A TORRA D’ALBU

M.Clementi

 

A TORRA D’ALBU

 

A torra, a vedi ? Stà custì, sopra à e petre negre, cù l’ochji versu u largu. Ùn hè micca una ruina, hè una memoria.

 

I Genuvesi l’anu fatta custruì quandu u mare era pienu di paura. I barbareschi venianu di luntanu, cù e vele scure è i chjami di guerra. Un ghjornu di u 1588, Hassan Pacha hè ghjuntu cù i so omi. Anu pigliatu a ghjente di Cugulu, più di centu cinquanta anime, sparite à l’orizonte. A torra ùn hà pussutu fà nunda. Hà vistu, hà tenutu u silenziu, hà pientu in u ventu.

 

Dopu, l’anu rifatta. I paisani ci veghjavanu per guardà u mare, notte è ghjornu. Era duru, ma era necessariu.

 

Quand’elli sò ghjunti i Francesi in u 1768, a torra hè diventata un postu di guerra. I Corsi si ritiravanu da Nonza, è i suldati l’anu chjappi.

 

Ma a torra, ella, ùn hè mai stata solu guerra. À u principiu di u seculu passatu, qualchissia ci hà campatu. Durante a seconda guerra mundiale, a ghjente ci piattava u manghjà, i ricordi, a paura.

 

Oghje, hè stata risturata. Pare nova, ma u so core hè vechju.

 

Quandu ci passi vicinu, senti qualcosa. Un fiatu, una voce, un ochju chì ti seguita.

 

A torra d’Albu ùn parla, ma si ramenta.

È s’è tù l’ascolti bè, ti conta tuttu.

 

Ella veghja, a torra, nant’à e petre negre è i venti saliti.

Ùn discorre, ma si ricorda.

Di e chjame in a notte, di e fiaccule nant’à u mare, di i zitelli arradicati.

Hà vistu e barche alluntanà si, e mamme stampitive, i babbi imputenti.

Hà vistu i suldati, e fumacce, è dopu i silenzi.

 

U matticciu hè a so armatura, a memoria u so focu.

Ella ùn si sfonda.

Si scuppula, s’apre à u pilliccica, ma tene u colpu.

 

À l’alba, s’allumineghja.

Ùn hè più chè un ochju, un fiatu, andati.

Dice à i passighjadori :

« Ùn cridete micca ch’e sò viota.

Sò piena di quelli chì ùn sò più vultati. »