Versione :

E Picciotte / Les Jumelles

Eramu d’Aostu.
 S’ellu c’era un paradisu terrestru, sarebbe statu quì !
Ogni facciata di casa, era un giardinu !
A glicina rampicava à nantu l’alti muri in petra secca, i so bracci carchi di fiori in caspe, turchini à viuletti, prufumati, appesi cum’è lampioni.
E malbe tendianu e so umbelle rossufocu à e finestre sbalancate, mischiendu i so prufumi piverosi à l’aromu di i tiani. 
A digitale purpurea accaspava e so dite à l’orlu di e case.
E pergule umbravanu i terrazzoli induve s’arripicavanu biacche di calzi di vigna, carchi di foglie d’un verde tenneru è di caspe à grombuli negri o bianchi, d’induve surtia a sinfunia d’una multitudine d’insetti, supranata da u rufficheghju di l’ale di l’ape, carchendusi di nettare, pè tracambiallu  in mele.
À l’ingiru di u paese, a natura a si scialava, allanguidita da i sulleoni, maturendu i so fiori in frutti. Chjosi suminati à granu, à vena, d’orzu, à l’infinitu, urlati di serrende, di ballarinculi, rusulaghji salvatichi, carchi à rosule purcine, bianche o russicce, di sepalaghji carchi di more è di prugnulaghji calumbrati di palline viulette.
Fiori è fiori di tutte sorte puntighjavanu di culori i più stravaganti issu mare undighjante di spiche bionde.
Eppo i castagni furcuti e curtecce ingrizippite, centinarii maestosi, carchi di ghicci spinosi, appruntendusi  à sgrignà, cullendu à l’assaltu di e cullette ch’elli culurianu di verde à toni graduali magnifichi. 
Iè ! Eramu quì in un veru paradisu terrestru !

***
A zia « Lillina », smilza, carnatu chjaru, surrisu in bocca, l’ochji neri è maliziosi, luccicanti sottu à un ampiu mandile azuru, ricamatu d’oru, un capagnulu sott’à a so sechja di legnu, piena d’acqua fresca, si ne rivenia da a funtana.
L’acqua di sta funtana falava direttamente di a muntagna. Scurria cantendu, chjara è fresca, dapoi anni è anni. 
Ma ùn sapia chè cantà! S’ella avessi sappiutu parlà, issu paradisu offertu à l’ochji maravigliati di u furesteru sarebbe diventatu infernu!
`Llina era a fiura di a buntà. Incarnava pè tutti i zitelli di u borgu a mammone ideale! Dolce, altruista, ella ùn sugnava chè à fà piacè à ognunu.
Purtantu a so vita l’averebbe piuttostu purtata à l’osa, à campà in a ripicca.
Ùn era stata, tutta a so longa vita, assediata, sdegnata, trastugliata, tradita, abburrita ?
È soprattuttu ùn duvia u lindumane cumparisce in ghjustizia pè omicidiu?
Iè ! Issu borgu maravigliosu, stu locu idillicu avia anch’ellu più d’un secretu incisu ind’è e so vechje petre !
Cumu `Llina avia possutu fà una tale malfatta, ignota da tutti? 
Quessa, paria à tutti impussibile!
Una santa ùn pudia avè fattu quessa!. Nimu ci cridia! For di u so peghju nimicu, Fabbianu.

