici...
DUMNEAVOASTRA: Nu te-am văzut deloc...
EU: Nu mă remarcă nimeni de obicei... dar eu sunt aici... Eu însă v-am remarcat pe dumneavoastră... de mult... Ştiam că o să ajungem aici, că o să stăm într-o zi amândoi de vorbă... Aşa ne era scris şi când un lucru îţi este scris nu poţi face nimic împotrivă... Trebuia să ajungem aici... (puţin disturbat de reacţia interlocutorului pe care îl vede supărat) Ei, haideţi, nu o luaţi în nume de rău, nu este decât un fel de a spune.
DUMNEAVOASTRA: Nu te-am mai văzut... dar astăzi te-am zărit venind agale pe malul mării coborând Strada Palmierilor...
EU: Vin în fiecare zi, dar în fiecare zi. Vin şi rămân cât îmi pofteşte inima! Vin agale pe malul mării coborând pe Strada Palmierilor...
DUMNEAVOASTRA: Te opreşti alături de ceilalţi şi aştepţi...
EU: Mă bag între cei care aşteaptă şi presupun că, văzându-ne aşa, adunaţi în spatele barierelor care închid cheiul, chiar dacă m-aţi fi zărit, nu era nici un motiv să vă pierdeţi timpul cu mine mai mult decât cu altul...
DUMNEAVOASTRA: Atunci, nu aveam de unde să ştiu, e de la sine înţeles.
EU: Bineînţeles, nu aveaţi de unde să ştiţi. Între spaima celor care aşteaptă şi aceea a mea, de departe cred că nu se vede nici o diferenţă... Dar este o diferenţă colosală, v-o spun eu...
DUMNEAVOASTRA: Cât de straniu poate fi portul fără vapoare!
EU: Mă rog, ce descoperire! (ricanând) Bineînţeles că e straniu! Mi se pare straniu să nu văd astăzi nici un vapor. E o treabă tare curioasă...
DUMNEAVOASTRĂ: De obicei puţin îmi pasă dacă există avioane, trenuri sau vapoare...
EU: Puţin îmi pasă şi mie, şi, cu toate astea, un vapor care intră în port nu e chiar o nimica toată. Astăzi este cu atât mai ciudat cu cât apariţia unui vapor te ia pe nepregătite! Altădată...! Se vedea mai întâi fumul deasupra digului care protejează portul de asalturile furibunde ale mării...
DUMNEAVOASTRĂ: « asalturile furibunde ale mării », haidade, prietene!
EU: Aşa e cum îţi spun eu ! Altădată, bineînţeles era mult mai spectaculos. Un nor de fum... o dâră lungă de fum, jumătate neagră, jumătate albă... apoi ocolul unui far, un şuierat de sirenă...
DUMNEAVOASTRA: Un şuierat de sirenă? Oh, Doamne!
EU: Desigur, un muget scurt şi vesel al vaporului care intră... Şi apoi toată ceremonia mulţimii care venea să asiste la manevră... Vă daţi seama? Ca şi cum de fiecare dată s-ar fi săvârşit un miracol! Ca şi cum ar fi fost evitată o catastrofă...
DUMNEAVOASTRA: Astăzi nu mai este acelaşi lucru.
EU: În zilele noastre, totul s-a schimbat de când cu feriboturile. Doar ce sosesc, lasă lumea şi marfa, şi o iau din loc ca din puşcă. Şi când pleacă fac fruuuttt ! Un singur lucru îmi atrage atenţia... când întorc... Se întorc pentru a se prezenta la intrarea în port... şi par a încremeni, pline de lumină şi de umbră, de strălucirea soarelui şi de sare, mândre în faţa noastră. Par un zgârie-nori, un uriaş catafalc, un munte crescut dintr-o dată din mare. Un munte sau un zgârie-nori, nu pot reda exact ce-mi trecea prin minte atunci...
DUMNEAVOASTRĂ: Sau o catedrală...
EU: Exageraţi (râde şi ridică din umeri) o catedrală! Şi dumneavoastră acuma! În afară de momentul sosirii în port, puţin mă impresionează vapoarele... Dacă vă gândiţi bine, e şi normal să nu le acord prea mare importanţă... Mă aflu aici pentru că sunt obligat să vin. Nu, nu e ceea ce vă închipuiţi dumneavoastră: nimeni nu mă forţează să vin. E o treabă personală. Nu o s-o puteţi înţelege, prin urmare nu merită să ne irosim timpul şi energia explicând-o... Vin pentru că mă simt obligat... Nimeni nu mă forţează, şi cu toate astea mă simt obligat... Dacă mi se ia această dorinţă de a aştepta, mă descompun în prezenţa dumneavoastră... şi vă veţi mira aşa de tare încât vă veţi întreba singur dacă nu cumva aţi visat.

