Emmanuella VALLI

« I vii di a scrittura è di a sprissioni in corsu »
Tavula ritonda – CCU – 08 /06/2016

 

Una scrittura « trà-dui » :
U casu di Marcu BIANCARELLI

S’è a pruduzioni in lingua corsa hè stata rimpruvarata – sinu à pocu – par via di u so aspettu nustalgicu o rivindicativu è chì i ricerchi, in suciolinguistica, in giru à a diglussia, ani missu à palesa a supracuscenza dialittali di certi scrittori, chì adupraiani una lingua ustentatoria, da fà a mostra chì u corsu era una lingua a paru cù l’altri, di manera ginirali, pudemu dì oghji, chì sò cambiati i tempi chì Berta filaia davantu à u fuconu.
In fatti, sti elementi quì, à pena alluntanati da a nuzioni di piaceri in a scrittura, parini quantunqua smarriti da i testi di autori cuntempuranei com’è Marcu BIANCARELLI, par asempiu.
Postu chì ghje’ travaddu à nantu à a so puetica è quidda di FERRARI – in quantu à l’intricazioni di a minurizazioni è di l’intranquillità in u prucessu di criazioni litararia – aghju vulsutu stà à nantu à i me lenzi abituali. Da trattà stu sughjettu, aghju asciuvaratu di puntiddà a me intarvinzioni cù unipochi di prupositi raccolti duranti una intarvista cù Marcu BIANCARELLI, fatta pricisamenti par sta uccasioni.
Parchì un lucutori bislinguu – iddu com’è parichji altri – faci a scelta, oghji chì hè oghji, di scriva in francesi più tostu chì in corsu, par asempiu ?
Fora di u militantisimu o di rivindicazioni identitarii, comu si faci sta scelta ? In funzioni di u piaceri risintutu in una lingua di più chè l’altra ?
À a dumanda « S’è ghje’ vi dicu "piaceri di scriva in lingua corsa" ? », l’autori hà rispostu :
Iè, un veru piaceri à mumenti. Duppiatu da una pratica chì l’abitudini hà resu naturali. Scrivu dinò in corsu senza pinsà à u piaceri. Ma pudemu dì ch’iddu hè un codici ch’hè u meu, chì ghje’ ammaistrighju à bastanza par truvà piaceri à mumenti (...) Ma bon’, hè a scrittura (…) più chè a lingua in sè chì pò prucurà stu piaceri, parchì in francesi dinò, di sicuru, possu truvà u stessu piaceri.
Si pò nutà chì, par iddu, a scelta pari di fà si à un antru liveddu chì quiddu di a lingua. Di altrondi, mi dumandu s’è iddu si pò rialmenti parlà di una vera scelta o s’è iddu si agisci di più di miccanisimi incuscenti. Difficiuli à dì, ben chì l’associu di i dui sighi pussibuli.
Nunustanti, ciò chì risorti quì, di a so visioni di u piaceri di scriva, hè chì quiddu ùn hè micca un statu pirmanenti è chì iddu hè in leia cù un certu cuntrollu.
È puri, u gudimentu ùn saria, ghjustu à puntu, sta sbucinera di u piaceri chì si affacca quand’è u sughjettu laca stà stu cuntrollu ?
Rivinaraghju à nantu à sta risposta, più in là, ma vulariu prima schjariscia à pena a nuzioni di piaceri.
Platoni, chì cuncipia u piaceri in a so dicutumia cù u dulori, u discrivia com’è un muvimentu di l’illimitatu – un statu caratteristicu di u vivu – chì ùn cunniscia stadiu di riposu intarmidiariu. Sicondu ad iddu, u piaceri ùn era micca l’assenza di dulori.
Ci pudariamu tandu lighjitimamenti dumandà, induva si pudaria scuntrà piaceri o dulori, in l’attu di scriva. È pricisamenti in a scrittura in lingua corsa, postu chì idda hè idda chì ci intaressa quì.