***
 Meziornu! A campana chjocca l’Avemaria. Hè l’ora di a preghera. Lillina s’indinochja, mane aghjunte, a sechja ferma in capu. Tuttu s’arresta. U tribbiu, in l’aghja attaccatu à a coppia di i boi, l’omi, in sudore, appughjati à i longhi manichi in legnu di i s’attuvigli, ghjimbendu u capu. E varaghjole, chì i seguitanu à distanza, si segnanu d’una manu, l’altra tenendu i scorni di u grembiale, pienu à spiche fermate dopu a falcera. Ùn si sente chè u chjuchjulime di l’acellucci, cumu s’elli preghessinu sottuvoce. Sulenne isse stonde induve u tempu suspende u so corsu, induve issi cori duri è simplici attempu, si rifugianu inde’ssu misteru di a fede ch’elli campanu à u cutidianu, micca cum’è un’abbitudine, ma cum’è una metafisica necessità .
***
Fabbianu, u scarparu, massicciu, u sopracigliu zeppu, l’ochju neru, fighjulendu à Lillina indinuchjata, ùn ne avia primura. Minava cù viulenza a sola in coghju di u scarpu ch’ellu accunciava, cumu s’ellu zumbassi Lillina di colpi. Perchè `ssa rabbia ? Perchè issu rancore, issu sentimentu d’odiu, di sdegnu, allora ch’elli avianu sfugliatu inseme i più belli fiori di a zitellina ?
Dumane si saperebbe. Dumane vulia esse u primu à entre in tribunale è à pusassi  à nant’à u bancu di i testimoni à carica. Iè dumane a vulia squadruchjà fissamente è vede infine in i so ochji, spinghjesi  u so dolce surrisu di Madonna.
***
Lillina era nata ottant’anni fà, in stu paese, à ott’ore di mane, parturita da una mamma arresa, aiutata da a mammana ghjunta  a veghja in groppa à u cavallu di u babbu, un riccu pruprietariu terragnu. 
Tutta a famiglia accolta fù in ammiru davant’à`ssa puppatula maravigliosa, `ssa principessa tantu aspettata.
Una mezora passò, à trincà i bicchjeri di cristallu pieni di vini di sottuscala è à piglià à bracciu a puppatula Lillina.
In più bella, l’ughjuli di a mamma, tenendusi  u corpu empiinu di custernazione tuttu `ssu bellu mondu. Una seconda Lillina, s’affaccava in un nizzulimu rabbiosu trà e cosce sanguinose d’una mamma acciaccata. A mammana esultava !
Duie! Duie pare pare! Felicitazione o Madama! Duie picciotte! Què po allora !
Cumu a chjamerete questa ?
I parenti chì avianu previstu Lillina, cum’è a Mammone, s’ell’era una femina, o Ignaziu, cum’è u corciu Babbone, s’ell’era un masciu, imbambuliti, senza più riflette a chjamonu « Ignazia ». « `Gnazia » ! Un picculu nome pocu currente pè una ciuccia è chì impatterà u so destinu.
***
Lillina è Gnazia passonu cinqu’anni ind’è a felicità. Sempre inseme, vistute listessu, chjuchjulendu senza piantà in un idiomu chì nimu capia.
Cum’elle s’accordanu bè ! Dicianu i parenti intenneriti.
In fatti furmavanu una sola è stessa persona. Un’entità à quattru bracci, quattru ciampe, quattr’ochji, dui nasi, duie bocche, quattr’orechje, cumu s’elle fussinu sempre azzincate à u stessu curdone umbilicale, l’una essendu l’altra è l’altra essendu l’una !
Chì crepò, un ghjornu, sta stacca amoghjula induve elle si spannavanu in tutta serenità.
Chì curtellu staccò e duie surelle ?
Era l’anniversariu di i cinqu’anni di ste duie inseparabile. Dui pacchetti l’aspetavanu.
L’unu cù un frisgettu turchinu induve c’era scrittu in grosse lettere « Lillina », l’altru cù un nastru rossu chì purtava u nome di « Ignazia » in lettere più chjuche. « Gnazia » si lampò à nantu u pacchettu infrisgittatu d’azuru, cù l’assentimentu di Lillina chì pigliò naturalmente u rossu.
 Innò ! Disse a mamma, quessu hè pè Lillina ! Piglia u toiu ! 
Gnazia incrispì i cigli. Ciò ch’ellu era à l’una era à l’altra, `nò ? 
U babbu inzergatu, scambiò i pacchetti. 
Ognunu u soiu ! Disse incù una vucione, dendu una piccula paffa annantu a manuccia di Gnazia chì ùn vulia cappià u pacchettu turchinu. Gnazia si messi à pienghulà. Lillina si precipitò, abbraccendula , pienghjì incù ella.
A Mamma si messi in collera, sciaccò un pattone à Gnazia, aprì i pacchetti, debbi a so puppatula à Lillina è u so orsu in pilu à Gnazia, dicendu : 
- Avà basta ! Osignò vi mandu à dorme senza manghjà ! 