(glasuri feminine... un cântec duios şi misterios... frumos şi măiestrit, dar duios... omul este îngrozit... şi-a pierdut orice răbdare... se plimbă dintr-o parte în alta de parcă ar da să fugă. De ce creşte duioşa cântecului, de aceea creşte şi spaima omului)

EU: Ţineţi-mă, ţineţi-mă... le auziţi şi dumneavoastră, nu-i aşa? le auziţi? Trebuie să apară. Ne cheamă... vai, ne cheamă… dar nu trebuie să ne ducem! nu, nu trebuie... ţineţi-mă bine, ţineţi-mă... Nu vă apropiaţi prea mult! nu vă apropiaţi! Aceleaşi! S-au întors! Sunt tot ele! căţelele turbate! virginele blestemate! zeiţele Infernului... Te îmbie mai întâi apoi te fac mii de fărâme...

IV. TABLOUL AL PATRULEA

(Scena se petrece pe un alt plan, acela al amintirii din Odiseea. Dialogul subliniază contrastul dintre cuvintele CORIFEULUI, tovarăşul legendarului ULYSSE, şi cântecele intonate de CORUL MARINARILOR şi de CORUL SIRENELOR)

CORIFEUL: Circea cea Luminată mă prevenise: « mai întâi veţi ajunge în locul stăpânit de Sirene... »

CORUL MARINARILOR:
Cu vocea lor vrăjesc pe oricine acostează...
Cel ce se apropie şi le ascultă fără de veste...
Îi pierde pe ai săi, şi viaţa şi mintea...
Armonia cântul pironeşte marinarul la Sirene...

Mii şi mii de cadavre, ochi privaţi de lumină...
Femei şi monştri, pe care moartea îi linge
Se face părul măciucă...
Continuă-ţi drumul, fără zăbavă !...

Frământă un grăunte de ceară dulce ca mierea...
Astupă urechile tuturor, marinari şi tovarăşi...
Să nu cunoască dorinţa de a asculta râsul şi tânguirea lor
Du-te fără teamă !...

Iar tu, dacă vrei, îl poţi asculta...
Dar pe nava rapidă rămâne-vei cu mâinile legate...
În picioare, nemişcat, pironit de catarg...
Aşa putea-vei asculta cântecul Sirenelor.

(Corifeul îşi continuă povestirea. Prin el vorbeşte Ulysse)

CORIFEUL: Şi ne-am tot dus... Corabia noastră neagră era solidă şi nu ne-a trebuit mult ca să ajungem în apropiere de insula Sirenelor... Vântul a încetat brusc să mai sufle... Ne uităm unul la altul cu mirare... Nici cea mai mică adiere... Marea e neclintită... Marinarii strâng velele şi le aruncă în fundul corabiei... Apucă vâslele şi lovesc cu ele apa, ce spumegă la orice mişcare... Iau şi fac bucăţi un cocoloş de ceară, aşa cum mi-a zis Circe... Ceara se înmoaie în mâinile mele calde... Zgomotul ramelor mă calcă pe creieri... Din ceară fac o mulţime de dopuri cu care astup urechile tuturor tovarăşilor mei... Şi îi rog să mă lege... Mă leagă strâns, în picioare, de catargul principal, îmi leagă mâinile şi picioarele... Marea se întunecă... dăm continuu la rame... ne apropiem şi încercăm să trecem rapid, dar Sirenele ne observă... Şi îşi înteţesc cântecul dulce ca mierea oftată de un fluier şi o liră:

