NOVE SCRITTURE : A CRIAZIONI

... A Criazioni 

 

A nuzioni di criazioni ghjè prima assuciata à u divinu. Parlemu di criazioni di u Mondu, saria Diu à l’urighjini di u Mondu. U primu criadori saria Diu. Tandu ci pudemu dumandà sì criendu, l’omu ùn prova micca ad avvicinassi di u divinu ? Prima, a criazioni ùn hè micca umana. A criatività ùn pirmetti micca d’asista ma d’essa. Cù a me criatività diventu un essari dutatu d’una cuscenza imaghjinanti capaci à crià è dopu a me criazioni asistarà. Nurmalmenti asistimu prima d’essa com’è a dicia Jean-Paul Sartre in L’Existentialisme est un humanisme (1946) : « L’existence précède l’essence ». Ma què ghjè a me essenza criativa chì mi pirmetti di crià è tandu d’asista.

 

Quand’è no parlemu di un fiatu spiradori, semu ind’è a nuzioni di Musa. A musa saria sta forza spiratrici chì saria una mizana? trà l’artistu è Diu. In a Mitulugia, t’avemu novi musi, ognuna t’hà a so spicialità.

Sionti à Platonu u veru artistu ghjè u pueta. Ci hè qualcosa chì u supraneghja. U pueta produci allora chì l’altri artisti riproducini. Un pittori pà asempiu ùn saria chè un imitadori.

A spirazioni saria una pussissioni divina ind’è Platonu  (Fedra), tandu ci pudemu dumandà sì ghjè daveru u pueta chì crea ? Ùn saria eddu u mizanu trà Diu è a Tarra ?

Ci hè un ghjocu trà i mizani, a musa faci a leia trà Diu è u pueta è u pueta faci a leia trà Diu è l’omini.  Ghjè un’adea chè no ritruvemu ind’è « L’Albatros » di Baudelaire. T’avemu u Celu (niveddu divinu) è a Tarra (niveddu tarrestru) è trà issi dui t’avemu u pueta chì si prisenta com’è un punteddu.

Ma da pudè asercità a so funzioni di pueta, u pueta devi essa scantatu da a sucità è ùn hè micca capitu da l’omini. Tandu, essa pueta pò essa vistu com’è issendu un castigu. L’Albatros diventa un’alliguria di u pueta. Ghjè caccighjatu da l’omini ma tocca u Celu. U pueta ùn riesci ad adattassi à a rialità, puru s’eddu faci entra adei novi in sta rialità. A marginalità di u pueta ghjè patuta. U disprezzu custituisci l’alizzioni di u pueta è a rivindicazioni di a so sfarenza.

Quandu si crea, semu à a ricerca di un certu ideali è pà sta raghjoni si soffri. Ghjè ciò chè no ritruvemu in u puema « Élevation » di Baudelaire. Ciò chì privali in issu puema ghjè a dibulezza di u pueta ma dinò u pocu d’impurtanza ch’eddu t’hà pà l’altri. Hè debuli, miserabili ma à tempu ghjè u ditintori di una certa putenza. Hè nutritu da i Dii è diseridatu da l’omini. Hè ubligatu à campà nant’à una Tarra ch’eddu ùn hà micca sceltu. Ghjè in armunia cù i putenzi supariori ma micca incù u mondu tarrestru. Sà cert’affari chè l’altri ùn sani micca. U pueta in stu puema diventa un Cristu mudernu.

A criazioni ghjè in leia stretta cù l’imaghjinazioni. Parlemu tandu d’imaghjinazioni criatrici. L’imaghjinazioni ghjè un prucessu è a criazioni saria u so scopu ultimu. L’arti puetica ùn pò essa solu tecnica, ci hè bisognu di un fiatu chì ci porta.

L’imaghjinazioni entri in cuntattu cù u riali da crià adei novi chì sariani ghjustappuntu appiicati in stu mondu riali. U passu trà imaghjinazioni è rialità saria a criazioni.

 

Eccu un picculu testu ch’aghju scrittu nant’à l’impurtanza di a criazioni pà l’omu, a so difficultà è nant’à l’impurtanza d’essa sempri in a criazioni è micca in a ricriazioni :

 

« Ùn ci riescu più, ùn socu micca parchì, crergu chì ghjè a me mani chì ùn m’ubidisci più ma in rialità ghjè u me capu. Eddu ricusa di pinsà, d’imaghjinà, di crià. Comu aghju da fà ? Comu possu campà senza criazioni ? Socu statu criatu eiu stessu, tuttu hè statu criatu tandu comu possu cuntinuà à campà senza crià ? Crergu chì ghjè impussibuli. Pocu importa u risultatu, l’omu devi crià. Una donna pò crià dendu a vita à una criatura, un bancalaru crea travaddendu u legnu, una baddarina crea fendu muvimenti in u spaziu. Ma eiu ùn creu più, a fini di a criazioni ghjè a morti tandu saraghju mortu da l’internu ? T’aghju a paura ch’edda fussi un ammunimentu, un segnu pà dimmi chì a fini s’avvicina, chè socu ghjuntu à capu di ciò chì mi tuccava à fà. Ghjè vera chì a criazioni era divintata custrizzioni è viciversa ma omancu criavu, avà i custrizzioni sò spariti. A pena faci scriva ghjè vera ma què viaghja solu un tempu, pà ciò chì tocca à a gioia, ùn aghju mai pinsatu ch’edda pudia fà scriva à l’omu o allora eddu pò scriva ma solu sbucciarani testi midioculi parchì quandu l’omu hè filici perdi u so ghjudiziu, tuttu li pari beddu. Ùn hè micca cù u beddu chì i beddi testi nascini, ghjè cù u sublimu.