E duie zitellucce si messinu à ughjulà inseme. I parenti dilusi e lascianu sole, chjudendu a porta cù fracassu. Gnazia strappò a puppatula di e mani di Lillina, chì a lasciò fà.
St’anniversariu avia staccatu e duie gemelle. Ognuna avia capitu chì oramai sarianu differente. 
Pè Gnazia, fù un dolu. 
A surella è ella esistianu bè inseme, ma ognuna à parte.
U  tempu di a zitellina passò! Andonu à a stessa scola incù piacè, Gnazia à l’ombra di Lillina !
À dec’anni, ghjunse l’ineluttabile : solu Lillina passò in a classa di nivellu superiore. A mamma cambiò allora Ignazia di camera per chè Lillina possi megliu amparà. Da tandu Gnazia cuntemplò à Lillina cù aversione. Svaccaghjò regularmente a so camera, mettentu tutu sottusopra, stracciò libri, disegni, quaterni, sbrembò mine è portapenne, tafunò tutti i so vestiti. Lillina riparava tuttu, senza pippà parolla, cuprendu tutte e malfatte di a so « secondanata ».
***
À parte di dodeci anni, ogni matina u spechju cunfirmò à ognuna e transfurmazione di i so corpi. L’ormone eranu à l’opera. Pianu pianu chitavanu e sponde di a zitellina pè raghjunghje quelle di a pubertà. E ninfe, dopu un’ingrata muta , diventonu duie farfalle cumbotte. Ognuna scupria, ogni ghjornu, imbesgita u so novu corpu à nantu a so gemella. Eranu diventate duie giuvanotte di quindeci anni identicamente belle. Gnazia sguia! Finita l’inegualità di a scularità ! avà eranu attorna pare! 
I primi berbachjulimi e riavvicinonu. Diventonu cumplice. S’inturconu, ognitantu, à tarruscà  i giuvanotti pè un furtivu basgiu o una burlascunata rumantica. Si narravanu, scaccanendu, u so pudere annantu i giuvanotti, e so vittorie, i so fiaschi. Una fraternità nova l’aduniva.
Si tenianu care? Lillina, di sicuru, idulatrava a so surella, appenserata di a so felicità, felice quand’ella era felice, sciagurata quandu ùn l’era ! 
Gnazia s’ella risentia un bisognu fisicu di Lillina, ùn l’includia micca ind’è i so sogni è pudia ancu esse cuntenta di e so difficultà. 
Lillina più ardita chè `Gnazia, allettava i giuvanotti cum’è una calamita. Hè cusì ch’ella sughjucò à Fabbianu, un bellu zitellu scuntratu ind’è un’amica. Fabbianu era grande, slanciatu, elegante, capelli negri riccini, iride verde, a pupilla più fosca, i labbri carnosi, l’ochjatura sfacciata, carca d’attichju. Lillina risentì un subugliu scunnisciutu sin’à oghje. Ne parlò à Gnazia, chì fù impaziente di cunnoscelu . 
Quand’ella u scuntrò, Gnazia diventò rossa inciapata sott’à u so sgardu. Una ochjata imbesgita davanti tanta sumiglanza è carcu di brama. Gnazia calò e palpebre, u sudore umidì e so ascelle, temia chè u so sangue infaraustatu ùn li rumpì e vene di u collu. Una voce interiore li sussurò  « Periculu ! »
Disturbata da `ssu sgardu appughjatu, era in un aggronchju voluttuosu.
Lillina, intusiasta, s’infiarava di più in più ! Gnazia ne era cuntenta, ma si rimpruverava di risente a stessa cosa cù deliziu.
Ghjunte in casa, Lillina scuppò di gioia, valzendu in giru à u tavulinu.
- Allora chì ne pensi ? li piaciu nò ?
- Iè! hè chjaru! Disse Gnazia, pensendu « Ancu à mè » 
- Frà di voi hè un affare puramente fisicu ?
 - Nò! hè fisicu! Eppo ci hè tuttu u restu! Tuttu u restu! Risposse Lillina misteriosa.
- Chì restu? Gnazia ùn capia micca issu « restu », nò ch’ella fù ermetica à i sentimenti, ma ciò ch’ella risentia ella, era fisicu, fisicu!
Ella si felicitava di a so lucidità, a quale di sicuru suppiantava quella di a so povera surella innamurata.
L’estate fù un deliziu pè Lillina. Un infernu pè Gnazia. Lillina disse una sera à Gnazia, ch’ella ùn aspetterebbe di più, farebbe sta sera l’amore incù Fabbianu.
- Senza marità vi  ? 
- Iè !
- Nè fidanzavvi  ?
- Mi ne incicciu  !
- Capiscimi  o Gnà! Sicuru ch’e auguru di passà a mo vita sana cù Fabbianu! U tengu caru! Ma a mo vita hè avà! Micca dumane, quand’ellu sarà partutu tutu un annu! Cù o senza matrimoniu l’avemu dicisa: faremu l’amore sta sera è tutte l’altre sere finu à ch’ellu parti! Aghju à pena paura, ma li devu sta prova d’amore.