CORUL SIRENELOR:
Opreşte-te, Ulysse, şi vino lângă noi...
Renumit între Greci cu încercările-ţi divine,
Opreşte-ţi corabia să asculţi vocile noastre
Nici o corabie nu trece prin această strâmtoare
Fără să se pătrundă de cântecul ce se naşte pe buzele noastre
Simţurile se răscolesc şi Universul se deschide
Sufletul se primeneşte, mintea se ascute
Surâde Destinul cui stă să asculte
Opreşte-te, Ulysse, şi vino lângă noi...

ULYSSE: Iată ce-mi spuneau şi mă simţeam cuprins de o fierbinţală dulce şi nemaiîntâlnită... gem ca să mă înţeleagă... cântul îmi frige inima şi carnea de pe mine... Smulgeţi funiile... tăiaţi-mi legăturile... să sară în aer cătuşele... Dar ei nu auzeau... Şi mă strângeau şi mai tare, mă înlănţuiau, îmi suceau mâinile şi-mi ostoiau cuvintele...
Mă zbat... Sar... Mă înalţ şi cad... Mă zbat ca un leu în cuşca făcută din laţurile acestor funii care mă împiedică să mă arunc acolo unde simt că se naşte cântul, acolo, aici, aproape, atât de aproape, pe ţărmul insulei, cântecul se revarsă în sânul stâncilor albe legănate de spuma mării... Se înalţă, se revarsă, apoi se reîntoarce... Insula însăşi cântă şi mă încântă... Insula încătuşată, care se oferă... Şi eu mă ofer, la rândul meu, trup, inimă, numai dorinţă... Ceilalţi mă reţin... dar, tot trăgând de ele şi întinzându-le funiile se slăbesc, le simt cum pârâie, îmi sfâşâie carnea şi apoi se rup!
Sunt liber, liber! Sunt în scobitura stâncilor, la sânul viselor, chiar la izvorul vocii şi al vieţii şi zăresc...
(schimbare de ton, recitativ, o viziune sublimă) Acolo, în spatele stâncilor, nisipul e pe jumătate aur strălucitor, pe jumătate umbră răcoroasă. Scoarţă de noapte şi lumină. Algele sunt uşoare ca mătasea şi abia fremătătoare precum mângâierile. Şi ea mă aşteaptă. Nu şi-a încetat cântul şi îmi face semn să înaintez, să mă apropii... Aproape s-o ating... Pielea albă ca laptele şi trandafirie, numai parfum. În mine creşte dorinţa, dar soarele mă opreşte în loc. Soarele îmi aprinde simţurile. Cântecul e dens ca un stup şi umple aerul, topeşte şi pietrele şi face să se legene marea se leagănă ca la gânguritul unui copil. Mă apropii cu braţele întinse şi dau laoparte perdeaua de lumină... Ochii ei mă privesc şi îmi surâd... continuă să cânte: vocea-i murmură mângâieri... în spatele nostru, marea începe şi ea să cânte ţărmului. O fixez cu privirea... Continuă să-mi surâdă... O ploaie de lumină o învăluie şi mă îndrăgostesc...