- U corsu saria una lingua più faciuli ad aduprà è ad ammaistrà, par via di a so norma menu sticchita chè quidda di u francesi, par asempiu ? Parmittiria una libartà più maiori ?
- U litturatu cursofunu essendu chjucu chjucu, pudaria essa una manera, par u scrittori, di ùn piddà micca u risicu di cunfruntà si à l’Altru – cù un « A » maiusculu (cf. LACAN) – è di stà si ni in rilazioni intersughjittivi cunfurtevuli, veni à dì limitati à a ricunniscenza di u Stessu (cf. RICŒUR) è dunqua à un risicu di spiaceri più ammaistratu ?
- Scriva in una lingua chì a pratica hè minurizata, pudaria essa una forma di trasgressioni chì cunduciaria versu à i piaceri di l’intardittu, inghjinnendu di fattu un sintimu di supraputenza ?
Da rifletta ci.
À a dumanda « S’è ghje’ vi dicu "piaceri di scriva in lingua corsa è rifughju" ? », Marcu BIANCARELLI hà rispostu :
(…) Ùn a socu. Circà un rifughju in a lingua, ùn capiscu micca. Scriva par pruteghja si da u litturatu ? Ghjustu cù un codici chì parmetti di fà si piaceri, senza sparta ciò chì no’ scrivimu ? Ùn truvariu micca piaceri, parsunalmenti, in stu tippu di andatura (…) Credu viramenti, chì certi autori trovani un cunfortu – è senza dubbitu dinò un piaceri – à scriva solu in corsu, senza pinsà à ciò chì iddu pudaria essa u risultatu in una antra lingua ; ma sicondu à mè t’ani u tortu è limitani u so putinziali criativu quant’è u travaddu nicissariu par alzà si in u cunfrontu cù l’altri opari o l’altri litaraturi.
Ritinimu quì, chì a pussibilità di truvà un certu cunfortu in u fattu di scriva in corsu ùn hè micca sclusa da l’autori, ancu s’è stu ultimu ùn pari micca ricunnoscia si in stu cumpurtamentu. Ciò chì pari à bastanza chjaru, hè chì – sicondu ad iddu – u fattu di scriva solu in corsu sottindendi, di fattu, una auto-limitazioni di a so opara, da a parti di u scrittori chì faci sta scelta.
S’è a lingua corsa pò essa vista com’è un vettori di minurizazioni – par via di una pratica suciali chì ùn hè micca ricunnisciuta da l’istanzi pulitichi naziunali – parchì u scrittori corsu piddaria u risicu di chjuda si o di ristringhja si ? È supra à tuttu, induva pudaria essa a suddisfazioni in una andatura com’è quissa ?
Si pudaria intraveda un abozzu di spiecazioni, in a risposta furmulata da BIANCARELLI à a dumanda siguenti : « S’è ghje’ vi dicu " U testu chì riflitighja, in a voscia pruduzioni, u piaceri di scriva in lingua corsa" ? ». Dici :
Ùn socu micca s’iddu entri in a timatica di u piaceri, ma dimu chì si capisci l’impurtanza di fà quissa, scriva in sta lingua. Sfidà u tempu è a morti, ma subiscia li listessu quantunqua. Ci saria (…) a fini di 51 Pegasi, u libru virtuali parchì ghjustu à puntu scrittu in a lingua di i scemi. U piaceri hè di custruiscia una opara impinsevuli, una opara chì ùn pò asista : « un rumanzu in corsu, ùn asisti micca ». È puri, asisti.
S’è a lingua corsa veni paragunata cù a « lingua di i scemi » – chì l’usu saria tandu marghjinali, è ancu patulogicu – è chì un rumanzu in corsu pari di essa un « libru virtuali », parchì parsista à vulè custruiscia l’impisevuli è chì piaceri si pudaria truvà fendu quissa ?