- Si scema o chè ?
Gnazia a volse cunvince di rinunzià. Menu u fattu di diventà donna avanti d’esse sposa, ciò ch’ella puvia accettà, un’altra forza zuccuta l’animava.
 A paura d’avè à sparte a so surella, di vultà torna a seconda, l’altra, a zucca !
***
Mezzanotte sunò à u campanile. Inchieta, Gnazia andò à a finestra. In piazza, Lillina, pedi nudi e so sandule in manu cullò à l’infuria in groppa à u « ciclumutore » di Fabbianu, abbuglinata contru à u so spinu nudu. Fabbianu senza fà rimore a si ne purtò inde `ssa notte senza luna.
Gnazia frizzinò. Induve andavanu ? Pè chì fà a sapia! Ma induve?
À nantu u tettu d’in faccia un ghjattu neru a fissava. i so ochji fluorescenti li fecinu pensa à u diavule. Si sentia sola, tradita, faltata. Lillina scupria l’amore avanti ella ! Risentia l’astia è l’odia à tempu. Imaginendu u corpu nudu di a so surella nudu sottu à quellu nudu di Fabbianu, stravolta mughjò, l’ochji lucicanti di rabbia. Una lofia ! Nunda chè una lofia ! Puttana ! Sbancalata 
U ghjattu impauritu, scappò, cumu s’ellu avessi vistu u diavule.
***
U lindumane è tutti quelli qui seguitonu, Gnazia restò senza voce davanti à l’evoluzione di a so surella. Lillina risplendia, imperiale, ieratica, luminosa, u carnatu ambratu, a bocca fravula, l’ochji sfavillanti. Ùn marchjava più, si slanciava cù una sensualità torrida. A giuvanotta era diventata donna. Gnazia, allisciò, lunzigò Lillina. Vulia sapè. Lillina li cuntò u pagliaghju induve a purtava Fabbianu. A lumera di e stelle annantu i so visi, u tremitu di a so pelle quand’ellu a spugliava, a so sessualità ch’ella beia ind’è i so ochji di masciu ardente, a s’ingurdizia chì si svegliava, u caminu di u putore passatu. Ingermata da `ssi raconti, Gnazia diveniva Donna pè procurazione.
A notte però, quandu Lillina raghjunghjia à Fabbianu, sola in u so lettu, arrabbiata udia a so surella.
***
Un ghjornu, un evenimentu dramaticu perturbò tutta a famiglia. A Mammone, muribonda, riclamava a figliola è Lillina a so figliulina preferita.
Gnazia restò sola, abbadicata, inghjuliata, sentedusi  trattata cum’è un cane !
Cullò in camera di Lillina, presi un bagnu, si sperginò di u so muscheghju, messi unu di i so vestiti. Mezanotte, scarpiccendu sotta un portacu, eccitata aspettava à Fabbianu. 
Quand’ellu ghjunse, si lampò in groppa à Fabbianu, s’appiccicò à u so spinu nudu è si lasciò purtà.
Duie ore doppu era diventata donna !
Avà ripusavanu nudi annantu u spinu, latu à latu, senza parlà, fissendu a luna chì apparia daretu u finestrinu di u tettu.
Beata, à misura chè u so corpu s’allenava, Gnazia, cuntenta d’avè inturchjulatu à Fabbianu temia di parlà. Avia a paura di tradiscesi .
Fabbianu, si girò versu ella, accarizzò i so petti. Impachjata, Gnazia ebbi un picculu surrisu.
- Allora ! o `Gnà! T’hà piaciutu?
 Petrificata, Gnazia disse : Perchè chì mi chjami Gnazia ? Sò Lillina ! Sò !
- Perchè ti chjamu Gnazia ? Pigliammi  pè un baullu!  O `Gnà ! Una donna ùn perde duie volte a so virginità ! Ricumincemu quand’è tù voli ! Tuttettrè, cù a to surella ! Eo sò prontu à favvi cullà à u settesimu celu inseme !
- Chè ? Faria quessa à a mo surella ?
- È tù? ch’ai fattu ?
Gnazia turnò verde, orribilita cercava i so panni per copresi  u so corpu nudu.
Ellu scaccanava. Gnazia era abbalurdita. Li tricava di rientre in casa, di sorte d’issa trappula. Disse : 
-Ùn dì nunda à a mo surella! Ai capitu?  Osignò dicu ch’è tù m’ai furzata! À u to avisu anu da crede à quale? Si tù a dici è ch’ella ti credi, ti vumiscerà, s’ella ùn ti crede ti maladiscerà d’avemmi  imbruttata! Ind’è i dui casi, a perdi ! Allora chì ne pensi ?
Fabbianu trasculurì: Si veramente una mullizzona ! 
- tù un purcacciu ! Gnazia li sputò in faccia, ellu dinù. U sputu a tuccò à a funtanella, falò u longu di a so buccella, ghjunse ind’è u so collu. Risentì allora cumu una scarica in u so ventre. Un stranu impettu a purtò versu ellu. Spaventata, scappò pienghjendu.