Abia atunci au apărut celelalte două! Una suna din liră, cealaltă din fluier. Şi-au sfărâmat instrumentele de stâncile ascuţite; bucăţi-bucăţi săreau din liră şi din fluier în toate părţile...Şi s-au transformat în dragoni... Şi-au luat zborul cu o batere de aripi ameninţătoare. Un şuierat dur şi crud, aerul freamătă în tot locul, o ploaie de tunete şi de fulgere se abate! Urlete ca ale Aquilonului... Suntem prinşi la mijloc... Copila se aruncă în braţele mele căutând adăpost, dar cele două Furii se rotesc deasupra noastră ca un coşmar chinuitor şi oribil. Sângele ţâşneşte din toate părţile... o înhaţă şi o târăsc cu ele în spatele stâncilor: îi sfâşie faţa înfigându-şi ghearele hămesite în carnea care geme. De trei ori mă arunc asupra lor şi de trei ori mă ţin departe şuierând şi urlând... încercând să-mi scoată ochii cu ciocurile lor ascuţite.
Una mă ţinea iar cealaltă mi-o purta departe pe sărmana copilă zicându-i: « O, Lisula, o, Insula, Leucosia, trădătoare fără de minte, de acum înainte nu te vom mai cunoaşte. Trădătoarea nu mai este sora noastră! Nu ne vei mai vedea niciodată şi s-a zis cu viaţa ta! Te numeai Leucosia Formă-Aleasă, iar acum eşti întunecată şi tenebroasă precum minciuna. Sentinţa îţi este deja semnată! Erai gata să te lepezi de veşnicia lumii divine pentru privirea unui om! Îndură-ţi atunci răsplata! » Şi a început să-i sfâşie carnea cu ghearele ei de fier...
Sărmana copilă a întors capul pentru ultima oară şi a scos un geamăt înfricoşător: « Du-te, Ulysse, salvează-te, du-te cât mai departe şi aminteşteţi mereu de Lisula-Insula, numită Leucosia ». Apoi monstrul a luat-o cu el şi s-a lăsat o ceaţă adâncă. Nu se mai vedea nici cer, nici pământ. Porţile cerului s-au topit şi profunzimile mării au repetat de trei ori aceste cuvinte: « Aminteşte-ţi de Lisula-Insula, care va fi pururi imaginea visurilor tale ».
Se zice că o furtună ca aceea care s-a iscat atunci nu se mai văzuse nicicând... Cât despre mine, s-a pornit un vânt care m-a purtat până pe puntea umedă şi alunecoasă a unui vapor. Se mai zice că s-ar fi văzut un zeu înteţind furtuna şi purtând-o deasupra crestelor ascuţite ale insulei funebre. Aşa am putut scăpa cu viaţă din ghearele lor.

