A TORRA D’ALBU
Attività altre
A TORRA D’ALBU
A torra, a vedi ? Stà custì, sopra à e petre negre, cù l’ochji versu u largu. Ùn hè micca una ruina, hè una memoria.
I Genuvesi l’anu fatta custruì quandu u mare era pienu di paura. I barbareschi venianu di luntanu, cù e vele scure è i chjami di guerra. Un ghjornu di u 1588, Hassan Pacha hè ghjuntu cù i so omi. Anu pigliatu a ghjente di Cugulu, più di centu cinquanta anime, sparite à l’orizonte. A torra ùn hà pussutu fà nunda. Hà vistu, hà tenutu u silenziu, hà pientu in u ventu.
Dopu, l’anu rifatta. I paisani ci veghjavanu per guardà u mare, notte è ghjornu. Era duru, ma era necessariu.
Quand’elli sò ghjunti i Francesi in u 1768, a torra hè diventata un postu di guerra. I Corsi si ritiravanu da Nonza, è i suldati l’anu chjappi.
Ma a torra, ella, ùn hè mai stata solu guerra. À u principiu di u seculu passatu, qualchissia ci hà campatu. Durante a seconda guerra mundiale, a ghjente ci piattava u manghjà, i ricordi, a paura.
Oghje, hè stata risturata. Pare nova, ma u so core hè vechju.
Quandu ci passi vicinu, senti qualcosa. Un fiatu, una voce, un ochju chì ti seguita.
A torra d’Albu ùn parla, ma si ramenta.
È s’è tù l’ascolti bè, ti conta tuttu.
Ella veghja, a torra, nant’à e petre negre è i venti saliti.
Ùn discorre, ma si ricorda.
Di e chjame in a notte, di e fiaccule nant’à u mare, di i zitelli arradicati.
Hà vistu e barche alluntanà si, e mamme stampitive, i babbi imputenti.
Hà vistu i suldati, e fumacce, è dopu i silenzi.
U matticciu hè a so armatura, a memoria u so focu.
Ella ùn si sfonda.
Si scuppula, s’apre à u pilliccica, ma tene u colpu.
À l’alba, s’allumineghja.
Ùn hè più chè un ochju, un fiatu, andati.
Dice à i passighjadori :
« Ùn cridete micca ch’e sò viota.
Sò piena di quelli chì ùn sò più vultati. »