Forsa, si tratta solu di rializà a prudezza di crià l’impussibuli è chì i so alter ego poschini ricunnoscia sta parfurmenza à u so ghjustu valori ?
Forsa, hè ghjustu par divintà l’eroi di a so cummunità è spirimintà cussì un sintimu di supra putenza.
Sò solu ipotesi, ben intesu.
Ancu s’è iddu mi pari à pena priculosu di andà à nantu à stu tarrenu, ùn mi possu impidiscia di fà una leia trà l’attrazzioni pà a difficultà – è ancu l’impussibuli – a fragilità di a scrittura in una « lingua in piriculu », a vulintà di supra putenza è a cuncizzioni di a morti sicondu à Jankelevitch, chì aghju pussutu leghja in un articulu di l’ultimu numaru di a rivista Sciences Humaines, chì dici cussì :
A morti hè impinsevuli.
A morti hè un scandalu pà a raghjoni. Hè guasgi impussibuli ad imaghjinà, à figurà si. U mumenti di u passaghju, di a stonda murtali si svanisci. Indicibuli è varievuli, rendi impussibuli a cuscenza di a morti. Nisciunu sapè à nantu à a morti si pò spirà. Si pò solu, in fini di contu, dì a morti di manera indiretta, par mitafura, par perifrasi o par eufemisimu.
U scrittori ùn saria, ghjustamenti, stu attori di l’impussibuli, quand’è iddu ci sbucca à supra viva à a so propia morti, scrivendu a so opara in a pusterità di un cullitivu ?
A litaratura ùn saria micca sta mitafura di l’indicibuli – par via di a natura inchjappevuli di u so ughjettu – chì rendi pussibuli una cuscenza più larga di a morti ?
Vulè crià una opara impinsevuli, ùn saria una manera di vulè cuntrullà a sorti o dinò una manera incuscenti di vulè ammanzà a so propia morti ?
Avali, vultemu una stonda – senza transizioni – à a nuzioni di piaceri, com’è a difinisci u dizziunariu CNRTL : saria un « statu affittivu agradevuli, durevuli, prucuratu da a suddisfazioni di un bisognu, di un disideriu o di a sbuccinera di una attività gratificanti ».
U piaceri pari, in sta difinizioni, currisponda à a suddisfazioni di un bisognu.
È puri, à a nuzioni di piaceri, a psicanalisi prifirisci quidda di vulintà di calata di i tinsioni. Sicondu i principii d’umeustasi o di Nirvanà, u fattu di riducia i tinsioni à zeru pruduci suddisfazioni murtifera.
Una attività gratificanti, com’è a criazioni, parmetti di sublimà l’angoscia inghjinata da a pulsioni di vita, spiazzendu la versu un antru scopu, più altu. Una volta ch’iddu hè suddisfatu u bisognu di fà calà i tinsioni, pò nascia u disideriu è parmetta u gudimentu, u veru piaceri. Veni à dì, fora di u cuntrollu, chì ghje’ mittiu in risaltu à principiu, in quantu à a risposta di BIANCARELLI, chì parlaia di « codici » è di u fattu di « ammaistrà » a lingua.
In Aldilà di u principiu di piaceri, FREUD conta a so ussirvazioni di a spirienza di u « fort-da » – chì voli dì « luntanu-quì » – di un ziteddu di 18 mesi, chì ghjoca cù una bobina in legnu attacata à un filu, chì iddu lampa, fendu la smariscia è pò vultà, parichji volti. Dici u psicanalista :
U ghjocu era in rapportu cù l’impurtanti risultati di ordini culturali uttinuti da u ziteddu, cù a rinuncia pulsiunali ch’iddu avia compiu (rinuncia à a suddisfazioni di a pulsioni) da parmetta a spiccanza cù a mamma senza manifestà di uppusizioni. Cuntrabilanciaia cussì, mittindu si in scena, cù l’ughjetti chì iddu pudia chjappà, u stessu « sparizioni-vultata » (…) A spiccanza cù a mamma ùn hà micca pussutu essa agradevuli o indiffarenti à u ziteddu. Comu tandu cuncilià, cù u principiu di piaceri, u fattu di ripeta com’è ghjocu sta spirienza pinibuli ? (…) u primu attu, a spiccanza, era missu in scena par iddu solu com'è ghjocu è ancu più à spissu chì l’episodiu sanu cù a so chjusura è u piaceri chì idda prucuraia.