CORUL
O, Lisula, Leucosia copilă,
Chipul tău drag
Ţi l-au măcelărit

Cântecul ţi l-au stăvilit
Sufletul ţi l-au sfâşiat
Sângele fierbe în vine

Apele se învolburează
Soarele se întunecă
Amintirea ta e o rană deschisă.

V. TABLOUL AL CINCILEA

(Reîntoarcere la scena anterioară. Bătrânul marinar încearcă să-şi amintească dacă...)

ULYSSE: Iertaţi-mă, am pierdut firul... Nu, nu sunt numai anii de vină... Când eram copil... ehehe! Ii ziceam vaporului care se apropia de raza portului: opreşte-te, uriaşă încărcătură de lumină...
CELALALT: şi umbră...
ULYSSE: şi umbră!
CELALALT: strălucind de soare şi sare...
ULYSSE: exact: şi de sare! Munte de sare, ai zice!
CELALALT: munte de sare!
ULYSSE: nu-mi mai vine nimic în minte!... clădire-catafalc, munte împietrit în mare sub ochii noştri deodată. Munte sau colos, insulă care te leagă brusc de o altă lume. Numai văzând-o simt în mine o forţă care mă stârneşte... Şi vocea... vocea, o auziţi?
CELALALT: Eh ! nu aud nimic... n-am stat niciodată prea bine cu auzul... Dar greva asta, credeţi că se va termina până diseară?
ULYSSE: Ce bine ar fi să se termine! durează de ceva vreme... Ne cheamă... drace!... ne cheamă... Ce ziceam? Nu, nu-mi spuneţi; trebuie să-mi amintesc singur... Oi fi eu bătrân, dar nu şi ramolit! Ah, da! începusem să vă vorbesc despre insule... Nu ştiu de ce dar insulele mă atrag cel mai mult... E ca şi cum aş purta în mine o voce îndepărtată care îmi spune să cobor şi mă târăşte până la...
CELALALT: (ironic) Prin urmare, coborâţi aici pentru insule?!
ULYSSE: Exact! chiar aşa! dacă îmi ascundeţi insulele, îmi ascundeţi soarele şi apa, pământul şi vântul, îmi furaţi amintirile, mă lăsaţi sărac!
CELALALT: (şi mai ironic şi mai sarcastic) De aceea nu puteaţi lipsi nici astăzi... Uitaţi-vă bine! (arată cu degetul marea fără vapoare, furioasă) acum! că nu există nici un vapor care să vă stingherească privirea. Uitaţi-vă!
ULYSSE: Astăzi e cu totul şi cu totul altceva. E o zi binecuvântată după o zi de libeccio. Dacă te interesează insulele în general, descoperi zile binecuvântate. Şi merită toată osteneala să le aştepţi când ele ţi se descoperă precum astăzi.
Văd că nu puteţi sta locului... Dacă nu aveţi pic de răbdare, nu le puteţi vedea... Se înşiruie încet-încet, una după alta, în spatele cortinei de ceaţă care începe a se cerne... Uite, le vedeţi ? Uitaţi-le! uitaţi-le! Nu v-am spus eu?! eh! Ce v-am spus?!
CELALALT: Cum se numesc?
ULYSSE: Bine faceţi că mă întrebaţi pe mine, pentru că ceilalţi le confundă mereu. Uite, aia este Capraja, cealaltă e Elba şi mai încolo Monte Cristo...
Sunt numele de acum, pentru că odinioară purtau nume de Sirene. Odinioară se numeau Aglaope - ceea ce vrea să însemne « Chip-Ales », Molpe « Muzică», « Seducţie » Peisinoe, « Vorbă-Dulce » Telxepeia, « Chip-Înşelător » Telxiope...
CELALALT (încurcând numele insulelor): Elba, Texiope, Capraja...
ULYSSE: Nu, nu aşa! Începeţi de la cea mai apropiată: Capraja, Elba şi apoi Monte Cristo... Aşa, bravo... Una după alta...
Ştiţi cum sunt oamenii, dacă ne faceţi plăcerea de a vobi despre insulele pe care admirăm, nu mai terminăm apoi ! Vă vom spune că, pe lângă ele, mai sunt o duzină de insuliţe, care mai de care mai fabuloase. Pianosa, care se ascunde la suprafaţa mării. Cel care a trecut prin apropiere ştie că e înconjurată de turnuri şi ziduri de apărare păzite de santinele înarmate, gata să tragă. Vecinii de dincolo au carcerele şi mai de temut... Cine ajunge acolo îşi poate lua adio pe vecie de la libertate. Acolo îi bagă pe mafioţi.
CELALALT: Aşa le trebuie! Pentru că sunt de-a dreptul sălbatici! Nu trece o lună să nu descopere o invenţie şi mai de temut decât toate celelalte ale lor. Aţi văzut ieri la televizor? L-au desfigurat pe un om descărcându-i în plină faţă zeci de gloanţe. S-au asigurat pe vecie...
ULYSSE: Insula Gorgona. Mi se încheagă sângele în vine numai când îi aud numele. ( gânditor ) : Poate că aici mi-au întemniţat-o, dacă o mai fi încă în viaţă... Astălaltă este Capraja.
(îşi dă seama că celălalt nu îl urmăreşte)
Degeaba! Puţin îţi pasă şi dumitale ca şi celorlalţi... Greşiţi tare mult... dar dacă asta credeţi, eu nu pot face nimic... Lumea noastră este croită astfel: insule, apă şi atât...