U Prucessu

Fabbianu arrabbiava. C’era pocu mondu. D’abitutine l’omicidii riempienu u tribunale.
Dece personne, micca di più! Fabbianu si pusò in faccia di u pulpitru induve si puserebbe l’incausata.
- Sarà obligata di vedemi ! Incarneraghju a so cuscenza, postu ch’ella ùn ne hà.
Allimpati, l’avucati discurianu, fendu u passa è veni, certi chè l’affare s’avia da compie ind’è a ghjurnata. Per elli u cartariu era viotu !
- Viotu? Trasaltò Fabbianu. Lillina avia tombu a surella, ùn era un’accidente! Ellu ne era sicuru, ma ùn avia nisuna prova.
Lillina entrò, inquadrata da dui gendarmi. Serena, avenante, fragile cum’è una purzellana, u visu assulanatu. Fabbianu sbullia. L’ochji abbruscati, scavati sott’ un fronte incrispitu ochjava i magistrati, senza piattà u so dissentu. Ùn ci ne era chè pè a zia Lillina, l’onorabile gemella,  chì tenia cusi cara a so surella.
- Ch’elli li servinu u caffè incù i biscuttini à st’assassina! Burbuttò Fabbianu scuncertatu da tanta primura.
Un testimone racuntò chì Lillina s’era svenuta scuprendu u cadaveru di a surella è ch’ellu ci era vulsutu à cunducela  à l’ospidale. Ch’ella andava ogni ghjornu à pregà à nantu a so tomba, purtenduli  un mazzulu di e più belle rosule di u giardinu. Ma ellu sapia dinù, cum’è tant’altri paisani, chè `Gnazia marturia à Lillina, l’insultava, l’inghjacarava in publicu. Ellu ne era sicuru. Lillina arresa avia precipitatu à `Gnazia in fondu à u pozzu di l’ortu.
Fabbianu aspettava cù impazienza l’avisu di l’espertu. Quessu ne era sicuru, ùn si lascerebbe burlà.
U giudice dumandò à l’espertu, decuratu, sticchitu cum’è un picchettu.
- Stu pozzu presentava un periculu ?
- Un periculu murtale! Hè certa! hè prufondu di più di dece metri è c’eranu, pocu acqua è grosse petre cascate in fondu affiuravanu !
- È u punitoghju? Qualchisia ci si pò pusà ?
- Sicuru! Ma hè strettu è pocu altu. Fabbianu biia seru !
U ghjudice riprese :
- Dunque una vechja donna, calata à nantu pò perde l’equilibriu è cascà ind’è u pozzu ?
- Iè ! 
L’avucatu generale puntò un ditu accusatore versu Lillina. Fighjulendu l’espertu, disse: Forse o sgiò ghjudice! Ma si pò dinù ch’ella sia stata pussata? Nò ?
- Dinù! Fabbianu si strufinava e mani, l’ochji luccicanti fissendu à Lillina.
- Iè ma per quessa ci vole un mutivu! Disse l’avucatu. Un mutivu chè nimu pò avanzà! N’avete unu voi? Innò!  Allora? U dubitu deve prufittà à l’incausata! Eccu u mo parè! Fabianu, l’ochji for’di capu, s’arrizzò tale un diavule scatinatu: Cumu spiecate chì Gnazia chì cunniscia `ssu periculu da zitella ùn si sia sfidata ?
Lillina, inquieta, li lampò un’ochjata ghjacciata.
- Fighjulate u so capu! L’avete vista cum’è mè st’uchjata assassina ?
A corte scandalizata, dumandò à i gendarmi di caccià fora `ssu scrianzatu!Avanti sta surtita Fabbianu, testardu, avia pruvatu di spiegà u so parè. L’avucatu di a difesa, inviperitu, li lampò :
 - Perchè vulete che `ssa donna d’ ottant’anni tombi a so gemella, allora ch’elle campanu inseme dapoi tantu tempu?
 - Perchè? Ci hè un età limita pè tumbà?  L’hà tomba! Ne sò sicuru !                                                                       A sala, chì s’era riempiuta, esplusò di rise.
U prucessu turnò à l’accorta. Ùn c’era nisun`prova. Lillina fù assolta.                                                              
Fabbianu, fora, tenutu à distanza da i gendarmi si strangulò di rabbia, i pugni stretti à a vista di Lillina surtendu libera di u tribunale. Lillina u fighjulò d’un sgardu ironicu, sfurzendusi   à  spannà u so visu, d’un surrisu di Madonna .
***
U perdonu.
 Gnazia, era rassicurata. Fabbianu ùn avia dettu nunda à Lillina, chì cuntinuò di ritruvà à Fabbianu, ogni sera. L’estate era finita. Fabbianu disse à Lillina ch’ellu ùn avia più primura di cuntinuà st’amurichjata d’estate. Lillina pienghjì, s’intestò. Gnazia ne ebbe pietà.
- Lascialu  core stu furdanu! ùn pienghji più ! ùn ne vale à pena. Ùn riteni chè u piacè ch’è vo avete spertutu ! A ti dicu eiu : `ssi ricordi saranu i più belli di a to vita. Dicendu quessa, s’asciuvò una lacrima.
 - Mi ! Mi ! Chì pienghji ancu tù ?
- Ùn hè nunda o surellò ! Giustu à pena di malincunia, pè st’estate chì fughje !
Gnazia in fatti si sentia in armunia cù Lillina. Quellu estate eranu diventate « donna » tutte duie è `ssu ricordu sarebbe incancellabile.
Ma Lillina s’intestò. Truvò a scusa di rende visita à a Mammone, chì sera rimessa è ritruvò à Fabbianu ind’è a so camera di studiante. Febbinu l’amore ore sane. Fù allora chè Lillina u supplicò di rivene incù ella. Scatinatu Fabbianu si messi à mughjà :
- Basta ! Lasciami  stà ! Ne aghju pienu e stacche di e piciotte!.
- E piciotte ? Ùn sò micca e piciotte ! Sò Lillina !
- Ahè ? Micca tutte e sere !
- Chì dici ?
- Site duie purchette!
- Cumu ?
- Iè! a to surella hà u focu induve pensu!
- Voli dì chè Gnazia hà fattu l’amore cù un meccu ?
- Micca ùn meccu! Ma incù mè!.
- Buffone ! Per quale ti pigli? A m’averebbe detta, perchè ci dimu tuttu !
- Allora dumandali  ? 
Lillina ricevì `sse parole cum’è colpi di pugnale in core. Era ammantacata.
Fabbianu cù crudeltà, li cuntò allora tuttu.
Ghjunta in casa cullò in a sala di bagnu, inghjuttì una trentina di pillule, chjuvì a porta di a so camera è s’allungò à nantu u lettu, aspettendu a morte..
Gnazia, surpresa d’ùn vedela  falà, pè cuntalli  tuttu, cullò un’oretta dopu è pichjò à a porta.
Un ebbi nisuna risposta. Inchieta, chjamò u babbu chì sbundò a porta.
Lillina era incuscente. Chjamonu i spegnifocu chì a purtone à l’urgenze di l’ospitale.
Lillina fù salvata.

Gnazia, ricusò d’anda à vede à so surella à l’ospitale. Si dubbitava di a causa di u gestu d’addisperu di Lillina. I parenti stunati insistonu. Ella disse chè li fecia troppu pena. Insistonu torna. Allora i mandò à pasce, minaccendu di tagliassi  e vene. Ci cunsentì infine, à a dumanda di Lillina.

Entrò in camera, tupezzu bassu, e guance infiarate, era in u suppliziu di a vergogna. I so ochji si crucionu. Stantarata,  Gnazia bluccò u so soffiu
- Sai chè a sò ? Prununziò Lillina d’una voce dolce. Gnazia calò u fronte.
- Ti ne dubbitava? Hè per quessa chè tù ùn vulia vene? Ai a vergogna?
E lacrime corsenu à nantu e buccelle di Gnazia.
Lillina surtì una manu tremulosa di e linzole, pigliò u polzu di a so surella è disse d’un tonu untuosu.
- Sì a mo surella ! Ti tengu cara ! Ti perdonu !
Gnazia rialzò u capu, sbaldita, incredula. Lillina incù un surrisu sbiacculatu, disse :
- Nisunu giovanu ci tramezerà! Ancu menu stu villanu !
Allora schiattonu di rise, un risu di gola, dulurosu, un straccime nerbosu chì scacciava l’angoscia, a diluzione, u sgumentu, a solitudine. Gnazia si lampò à nantu u pettu di a surella è ci pienghjì interminabilmente.
***