(…) t’avemu u sintimu chì u ziteddu hà trasfurmatu a so spirienza in ghjocu par una antra raghjoni. Era passivu, patia l’avvinimentu ; ma eccu chì ripitindu lu, cussì spiacevuli chì iddu fussi, com’è ghjocu, assumighja un rolu attivu.
Sicondu un articulu di Stéphane BARBERY, intitulatu « Fort-da è fasa di u spechju », chì aghju riassuntu quì in sustanza : u ziteddu pari, tandu, ripeta un traumatisimu spiacevuli, di manera vulintaria, mossu da una forza intariori. Hè ciò chì si chjama a cumpulsioni di ripetizioni. Nundimenu, sta cumpulsioni ùn và micca cumplitamenti contru à a ricerca di piaceri, postu chì iddu si trattaria quì di ammaistrà u traumatisimu, di apprupià si lu è di simbulizà lu.
Puntu impurtanti, u « fort-da » marca l’accessu à u linguaghju, a sustituzioni di a cosa da a parolla. Hè l’invistimentu di a suddisfazioni in u linguaghju è l’intrata in u simbolicu.
A perdita, spirimintata è ripituta da u ziteddu, hè nicissaria à u so prucessu di maturazioni è marca l’accittazioni di u principiu di rialità. Metti dinò in risaltu a vanità di l’esistenza umana, chì hà da matirializà à l’infinitu – da a so essenza – u biotu sempri ripitutu, criatu da sta perdita.
S’è no’ traspuniamu issi ussirvazioni à a situazioni di a criazioni in lingua corsa, pudariamu dì chì, da un statu passivu, induva subisci a so angoscia di morti o a vanità di l’esistenza – ch’iddu prughjetta à nantu à a pussibuli sparizioni di a lingua, par asempiu – u scrittori, ripitindu l’avvinimentu – sempri à nantu à un modu duali : rialità/virtualità, visibilità/invisibilità, distruzzioni/custruzzioni – cussì spiacevuli chì iddu fussi stu avvinimentu, li parmetti di assumà un rolu pusitivu è di divintà attori.
In fatti, divintaria attivu, essendu à l’urighjini è mittindu in scena a so propia perdita, da a so scelta di crià una opara in una lingua chì u pudaria cundannà à una visibilità limitata è una esistenza incerta. Com’è pari di vulè illustrà lu Marcu BIANCARELLI in u so excipit di 51, Pegasi, astru virtuali. Un rumanzu chì stà « trà-dui», trà esistenza è inesistenza, sicondu i so tarmini.
Ciò chì no’ pudariamu cumplità cù stu strattu di u capitulu intitulatu « Effetu di trà-dui lingui », ricacciatu da u libru Trà-Dui, di Daniel SIBONY :
1. Paradossu di l’urighjini : Ci voli una urighjini da perda ; hè nicissaria, ed hè distinata ad essa persa. Ci voli una urighjini da abbandunà, una da induva pudaremu parta, è s’è no’ l’avemu, u piriculu hè di stà ci, di goda ni troppu, di perda si in idda, di fascinà si davantu ad idda, da inficcà si in idda cridindu di scavà la, è di abissà si in u so biotu, « divinu » à l’uccasioni.
(…) S’è no’ rindimu à a lingua prima a so forza persa, u passaghju si libarighja versu a lingua siconda ; hè com’è parmissu da un terzu (…) chì in u trà-dui ristituighja à l’urighjini a cunsistenza soia da pudè metta una distanza, induva u ziteddu ùn sighi più ustaghju.