VI . TABLOUL AL ŞASELEA

(Un grup de MARINARI... Din când în când îşi face apariţia între ei un PROSTANAC… Îi urmăreşte cu atenţie, dar, imediat ce deschide gura să spună ceva, este luat peste picior…Retraşi într-un colţ, ULYSSE şi CELALALT… publicul îi vede, dar nu îi aude. )

PROSTANACUL: Insule, puchea pe limbă!
PRIMUL MARINAR: E de-a dreptul cretin... (râde, apoi schimbă brusc discuţia) Nu-i doresc cuiva să vadă ce-am văzut noi la strâmtoarea dintre Caribde şi Scilla.
AL DOILEA MARINAR: Doamne, ce spaimă! Imaginaţi-vă o stâncă uriaşă, dar ce uriaşă!
PRIMUL MARINAR: Şi chiar în mijloc, gura Infernului...
AL DOILEA MARINAR: Un cap cu o gură cât o şură din care ieşea un miros urât... Am trecut foarte aproape.
PRIMUL MARINAR: Se surpa muntele în mare... Se vedea de departe valul cum se înălţa... Balaurul, şarpele înveninat, îl trăgea, îl învârtoşa şi-l aducea până la noi...
AL DOILEA MARINAR: Se dezlănţuie, mânios, asupra corabiei, care trosneşte din toate încheieturile.
PRIMUL MARINAR: Marea devine funie şi ştrangula vapoarele...
AL DOILEA MARINAR: Şi monstrul sta în aşteptare, cu gura căscată. Cât pe ce să cădem în ea, atât am trecut de aproape.
AL TREILEA MARINAR: Zice că de multe ori aude vocea celeilalte, a captivei...
AL DOILEA MARINAR: A sărmanei copile...
AL TREILEA MARINAR: Pe nume Leucosia, nevinovată şi nepătată ca roua dimineţii...
AL DOILEA MARINAR: Fragilă ca o insulă, în inima mării...
PRIMUL MARINAR: Şi mai rău pentru ea. Dacă a fost pedepsită înseamnă că a făcut ea ceva!
AL PATRULEA MARINAR: Se zice că celelalte două, şerpoaice, balauri, sunt de vină. I-au vrut răul...
PROSTANACUL: Nu sunt ele de vină! Aşa au fost blestemate! Zeus le-a împietrit şi a făcut din ele două stânci! Zeus s-a lăsat dus de nas... De vulpoiul ăsta de Ulysse. El este de vină! Ascuţiţi un băţ! Trebuie să i-l împlântăm în ochiul pe care îl are în frunte!
PRIMUL MARINAR (cu un gest obscen): Îţi arăt eu numaidecât şi ochi şi băţ.
(Râsete în grup)
PRIMUL MARINAR: Feriţi-vă de aceste stânci, că sunt monştri marini!
PROSTANACUL: În vremurile de odinioară, aceste pietre erau femei. Femeile erau numai cântec... Mici arii muzicale aşezate pe suprafaţa apei. Liniştite precum gândurile şi rafinate ca o broderie... Contur al unei coaste, piept al Siciliei. Puneţi-i pe bătrânii lupi de mare să vă povestească...
AL DOILEA MARINAR: Povestea lui Ulysse mi-a spus-o un cioban bătrân şi orb. Şi el era poet. Mare ca un Uriaş din poveste... Enorm, dar mai plăpând decât mioarele lui. Mai întâi a fost cioban, dar i-au crăpat ochii... Mi-a povestit odată, când am ajuns prin locurile lui... Mi-a spus să n-o mai caut pe sărmana copilă... Cunoştea toate amănuntele întâmplării. O poveste tristă, tristă... Copila se numea Leucosia, adică Chip-Ales. Când a debarcat, Ulysse a numit-o Lisula, adică Insula. Au omorât-o surorile ei... Dar ce rău făcuse sărmana?!
PROSTANACUL: Nu, nu surorile ei! Ele nu i-au făcut nimic. Au fost victime la rândul lor. Una din ele cânta la liră şi cealaltă la fluier. Marea s-a răzbunat... Una... pe nume Caribde, era fiica Pământului şi a Mării. Zeus şi-a trimis fulgerele asupra ei, sărmana! Din cauza lui Ulysse...
PRIMUL MARINAR: Ţine-ţi gura! Lasă-l să vorbească pe cel ce ştie...
