QUELLA CHÌ HÀ TOMBU...

M.Clementi

Si conta — in un paese di polvera è di silenzi, appiccicatu à i sciappali di petra è di memoria — ch’ella ci era una figliola chjamata Chjara Dainesi. Era nata trà u focu è u ferru, in l’officina di u babbu, un ferrale taciturnu chì parlava cù i martelli è i chjodi più chè cù e parolle. Chjara avia l’ochji ardenti, e mani abituate à u callu di u metallu è un passu chì ùn si lasciava spaventà da nimu.

U paese, chjucu è sparsu, campava di pastori, d’omi forti è di vechji chì sapianu leghje u celu. Ma sottu à a calma di e ghjurnate, ci era l’ombra di certi omi chì si cridianu patroni di tuttu. Orsu Orsantoni era unu di quelli. Capraghju imbriacu da a matina à a sera, grossu cum’è un vechju castagnu, cunnisciutu per e so mani troppu ballarine è i so ochji troppu guardagnoli. E donne si scansavanu quandu ellu passava è i zitelli si piattavanu daretu à e porte.

Una sera d’ottobre, chì u celu si vestia di rughjine è u ventu purtava l’odore di a terra umida, Chjara rientrava da u magazinu cù u pane è u sale. I cani di caccia abbaghjavanu in u luntanu, cum’è s’elli avianu presentitu qualcosa. In una stretta scura, trà u muru di a vechja scola è u pozzu seccu, Orsu l’hà fermata. Ùn disse nunda — ma u so sguardu parlava. Vulia piglià ciò chì ùn li tuccava, cum’è sempre.

Ma Chjara ùn era fatta per piegà si. Cù u sangue callu di e donne chì sanu chì u silenziu ùn difende, s’hè battuta. E so mani, abituate à u ferru, anu cercatu u pugnale ch’ella tinia à a cinta — un vechju arnese di u babbu, più simbulu chè arma. U focu di a paura hà toccu u metallu — è u metallu hà parlatu.

Orsu hè cascatu seccu seccu in terra, senza un sonu, solu cù a polvera chì s’alzava cum’è un velu in giru à ellu. Chjara hè firmata ritta, u pettu pienu di fiatu è di timore. Ma u paese ùn hà vistu chè una giovana cù e mani sanguinose è un omu mortu. Ùn anu cridutu à e so parolle, nè à e so lacrime. Orsu era di quelli chì pagavanu e buttiglie è facianu ride à l’altri mentre e serate di briachina. Chjara era solu una donna.

U martellu di u ghjudice hà pichjatu cum’è un fulmine, è i muri grisgi di a priggiò di Bastia l’anu chjosa. Quattordeci inverni. Quattordeci stagioni di ventu, di neve, di sulitudine. Ma in ogni lavandaia, in ogni chjesa, in ogni sussuru di mamma à figliola, u so nome ùn hè sparitu. Chjara hè diventata murmurata. Micca cum’è una vergogna — ma cum’è una stella.

Si dicia : « Chjara, quella chì hà osatu. Quella chì hà tumbatu. Quella chì ùn hà calatu l’ochji. »

Quandu ella hè surtita da a priggiò di Bastia, u celu era bassu è u ventu parlava pianu. Ùn ci era più nimu à aspettà la — nè fiori, nè abbracci, nè parolle. Ma in cert’ochji, in certi sguardi di donne anziane, si pudia leghje un rispettu zittu. I vechji anu fattu silenziu, e donne anu alzatu u capu. Ùn era più a figliola di u ferrale. Era diventata una presenza, una legenda.

S’hè incaminata vers’à u paese, à pedi, passendu per e strade ch’ella avia cunnisciutu zitella. Ogni petra, ogni arburu, ogni muru paria ricurdà si di ella. Ma a casa era vechja, u ferrale mortu, è u focu spentu da tant’anni.

Chjara ùn hà cercatu vendetta, nè gloria. Hà cercatu u silenziu. S’hè stabilita in una casetta vicinu à u fiume, trà i murmuri di l’acqua è i canti di l’acelli. Hà cuminciatu à travaglià cù e mani — micca cù u ferru, ma cù u legnu. Facia piccule croce, spurtelli, achi, arnesi per e donne di u paese. Ùn parlava assai, ma quand’ella parlava, ogni parolla avia u pesu di a verità.

E zitelle venianu à truvà la. Micca per sapè ciò ch’ella avia fattu, ma per sapè cum’ella avia tenutu. A forza di stà in pedi. A forza d’ùn calà l’ochji. A forza di campà senza paura.

Una sera d’estate, una mamma hà purtatu a so figliola, è li hà dettu : « Sta donna hè quella chì hà uccisu. Ma micca per tumbà — per campà. »

Chjara hà surrisu, pianu pianu, è hà datu à a zitella una piccula croce di legnu. « Ùn hè per pregà, nè per teme. Hè per ricurdà ti. »

Cusì, a legenda ùn hè più stata solu una storia di sangue è di priggiò. Hè diventata una storia di tramendera. Di silenzi pieni. Di mane chì insegnanu. Di donne chì si ricunnoscenu.