L’Odiu di u Perdonu

Lillina perdunò à Gnazia, perché a tenia cara. Ùn perdunò mai à Fabbianu a so indelicatezza. L’amore ùn si cunfonde micca cù l’attichju! L’amore, u veru, hè impastatu d’altri sentimenti. L’estima, u piacè di sparte altre cose chè`sse stonde fugace, cusì intense ch’elle sianu. L’amore hè una cumunione, a voglia d’incantassi  inseme, di respirà inseme. Via! Esse dui in unu.
Lillina avia dinù capitu chè Gnazia vivia male indu st’eternu cunfrontu, ch’ella ùn si spannerebbe mai in a so cuntinuale presenza. Analisò e so vite, si ghjudicò respunsevule di u malessere di Gnazia. 
Si ramentò `ssa sentenza socratica, chè li avia sumessu a so prufessore di filosofia :

« Nimu ùn hè gattivu apposta » !

Gnazia, ùn era gattiva, nè di natura, nè d’intenzione, ùn l’era ch’à causa d’ella. 
Tuttu rientrò in ordine, o guasi.
Lillina si mustrò affettuosa, capiscitoghja, ciò chì stralungò à Gnazia ancu di più….
Passonu u so baccalureatu, menzione bè, pè Lillina, à l’aghjustata pè Gnazia, arrabbiata.
Lillina tenia cara prufondamente a so surella. Pensò chè a separazione era inevitevule.
Allora chì Gnazia febbe a scelta d’impiegassi  in risturazione ind’è u paese vicinu, Lillina decidò cù malavoglia d’alluntanassi  è di parte studià u dirittu à l’università.
Paradussalmente Gnazia ne suffrì assai.
Ella tenia caru a so surella à a so manera, a so cuntiguità fisica, a so vicinanza animale, i so bischizzi, e so voglie di vindetta, in una parolla: u so odiu chì a nutria dapoi a zitellina.
E giumelle si stacconu dunque.
Lillina asgiata ind’è i so studii, di più in più atturniata di belli zitelli.
Gnazia si spannava dinù cun briu. Azzingaghjola, multiplicava l’aventure.
Lillina avia spessu a nustalgia di u so paisolu. `Ssu scornu di paradisu induve era stata cusì vezzighjata, cusì felice. Un ghjornu di malincunia, si cunfidò à un’amica, chì rapurtò tuttu à Gnazia.
- Cumu ? Ghjocà i martiri ?  S’hè sacrificata per mè ? Chì Santa cacadiavule! 
Si accapara i soldi di i parenti è si pienghje? Chì scutumia ! U su rancore aumintò è ne udiò  chè di più a so gemella.
Lillina passò a so maestria di Dirittu è cascò innamurata di Paulu, un studiente brillante è senza un soldu, chì cù i so cannuchjali impezzati, l’agguardava cum’è una Stella inaccessibile, bench’ellu misurassi dui metri. L’arrivata d’issu palaghjolu, alertò Gnazia.
Ùn si devia lascià innavanzà da a surella! Sceglì ind’è i so amanti u più riccu. Ingeniosa li esturcò u matrimoniu.
Quella sera fù festa in casa di i parenti. Gnazia avia truvatu un bellu pertitu è Lillina era avucata.
In quella eufuria Lillina palisò ch’ella era innamurata è ch’ella bramava di maritassi  anch’ella.
- Chì face ?  
Si sclamonu à tempu i parenti.
- Studii di dirittu.
- È i parenti ?
- Sò morti in un accidente.
- Hà famiglia.
_Innò! Hè solu è poveru. Travaglià a notte cum’è guardianu, pè pacà i so studii.
- Poveru ? Imbè !
A voce di Lillina imbiancava, mentre chè Gnazia biia seru. 
Empii i bichjeri di sciampagnu à rasu, dicendu : Biite! Biite! U mo prumessu mi ne hà mandatu una piena cascia cù un magnificu mazzulu di rosule! Un longu silenziu seguitò, eppo u babbu dumandò :
- Hà i diplomi, almenu?
- Altru! hè avucatu cum’è mè! ma ellu vole andà ancu più luntanu..
I parenti eranu sbalurditi. Cumu ? a so Lillina, cusì intelligente, prumessa à un riccu pertitu, s’era appassiunata d’un bursieru!. Gnazia chì gudia d’issu spettaculu, lampò :- È s’è no ci maritavamu u stessu ghjornu ? Lillina abbalbaticata si lampò pienghjendu ind’è i so bracci.  Gnazia ripigliò : - Aiò ! fà mi piacè! Ti rendi contu ? Nate u stessu ghjornu è maritate u stessu I parenti intenneriti da tantu amore trà di elle dissenu di sì.
U doppiu matrimoniu fù un evinimentu spettaculosu, chì suddisfì a crudeltà di Gnazia. Cinquecentu invitati pè ella è una trentina pè Lillina. Presenti maravigliosi, argenteria,  cristalleria, purzellana, mobili di stile per l’una, libri o dischi pè l’altra. Ci fù un ballu fastuosu, in un castellu affittatu pè l’occasione da u babbu di u sposu. A generosità di Gnazia, ùn ebbe paru, quella sera, chè a so mischineria.
***
A faremu à l’accorta. 
L’anni passonu. Gnazia addilettava tuttu di u so matrimoniu for di u maritu. Avia i soldi, à ricunniscenza suciale, ma u duvere cunghjugale li custava.
Lillina è Paulu avianu riesciutu e so vite. Eranu in l’asgiatezza è sempre innamurati.
Lillina cascò incinta, ma si scunciò à trè mesi. U spezialistu li disse ch’ella avia una malformazione di l’uteru, cungenitale, è ch’ella ùn puderebbe mai cunduce una maternità à u so termine.
- È a mo gemella ? Dumandò Lillina inchieta pè à surella più chè pè ella stessu..
- Anch’ella !
Quandu Lillina avia annunziatu à Gnazia ch’ella era incinta, Gnazia simulò a gioia, ma era furiosa.
- Cumu ? Torna ella chì serebbe a prima ?
Allora suspettò u so maritu d’esse infecondu è chjinò cù un celibatariu di trent’anni, sperendu di cascà incinta è di fà crede à u maritu ch’ellu era u soiu. 
Ùn ci fù mezu. Allora chjinò cù un omu maritatu chì avia  cinque figlioli, dicendusi .
- Quessu po ùn hè infecondu !
 Fù listessa cosa. 
Era in l’addisperu.
Quandu Lillina li disse ch’ella s’era scunciata à trè mesi è ch’ella ùn puderebbe più mai avé figlioli, Gnazia ghjubilò.
Lillina cuntinuò incù molte precuzzione :
- Aghju fattu tutti l’esamini! Simu infeconde tutte duie!
Gnazia cascacinò. Lillina a volse piglià inde i so bracci..
Gnazia, a bocca sciumente d’odiu, un ditu puntatu versu a porte, mughjò :
- Sorti di quì! Acellu di malore !
- Ma o `Gnà! ùn ti dicu micca quessa pè gattivera? Ti tengu cara, a sai?
- Fora di quì! È ùn ci metti mai più i pedi!
Lillina  si ne scappò pienghjendu.
- Bon` sbarazzu! Rughjì Gnazia sbattulendu a porta cù rabbia.

