Versione :
gallurese

Un' età d'oru di a literatura corsa? - Giulio Cossu lettura G.M.Comiti

Un'età d'oru di a literatura corsa?

Ghjuvan Maria Comiti presenta " Una cabanna di frasca » di Giulio Cossu (Tempiu Pausania in Sardegna).

Una capanna di frasca (frammenti)

Giulio COSSU


   Mi vuliani, comu pudia immaghjinà, par una siccatura. Ma nu pudia dì di nò à Tata chì m’hà pisatu è m’hè sempri affizziunata. Pinsaia puru chì la chistioni di lu babbu anzianu di nuvant’anni è più, pudia esse mi utili in calchì modu. Nu si sà mai. Dugnunu di noi cù bona o mala solti pò arrià à chissa bedda etai è abbrì li prublemi chì u vichjareddu abà punia à la so famidda di ghjenti poara. Bisogna à pinsà in tempu ad ugna cosa, à l’imbarrazzi è à li fastidii chì una bedda dì pudemu dà à l’altri, candu mancani li folzi ; à ca ci vo è à ca ci hà vulutu bè.
   Tuttu faci spirienzia è cussì socu andatu ma nò tantu di bona idea à casa di Ghjulghjina, la suredda di Tata ; mi vulia idda, Tata, cunvinta com’è altri volti, chì eu pudia risulvì d’ugna cosa.
   Palchì eu sapia lighjì è iscrì (solu pal chistu è nò palchì era ancora laureatu) idda mi cunsidaraia à manera soia, mi stimaia più di cantu eu nu irriscia, ghjudichendumi chena misura cù la so menti chjusa.
Sapè lighjì è iscrì (è folsi nu aia toltu) era pà idda una di li midicini di la vita, specialamenti pà la soia, fiddola di ultulanu cù famigliedda mudesta. Custrinta da minori à fà la silvadora.
Era d’aghjutu in casa nostra è, ancora sendi steddi, eu è me frateddi, candu ci briaiani li manni pà calchì mancanza, o comu si sia, calchì cosa pà culpa nostra andaia à lu riessu, Tata avia lu cummentu prontu :
   - È dì chì sapeti lighjì è iscrì !

 

Trad.A.Di Meglio


Una capanna di frasca

   Mi vuliani, comu pudiu imaghjinà, par un capatoghju. Ma ùn pudiu dì di nò à Tatà chì m’hà addivatu è mi teni sempri caru. Pinsavu puru chì a quistioni di u babbu anzianu di novant’anni è più, mi pudia essa utili in qualchì modu. Ùn si sa mai. Ugnunu di noi cun bona o mala sorti pò arrivà à quista bedda età è apra i prublemi chì u vichjareddu punia avà à a so famidda di ghjenti povara. Bisogn’à pisà in tempu ugna cosa, à l’imbarazzi è à i fastidii chì una bedda mani pudemu dà à l’altri, quandu mancani i forzi ; à chì ci voli è à chì ci hà vulsutu bè.
   Tuttu faci spirienza è cussì socu andatu, ma micca tantu di bon’idea, in casa di Ghjurghjina, a suredda di Tatà ; mi vulia idda, Tatà, cuvinta, com’è l’altri volti, chì eu pudiu risolva ugna cosa.
Parchì eu sapiu leghja è scriva (solu par quissa è micca parchì eru ancu diplumatu) idda mi cunsidarava à manera soia è mi stimava più di quantu meritessi, ghjudichendumi senza misura cù la so menti chjusa.
   Sapè leghja è scriva (è forsa ùn avia tortu) era par idda una di i midicini di l’età, spicialamenti par a soia, fiddola d’un urtulanu cun famiddola mudesta. Custrinta da minori à fà a serva.
Era d’aiutu in casa noscia è, essendu sempri ziteddi eu è me frateddi, quandu ci rimpruvaravani i maiò qualchì mancanza o, sia com’idda sia, qualcosa, par culpa noscia chì andava di traversu, Tatà avia u cummentu prontu :
 - à dì chì sapeti leghja è scriva !

Trad. M.A. Versini


Une cabane de branchages

   Ils avaient besoin de moi, et cela ne faisait pour moi aucun doute, pour résoudre un problème épineux. Mais je ne pouvais rien refuser à Tata, elle qui m’avait élevé et apporté tant d’affection. Et même je pensais que la question du vieux père, âgé de plus de quatre vingt dix ans pouvait toujours m’être utile. On ne sait jamais. Chacun de nous peut, bon an mal an, atteindre ce bel âge et occasionner les problèmes que posait le petit vieux à sa modeste famille. Il est important de penser en temps voulu à tout, aux embarras et à la gène qu’un beau jour on peut causer aux autres – lorsque nos forces nous abandonnent – à ceux qui nous aiment ou nous ont aimés.
   L’expérience se nourrit de tout, et c’est dans cet état d’esprit, mais pas vraiment de bon cœur, que je suis allé chez Giorgina la sœur de Tata. C’est elle qui me réclamait, Tata, convaincue, une fois de plus, que je serais capable de résoudre tous les problèmes.
Parce-que je savais lire et écrire ( et seulement grâce à ça et non pas parce-que j’étais aussi diplômé) elle me portait une grande admiration et me valorisait plus que je ne le méritais, et son esprit obtus me plaçait sur un piédestal.
   Savoir lire et écrire ( et peut-être n’avait-t-elle pas tort !) c’était une des médecines de la vie, de la sienne surtout, fille d’un jardinier issue d’une modeste petite famille. Elle qui fut contrainte, toute jeune, à faire la servante.
Elle était bonne à tout faire chez nous, et lorsque nous étions encore enfants, mes frères et moi, et que les grands nous sermonnaient pour quelque bêtise ou quoique ce soit d’autre, lorsque quelque chose, par notre faute, allait de travers, Tata avait toujours le même commentaire :
- Et dire que vous savez lire et écrire !