Sibony cuntinuighja, più in là, in u capitulu intitulatu « Trà vita è morti » :
S’è iddu ci hè un trà-dui induva si ghjoca a virità (…) hè trà vita è morti ; trà essa è smariscia. Dui entità sò quì, a vita è a morti, antinomichi è appiccicati, distinti è mischiati – ciò chì spieca a forza di a prova è di a spiccanza.
A littura di sti passaghji ùn hè senza evucà mi a girata simbolica principiata da BIANCARELLI, cù Murtoriu. Rumanzu, chì pari marcà una rumpitura cù i testi pricidenti, par sfarenti mutivi. È puri, l’associu di i trè siguenti mi pari di primura :
Di una banda, par via di u sguardu disincantatu purtatu da u narratori, Cianfarani, à nantu à a suciità isulana, runzicata da i malfatti di u cunsumirisimu è dinò, par via di a morti di Mansuetu. Parsunaghju propiu simbolicu, chì a morti viulenti, pari di incarnà a fini di tuttu un sistema di valori, a fini di un mondu.
Di una antra banda, par via di l’ultimu capitulu, in u quali Cianfarani scrivi à u so amicu Traianu, da Barcilona. Hà fattu a scelta di andà si ni da l’isula, di francà si da u pesu di u so passatu, par andà à truvà l’Alterità è campà luntanu da i so fantasimi.
Infini, parchì a rumpitura chì pari di annuncià a partanza di u narratori, à a fini di Murtoriu, pari dinò di materializà si à traversu a scelta di l’autori di scriva u libru chì hà da siguità, in francesi.
In fatti, mentri chì era publicatu in u 2012, in a so virsioni tradutta – ed hè par quissa ch’iddu era statu classificatu in u « duminiu stranieru » di Actes Sud – u so ultimu rumanzu, Urfaneddi di Diu, hè statu publicatu, iddu, in u « duminiu francesi », in u 2014.
Sta pustura pari metta à palesa un cambiu maiori in l’andatura litararia di l’autori.

« I parolli chì ani da sorta sani di no’ affari chì no’ ùn sapemu micca di iddi », dicia René Char. A psicanalisi ùn diciaria micca u cuntrariu.

À modu di chjusura, t’aghju a vodda di fà una ultima leia, quì, trà i prucessi di scrittura, l’angoscia di morti è u spittaculu di l’evanescenza datu da u sughjettu minuritariu, à u quali faci rifarenza François PARÉ, in u so libru Tiurii di a fragilità :
(…) a riflissioni in giru à a minurizazioni hà parmissu di apra a critica di a raghjoni duminanti à a fragilità di u sughjettu non-identicu. Hè ghjustu à puntu parch’iddu hè eminentimenti fragili, parch’iddu hè sempri dighjà in u spittaculu di a so evanescenza, parchì iddu hè un illusiunista di u smariscia chì u sughjettu minuritariu pò essa à u centru di u rivultamentu di i cundizioni upprissivi di u Stessu, ch’iddu hè una « piaca » viva « à fiancu à a cuscenza ». Ci rigala tandu u spittaculu, à volti smunitu è timidu, à volti riccu ed esuberanti, di a so doppia appartinenza à u mondu. Ùn hè più (…) in l’assi di una uppuzizioni assuluta trà Essa è non-Essa. U minuritariu hè un mutanti perpetuu.

À à luci di stu testu, pudariamu dì chì a situazioni di u scrittori minuritariu – in un « trà-dui » in perpetua mutazioni – hè ciò chì li rendi più accessibili chì à un antru, a cuscenza lucida di a so umana cundizioni è chì li parmetti di ammansà, di fattu, a vanità di a so esistenza, sublimendu a so angoscia, à traversu di a criazioni litararia.