***
Cumu ellu si dice spessu inde noi :  
«A vita hè fatta à scala, à chì colla è à chì fala » 
Cusì ne fù pè Lillina è Gnazia.
U maritu di Gnazia, tralasciatu,  pigliò un’amante. 
Gnazia divurziò ma riuscì à ottene una bella pensione. 
Turnò in casa di i parenti. 
Sfaccendata, pigliò u viziu di cumprà ghjochi di azardu.
Lillina è Paulu, avianu riescutu a so vita suciale è prufessionnale. Campavanu felice, sempre innamurati è resignati. Ellu travagliendu di più in più, ella aiutendulu  senza mai penghjesi .Ebbe anch’ellu una sfucata passagera, chè Lillina pardunò.
Gnazia chì ùn pudia capì una cosa simile inghjuriò à Lillina pè ùn avè divurziatu.
I ghjorni è l’anni passonu! Quelli di Lillina ind’è a tennerezza è u perdonu.
Quelli di Gnazia ind’è a ghjeluzia è l’odiu di a surella.
Lillina fù veduva à sessant’anni. 
À l’interu di Paulu ci fù un mondu scemu. Tutti i sciagurati ch’ellu avia difesu senza paca è tutti i ricchi capizzoni chì avianu fattu a so furtuna.
E picciotte invechjonu. I parenti spariti, si ritruvonu tutte duie, cumu à u tempu beatu di a zitellina inseme, in casa paterna.
Gnazia ruinata, Lillina carca à soldi.
I paisanu turnonu à dì parlendu di e picciotte:  « Lillina è l’altra ». « L’altra » ùn u supportò.Allora s’ingeniò à fà di a vita di Lillina, un’infernu! Suvrana Lillina pardunava, u so surrisu di Madonna sempre accesu à e so labbre. Più Lillina perdunava, più Gnazia arrabbiava.
- S’arresterà un ghjornu di fassi  valè ? Di pruvucammi  cù a so indulgenza? D’esse sempre più amabile, più intelligente, più dunata, più paziente, più brava, più, più.. Sempre più ! Avà basta! Ci n’hè una di troppu! L’aghju da pussà à odiemi ! hà da vede ciò ch’ella hè chè di campà in l’odiu!.
Fabbianu, chjuccutu ruminava a so vindetta. Ci vulia ch’ellu trovi perchè Lillina avia tombu à Gnazia. Per ellu Gnazia avia francatu una limita, dettu cose chì Lillina ùn puderebbe suppurtà, allora Lillina, assecata, l’avia pussata in u pozzu.
Tutte e Dumeniche Lillina andava à a messa, beiendu e parole di u prete. Indinuchjata, mane ghjunte precava cù fervore pè a so surella, dumendendu à a Madona di rende a so surella  più suppurtevule. Gnazia ella si ne stava in casa dumandendusi  chì malfatta puderebbe arrabbià à Lillina. Mette troppu sale inde u piattu di Lillina, induv’ella sputava spessu, straccià i so ritratti, Imbruttà i so panni, fà centu è centu malfatte à a so surella pè purtalla à sgundà. Lillina impertubabile ingulia tuttu. 
Eppo ci fù l’accidente. A disparizione di Gnazia cascata ind’è u pozzu di l’ortu, l’addisperu di Lillina. Doppu `ssu scumpientu Lillina andò tutti i ghjorni in chjesa. Fabbianu fighjulendula  passà grumulava: Aggardemi quessa ! Ùn hà mancu vergogna di truvassi  in faccia à Cristu !
 Ebbe ùn’ idea. Circà in casa di Lillina, una prova di a so culpabilità, mentre ch’ella era in chjesa.
Ci entrò, franchendu  à l’appiattu, u muru di l’ortu. Cercò dapertuttu ! Senza rendesi  contu chè u tempu passava. Ùn truvò nesunu affare di Gnazia. Nurmale Lillina avia tuttu brusgiatu. Cercandu megliu, fù intricatu da a prezenza, à nantu a tavula di notte di Lillina d’un bigliettu di lotteria, cumpratu  à veghja pè a tiratura di sta sera. Penserosu, si calò annantu u punitoghju di u pozzu.
- Què hè bizzaru! Lillina hà pigliatu u viziu di a surella ? Ci credì un istante, po un’altra idea li traversò u capu. Disse mezzavoce : - È s’ellera Gnazia chì …? 
Un ebbe u tempu di finì. Cumu s’ellu risentia una presenza, alzò l’ochji. À pena ebbe u tempu di vede un mattronculu pè u focu, cortu è grossu chì li schiattò u capu, avanti di smarrisce ind’è u pozzu.
U lindumane « Lillina », chì ci avia lampatu ind’è a notte, una mansa di petre pè ricopre  u cadaveru di Fabbianu, chjamò un muratore pè tuppà u pozzu d’una dalla in cimentu ferragliatu.
Fabbianu avia chjosu a so casa, avanti di parte inde Lillina. Pertia spessu. A ghjente pensonu chì Fabbianu, sempre cusì donnazzeru, si ne era andatu à campà cù una donna di a cità. Lillina, cù u so surrisu di Madonna, cuntinuò d’andà in chjesa, fiera di  u rispettu di tutti i paisani.
L’ortu diventò u paradisu di i fiori. Ne rivuccava da tutti i muri. Biunelle rampicante à fiori di varii culori, in forma d’imbutu, rusulaghji spinosi carchi à rosule muscose di culori i più strani, papparoni rossi è altieri cum’è crestule di gallu, margarite u core giallu è i petali d’un  biancu immaculatu, viulette umile è odorante, geranii l’umbelle aperte à u sole. D’issu paradisu di tantu in tantu, ne cullava un cantu lanscinante tale una ninninanna.
Un ghjornu, un pettirossu passendu custindi in cumpagnia d’un stranieru, intricatu da stu cantu,  ci si aventurò. Una vechja ch’ellu ghjudicò avvicinassi  di l’ottanta cinqu’anni calata à nantu a sola di u pozzu  cantichjulava, mezzuvoce una strana  melodia.
« Quì !
Campa una Regina
A più bella, à più bramata
Ella suprana in tuttu Lillina
Hè Gnazia !
A mal’amata !».