U sublimu supraneghja tuttu, ghjè sopra à no è ghjè pà quistu chì sta criazioni devi imanà da qualcosa chì ci supareghja, chì ci dà un soffiu.

In issu sensu, u cripacori ghjè un motori straurdinariu parchì ùn ci hè nudda di più putenti chì u cripacori, ghjè musa.

Certi diciarani chì ghjè l’amori chì ghjè u più forti di tutti i sintimi ma eiu pensu chì ghjè u cripacori isciutu da l’amori. D’un amori troppu maiò pò nascia u cripacori.

Mi piacia à crià ma ùn mi n’avvidiu micca, ùn capiu micca chì u cripacori mi dirighjia, era divintatu u me patronu, u lacavu fà ma u ghjornu duva aghju dicisu di lacallu parta ùn eru più in capacità d’alinià dui paroddi.  Sì mi socu lagnatu di lacallu parta o piuttostu di spiccammi d’eddu ? Innò. Crergu chì era una ruttura mutuali, m’avia frazatu è l’aviu frazatu. Era ora chè no ci spiccassimi. Crergu chì ghjè stata a siparazioni più difficiuli di a me vita parchì ancu puru sì a prisenza hè stata dulurosa, a so assenza m’era insuppurtabili. Ùn ci era più nudda chì mi purtava, più nudda chì mi traspurtava. Avà eru solu. A sera, era incù mecu, era a me unica cumpania. Avà, socu solu, solu incù eiu stessu. I me angosci sò ingiru à mè ma ùn poni essa criatrici parchì ci ruzzicheghjani beddu nanzu chè no pruvessimi à crià. Sò capaci ad invadiscia u nosciu corpu d’una paura chì c’impedisci di mova, di pinsà è infini d’asista. Oghji, eiu, ni socu à stu puntu quì.

Ùn socu nè filici nè infilici, un pocu angusciatu è in alcunu casu criadori. Pinsavu chì mi pudariu ricustruiscia sfendumi di stu cripacori ma aghju distruttu l’unica basa duva pudiu alzà qualcosa nantu. A carta hè divintata petra ma ùn aghju micca l’arnesi pà taddalla. Aghju stirpatu tuttu ciò chì era ingiru à mè da pudè essa degnu di stu cripacori. Da l’anniilazioni hè nata a criazioni ma crergu chì stu prucessu ùn hè pussibuli chè una volta. Ùn hè rializevuli chè una volta in una vita. Aghju distruttu ciò chì nurmalmenti era indistruttibili ed avà ùn cunnoscu più a dimarchja à suvità pà ghjustappuntu ricrià, l’aghju sminticata. L’attu di crià, l’attu criadori si sminteca. U pudemu truvà cusì, par azardu ma sì no circhemu, ci pirdimu in i ruvini.

Piuttostu chè d’essa persu andendu in i vistichi d’una vita passata, prifergu stà à l’area è essa un omu filici. »

 

Si pò campà pà crià, saria ancu u scopu di a noscia vita. Henri Bergson in L’Énergie spirituelle (1919) dici :  « Si donc, dans tous les domaines, le triomphe de la vie est la création, ne devons-nous pas supposer que la vie humaine a sa raison d’être dans une création qui peut, à la différence de celle de l’artiste et du savant, se poursuivre à tout moment chez tous les hommes : la création de soi par soi, l’agrandissement de la personnalité par un effort qui tire beaucoup de peu, quelque chose de rien, et ajoute sans cesse à ce qu’il y avait de richesse dans le monde ? ».

L’omu pò tandu ghjustificà a so asistenza par via di a criazioni è di a criazioni artistica. L’omu si pò supranà eddu stessu è quì caschemu nant’à a nuzioni di « Surhomme » chè no ritruvemu ind’è Ainsi parlait Zarathoustra (1891) di Nietzsche. Ùn hè micca pà nudda chì Zarathoustra ghjè un pueta-prufeta.

 

 « Nous participons tous à la création. Nous sommes tous des rois, poètes, musiciens ; il n'est que de s'ouvrir comme un lotus pour découvrir ce qui est en nous »,  Henry Miller,  Le sourire au pied de l’échelle (1948).

Pascal Baldovini duranti a so cunfarenza « A creazioni puderà abbastà à l’ego di l’artistu ? » avia dighjà presu da asempiu à Henry Miller.  In sta citazioni, vidimu di modu chjaru a nuzioni d’essenza. A criazioni ghjè in no stessu è pò piddà sfarenti formi, a pudemu sprima di sfarenti modi.