PROSTANACUL: A azvârlit-o în mare...
PRIMUL MARINAR: Vorbeşte ca o morişcă! Nu există oare nici un mijloc de a-ţi închide gura?!
(Îl îmbrâncesc şi continuă să vorbească între ei... Prostănacul se aşează deoparte. Tot timpul se aude numai glasul lui şi doar din când în când vocea câte unuia din grupul celorlalţi)
PROSTANACUL: Golful întreg a devenit o stâncă găunoasă, înspăimântătroare şi întunecată. Care înghiţea toată apa... Aşa (gest de a înghiţi). Se umple, se umple... Apa îi pătrunde prin toate crăpăturile şi prin toate găurile... Înghite totul: marea... monştri... algele verzi şi vaietele nesfărşite ale malurilor prăbuşite. Se zice că şi corăbiile...
PRIMA VOCE: ... care scăpau nevătămate, cu echipaj cu tot... Le înghite şi plânge... Pedeapsă supremă.
A DOUA VOCE: Am trecut foarte aproape...
PROSTANACUL : Se umple, se umflă ! Gata să pocnească... Munte de apă ! Făcut mii fărâme ! Împroaşcă în toate părţile... Condamnată să omoare !
A DOUA VOCE: pe lângă atâtea cântece...
PROSTANACUL: mii şi mii de vărsări de sânge
PRIMA VOCE: furtuna se înţesea...
PROSTANACUL: mii şi mii de vele sfărmate
A DOUA VOCE: şi le-am văzut, îngrozitoare...
PROSTANACUL: De cealaltă parte a Gurilor... Ulysse îi înşelase pe toţi... În mii şi mii de bucăţi lira, sonoră şi frumoasă !
PRIMA VOCE: Două cu un bici în mână
PROSTANACUL: Şi apoi cealaltă, pe nume Scilla... s-a transformat şi ea într-o stâncă înspăimântătoare, întunecoasă şi trădătoare! Zeus a fulgerat-o şi a aruncat-o în mare în Gurile Messinei, o sărmană şi ea! În bucăţi şi fluierul! Atâţia morţi degeaba...
PRIMA VOCE: Doi monştri care îl ameninţă pe Ulysse
PROSTANACUL:
Ulysse, o, Ulysse,
Fecior de lele
ţi-ai bătut joc de toţi. Chiar şi pe Zeus, Regele Zeilor
l-ai înşelat
PRIMA VOCE: Ulysse abătut...
PROSTANACUL:
Ulysse, Ulysse,
Glas de miere, suflet de fiere,
Minte de smoală
Nu mai există lege,
Inimă de câine
Împietrită în piept
PRIMA VOCE: Ţi-au smuls-o din braţe cei doi dragoni! ce cântec trist... Numele ei era Leucosia... cânta... un cântec atât de duios... i-au zis Lisula...
PRIMUL MARINAR: o peşteră deschisă crăpată deasupra abisului...
AL DOILEA MARINAR: monstrul se ascunde înăuntru la pândă... Gurile sunt strâmte... Scilla : pe jumătate femeie – în partea de sus – , pe jumătate fiară, căţea în jos.
A DOUA VOCE: Cealaltă cântă din liră, şi sunetele ei sunt înspumate... Una, pe numele ei Scilla...
AL TREILEA MARINAR: căţea turbată, cu alte cinci căţele înspăimântătoare ca şi ea, copila e captivă... Vai de cel care se apropie...
A DOUA VOCE: I se zice Caribde, celei cu fluierul...
PROSTANACUL: Şi jos, în hăul hăului, faţa copilei... Leucosia vorbeşte, dar nimeni nu o aude!
PRIMUL MARINAR: Auziţi cum latră
A DOUA VOCE: şase câţele turbate... şi sângele li se prelinge din gură
PROSTANACUL: Linişte! linişte, căţelelor! Lisula spune ceva
AL PATRULEA MARINAR: Ulysse, Ulysse, ce cântec trist...
VOCE: I-au zis Scilla, cea care cântă din liră
PROSTANACUL: Sunt două... de o parte şi de alta... Străjuiesc strâmtoarea... Pe nume Caribde şi Scilla... pântecul corabiei alunecă şi se zgârie de ele... Peştera se cutremură... Stâncile sunt ciocane... Păzea! păzea! Apa străvezie pătrunde în rană... Se învolbură şi surpă totul... Caribde râde... şi Scilla latră...