U Pettirossu si pusò annantu u stagnone sempre suspesu à a so catena rughjinosa, occillendu legeramente cumu anannatu.
A vechja u spalluzzò, minendu di a so canna u stagnone in faru chì ricuccò lugubru.
U pettirossu svulò impauritu è si pusò à nantu a spalla di u stranieru, sussurenduli   qualcosa à l’arechja, eppo si lampò chjuchjulendu torna  in l’ortu.
U stanieru u seguitò. Pichjò à u purtone chì s’aprì annantu una vechja sdenticata, tremulente, appughjata à un bastone nuosu.
Gnazia u ricunniscì subitu. Sapia chè un ghjornu venerebbe. A disparizione di Fabbianu era suspetta. Un’inchiesta era stata cumandata da u procuratore.
À u so sgardu, Gnazia capì ch’ellu sapia.
L’ochji scavati, vioti di tutta vita, resignata, d’una voce spenta, murmurò :
- V’aspettava ! N’avete messu tempu?  S’è vo sapessite quant’ella mi manca?  Aspettu a liberazione ogni ghjornu, ma a morte ùn vole di mè ! Ogni ghjornu precu a Madonna per ch’ella mi faccia à grazia di raghjunghjela  quassù !
U cummissariu Andria Mattei, dettu u Pettirossu, fighjulò cun pietà sta fiacullella vacillente chè ùn dumandava ch’à spenghjesi . Cercò l’ochji di u pettirossu, ci truvò a risposta ch’ellu sperava .
Rassicuratu, pensò anch’ellu ch’ella era a bona soluzione. Allora, u core in pace, chjuvì a porta pianu pianu è si n’andò cù u so fidele cumpagnu,  a so cuscenza  appaciata 

***

Oghje e campane di u paisolu, chjoccanu à murtoriu. Gnazia trona in a chjesola ind’è una cascia carca di fiori.
A ghjente preca pè u riposu di l’anima di quella ch’elli pensanu esse Lillina. Ognunu si ramenta di a vita straziata chì « l’altra » li hà abbuchjata.

U fume di l’insensu abbughja un istante l’eternu surrisu di a Madonna.
U tempu ch’ella s’interroga à nanta e strade tortuose di i sentimenti umani.

U tempu di dumandassi  :

« Sarà cusì semplice di pardunà ? »