Era un dopu meziornu di maghju, cù u celu chjaru è u ventu chì passava trà e rame di l’alivu. In u paese, a vita caminava pianu : e donne stendianu e lenzole, i vechji durmianu à l’ombra, è i zitelli currianu vers’à u fiume.

Una giovana, vestuta simpliciamente, cù un quaternu in manu, si presentò davanti à a casetta vicinu à u fiume. Hà esitatu, cum’è s’ella avia paura di disturbà u silenziu. Ma hà pichjatu, pianu pianu, trè colpi corti.

Chjara Dainesi aprì a porta. I so capelli eranu più grisgi chè negri, ma l’ochji — l’ochji eranu sempre ardenti. Ùn disse nunda. Fighjulò a giovana cum’è s’è circava in ella qualcosa di cunnisciutu.

—  Mi chjamu Lisandra. Scrivu. Ma micca per fà un libru. Scrivu per capì.

Chjara ùn rispose. Si spustò, lascendu  a porta aperta. Lisandra intrì, è si pusò vicinu à u focu spentu.

—  A mo mamma mi hà parlatu di voi. Di ciò ch’è vo avete fattu. Di ciò ch’è vo avete patutu. Ma nimu hà ascultatu a vostra voce.

Chjara si girò versu u finestrone. U ventu purtava l’odore di u fiume è di a terra calla.

—  A mo voce ùn hè per i libri. Hè per e donne chì sanu.

Lisandra abbassò u capu. Ma dopu, cù un filu di voce :

—  S’è vo vulete, possu scrive micca per parlà di voi. Ma per tramandà ciò ch’è vo site.

Un longu silenziu seguitò. Chjara si alzò.

— « Scrivite. Ma scrivite cù rispettu. Cù silenzi. Cù verità. »

Lisandra accettò, cù e mani tremante. È cusì, a legenda di Chjara Dainesi cuminciò à piglià forma in l’inchjostru, micca per fà rumore, ma per fà memoria.

Lisandra turnò u lindumane, cù u quaternu è a so penna. Chjara l’accolse senza parolle, li offrì un pezzu di pane è un bichjeru d’acqua. Si pusonu vicinu à u focu spentu.

—  Ùn vogliu sapè tuttu. Vogliu sapè ciò chì pesa.  

Chjara fighjulò u focu, cum’è s’ella cercava in e cennere.

—  Ùn hè u colpu chì pesa. Hè ciò chì vene dopu.

Lisandra usservò e mani di Chjara : nodose, forte, segnate da u ferru è da u legnu.

—  E vostre mani anu difesu.  

—  E mani ùn bastanu. Ci vole à tene u sguardu. 

Lisandra scrisse : « A memoria si tramanda l’ochji aperti. »

Una notte, u ventu suffiava forte. Chjara accese una candela.

— A priggiò ùn era solu muri. Era u silenziu di quelli chì sapianu è ùn dicianu nunda.   

Lisandra tacì.

—  Ma ci era una donna, à a pozza. M’hà dettu : “Ùn ti scurdà di ciò chì t’hà tenuta viva. »  

Lisandra scrisse : « A voce di e donne passa per e mani, per l’acqua, per u focu. ». Avia da parte per qualchì ghjornu. Chjara li dete una croce di legnu.

—  Ùn hè per prutege ti. Hè per ricurdà ti.  

Lisandra a strinse.

— Quandu vultaraghju, vulerebbe scrive in corsu. Per chì e vechje pudessinu leghje.

Chjara surrise.

— Allora serà ancu a to storia.

Lisandra arregistrò a voce di Chjara. Pianu pianu, cù rispettu.

— Parlà hè più duru chè scrive. 

— Ma a voce porta u tonu, u tremulu, una verità. 

Lisandra trascrisse : « A legenda ùn hè micca ciò chì si dice. Hè ciò chì si sente. »

Lisandra hè vultata parechje volte. Ogni visita era un filu in più, un passu versu a comprensione. Ma un ghjornu, senza avvisu, Chjara ùn era più davanti à a porta. A casetta era aperta, u focu spentu, è nantu à u tavulinu, una croce di legnu è un fogliu scrittu à manu :

« A mo storia ùn hè micca per esse tenuta. Hè per esse spartuta. Ùn scrivite micca solu ciò ch’o aghju fattu. Scrivite ciò chì e donne portanu. Scrivite per quelle chì ùn ponu parlà.
Scrivite per chì a paura diventi forza. »

Lisandra hà pigliatu u fogliu, a croce, è hè surtita pianu pianu. U ventu passava trà e rame di l’alivi, cum’è una voce antica. In u paese, e donne anu cuminciatu à parlà di più. À dì ciò ch’ella avianu taciutu. À ricunnosce si in Chjara, è in Lisandra.

U libru ùn hè mai statu vendutu. Ma hè statu lettu, trasmessu, traduttu, murmuratu. In e veghje, in e scole, in e priggiò, in i cori.

È si conta — sempre — chì in un paese di polvera è di silenzi, ci era una giovana chjamata Chjara Dainesi. È chì a so voce, per mezu di Lisandra, ùn s’hè mai spenta.

Marielle CLEMENTI