(La un moment dat, celălalt vede că ghişeul s-a deschis. Îşi ia pachetele şi valizele şi dă fuga...)

VII. TABLOUL AL SAPTELEA

Ulysse : Nu plecaţi ! ascultaţi !
Celălalt : Ba bine că nu ! Altă dată...
Ulysse : Hei, aşteptaţi ! Nu ştiţi încă totul !
Celălalt : (adresându-se unui marinar) : În locul vostru, m-aş ocupa niţel de bătrânelul ăla...
Primul marinar : De cine ? De Ulysse ! dacă staţi de poveşti nu mai luaţi vaporul, zău aşa !
Celălalt : Chiar aşa ? îl cheamă Ulysse ? Bună treabă ! Nu prea cred că o să găsească repede drumul spre Itaca sa şi că o să o strângă în braţe pe draga de Penelopa !
(râset general)
Al doilea marinar : Văd bine că v-a povestit de una, pe nume Leucosia...
Al treilea marinar : (referindu-se la Ulysse) Se zice că de multe ori aude vocea celeilalte, a captivei...
Al doilea marinar (acelaşi joc) : A sărmanei copile ...
Al treilea marinar : Pe nume Leucosia, nevinovată şi nepătată ca roua dimineţii...
Al doilea marinar : Fragilă ca o insulă, în inima mării ...

(râset general, apoi încet-încet, mulţimea se retrage... Rămâne doar Ulysse în scenă... Reapare decorul cu toate elementele lui din primul tablou... Între timp, se apropie cineva cu valize şi valijoare, un călător ... nu a remarcat că s-a deschis ghişeul)

Omul : La ce oră se deschide ghişeul ?
Ulysse (ca şi cum nu ar fi auzit nimic) : O haină oarecare, închisă şi întunecată... Închisă şi uzată, cum întunecat este sufletul meu. Uzată şi tocată până la urzeală... Ruptă şi sfâşiată.
Omul: Lucraţi pe vapor?
Ulysse (misterios): vapoare şi iar vapoare... poate da, poate nu... (Văzând că celălalt dă să plece) Ei, nu, întoarce-te, stai oleacă... Nu credeţi asta! Stau cuminte! Zău! Promit să nu scot o vorbă despre necazurile mele... Nici un cuvânt despre ce mi-a fost dat să îndur... vă promit...
(răm O haină oarecare închisă şi întunecată... Închisă şi uzată, cum întunecat este sufletul meu. Uzată şi tocată până la urzeală... Ruptă şi sfâşiată.
Celălalt: Lucraţi pe vapor?
Ulysse (misterios): vapoare şi iar vapoare... poate da, poate nu... (Văzând că celălalt dă să plece) Ei, nu, întoarce-te, stai oleacă... Nu credeţi asta! Stau cuminte! Zău! Promit să nu scot o vorbă despre necazurile mele... Nici un cuvânt despre ce mi-a fost dat să îndur... vă promit...
(rămas singur)
Douăzeci de ani. Ce destin !...

(Scoate un briceag din buzunar, ia o creangă şi începe să taie frunzele, cu gesturi măsurate, minuţioase...)
SFIÂRŞIT