 

A criazioni pò nascia da a passioni, parlemu allora di passioni criatrici. Ghjè un’adea chè no ritruvemu ind’è Phèdre di Platon. Ciò chè no chjamemu « l’amour fou » ghjè a passioni più vicina di a rialità.

 

Pudemu fà una traspusizioni di ciò ch’eddu dici Nietzsche in Ainsi parlait Zarathoustra à i prupositi tinuti quì. In u capitulu «  De la voie du créateur », Nietzsche mintuveghja a nuzioni di sulitudini. Ghjè da ligà cù a sulitudini di u scrittori è l’attu di scrittura.

Eccu ciò ch’eddu ci dici « Mais l’ennemi le pire que tu puisses rencontrer, tu le seras toujours toi-même ». Vidimu chè a scrittura pò divintà una suffrenza. Prima d’essa un travaddu nant’à a materia scritta, ghjè un travaddu nant’à no stessu. Ci voli ad accittà d’essa scantatu da u mondu sin’à chè no pudissimi fà entra sta criazioni ind’è u mondu riali piddendu u risicu ch’edda fussi righjittata.

« Un jour tu crieras : je suis seul ». Eccu ciò chì pò accada à un scrittori è soprattuttu à un pueta. Ghjè un’adea chè no ritruvemu ind’è i puemi di Baudelaire minziunati prima.

« Ils haïssent le solitaire », altr’asempiu di ciò ch’eddu campa u pueta

Sulitariu si pidda u caminu di u criadori, tandu si pidda una via guasgi difesa ciò chì spieca u castigu di u pueta. Ancu puru elettu da una forza divina, l’omu-pueta sarà castigatu com’è Prometeiu arrubendu u focu di a cunniscenza à i Dii.

 

Intraremu avà in un cuntestu di più sociologicu. A dumanda saria : A prufissiunalisazioni : a ricunniscenza di a criazioni o un ostaculu à a criazioni ?

Oghji, da essa cunsideratu un scrittori prufissiunali ci voli chè a scrittura fussi a noscia unica prufissioni è di più ci voli una certa ricunniscenza. Ma essa scrittori pò daveru essa un mistieru ? Pà contu meiu, dì chè scriva ghjè un mistieru ghjè sottustimà l’attu di scrittura. A scrittura ùn pò essa ridutta à un simplici mistieru. Ùn hè micca una simplici pruduzzioni, ghjè una criazioni. L’opara, chè no pudariamu forsa qualificà di « pruduttu finali » ùn devi micca solu essa presa in contu, ci hè tuttu un prucessu daretu.

A scrittura metti in risaltu dumandi chè no ùn ci punimu manc’appena pà un’altra attività artistica. Quandu qualchissia pingni, disegna, canta o ghjoca di un strumentu, si dici ch’eddu hè un artistu ancu puru s’eddu ùn hè micca cunnisciutu è ricunnisciutu. Tandu, ùn vecu micca parchì ùn saria micca listess’affari pà un scrittori. Ghjè quì chè no vidimu chè u scrittori ghjè fora di a sucità è da pudè entra in a rialità suciali ci voli ch’eddu fussi ricunnisciutu da una sucità chì certi volti ùn hè manc’appena capaci à ghjudicà un’opara. Ghjè pà quistu chì tutta una stituziunalisazioni di a literatura s’hè missa in sesta. Pà ghjudicà un’opara, t’avemu bisognu di ghjurii, premii, critichi, saloni, accademii… ghjè un’adea chè no ritruvemu ind’è La République mondiale des Lettres di Pascale Casanova (1999).

Tandu pò asista una literatura senza essa stituziunalizata ? Ghjè un prublema chè no cunniscimu bè in Corsica. Ind’è no, ùn ci hè micca una literatura bè stituziunalizata, bedda sicura rimittimu premii ma ùn ci hè micca un’accademia nurmativa è una critica.

Ghjacumu Thiers hà fattu a scelta d’impiicà a sprissioni « pruduzzioni literaria corsa » piuttostu chè « literatura corsa ». Pensu chè d’ùn avè un quatru literariu bè difinitu ghjè una furtuna. L’autori corsi sò di più libari chè l’altri. Ùn ani micca bisognu di rispittà criterii.

Di sicura, mi diciareti chè sò di menu cunnisciuti è chè a pruduzzioni literaria corsa ùn hè micca ricunnisciuta à u niveddu mundiali. Ma u pubblicu è a ricizzioni di un’opara ùn hè chè un ditagliu. Parchì u scrittori ùn pudaria essa u so propiu littori ?

A criazioni si pò abbastà ad edda stessa, tandu u criadori si pudaria abbastà anch’eddu ad eddu stessu.

A spusizioni di i so scritti ghjè qualcosa d’assai difficiuli ad accittà è a critica ancu di più. Ci voli sempri ad essa in a ghjustificazioni è ùn ci vularia manc’appena chì l’attu di scrittura divintessi qualcosa chè no t’avemu bisognu di ghjustificà, è soprattuttu sì una musa ghjè à l’urighjini di u nosciu testu.

Philippa SANTONI

2018