6 - A funtana d’altea

 

Ghjacumu Thiers

 

 

 

 

 

A funtana d’Altea

 

 

 

 

 

 

 

Editions Albiana

 

 

Cara signora, bonghjornu. Ci hè un rimore quì chì, s’è vo ùn fussite avertuta, vi pareria ch’è no siamu in vita. Mi seria pia- ciutu di più à andà in un locu più calmu. Un’ sò s’è l’arrigistrazione serà bona. Aghju a paura chì u frisgiu sia pocu sentitoghju. Simu troppu vicini da u juxe-boxe. Nò, nò ùn vi sbagliate. Hè per voi, à mè ùn mi face nunda. Sò abituatu. A musica americana, l’aghju in casa da a mane à a sera. Un’ mi scumoda mancu à pena: neh! quandu omu hà i figlioli giovani....Piace, piace, hè un antru par di maniche! Un’ dicu micca ch’ella mi dispiacqui, ma per sceglie, scegliu a nostra: musica è canzone. Simu un populu cantarinu. Innò, l’altri; eo cantu pocu; solu s’ella casca. Lacu cantà à chì sà. Certe voce ch’è no avemu noi! Ancu di grazia ch’è no l’avemu! Ci anu cacciatu guasi tuttu, ci anu toltu a parolla, ma a voce, ùn ci anu micca pensatu in tempu! Oghje, hè troppu tardi, ancu di grazia .….

Sò voce latine, sò! latine, vole dì...ùn sò cume spiicavvila. Porghe cum’è l’acqua di e nostre surgente, l’aria pura di i nostri monti, a pella di e nostre femine, tutta latte è sangue. E’po ùn ci scurdemu di a paghjella. Hè un modu anticu di cantà. Anticu, anticu...arcaicu, si puderebbe di. Ind’è ‘paghjella‘, ci hè paghju è paghju vole di dui, ma a cantemu in trè. Cumu cumu? Un’ cunniscite micca a paghjella! Allora, ùn avete intesu nunda.

Hè un cantu chì musca d’archetipu! Ci vene da qual’hè chì sà quandu! Aghju u laziu di scrive qualcosa nantu à issu argumentu. Dicerebbe ch’ella hè a forma più landana di a nostra cultura. Hà inghjennatu muntagne è ruscelli, scalpellinatu e zenne più maiò di a nostra terra. Hà dissignatu u volu di l’apa è e cunfine astute di i rughjoni pasturigni. Ci hè ancu à chi dice chi e stantare di A Filitosa serianu munimenti di e ricuccate di un tempu ancu più landanu, chì a paghjella era a voce di l’omu universale. Videte, ci sò certi paesi duv’elli anu trovu, in fondu à e grotte, omi è animali strani pinti nantu à e parete. E’ bè, ind’è noi, ùn anu trovu nunda nunda. Ma s’elli truvessinu pitture simule, sò cunvintu ch’elle serianu rapresentazione di paghjellaghji. Bocca aperta, una manu in conca nantu à l’arechja, è l’altri in giru à falli a terza è u bassu. E’ bè, issa voce, l’emu cacciata noi da u fondu  di l'onda. Era ora. Un’ la cantavamu più, è po hè rinvivita.

L’aghju intesa a prima volta chì era sempre un zitellucciu. Averaghju avutu quattru o cinque anni. Eramu cullati in paese ind’è mamma. A famiglia sana. Sera statu per un battezimu o qualchi matrimoniu: ùn mi ne arricordu più. Ci eranu duie sale pè u pranzu. Paisani è citadini si eranu aggruppati cum’elli vulianu: ognunu cù i soi. In u fondu, à manu à manu, si hè intesu u cantu. Si sentia ma ùn si vidianu micca quelli chì cantavanu cusì. Soca u cantu si avia circatu un agrottu siguru, in a sala in fondu. Ind’è no eramu noi, ci eranu chitarre è manduline, è in fondu u cantu chi cuntinuava. E’ paria à tempu tristu è forte cum’è di un’ alegria roza è feroce. Mi hà fattu qualcosa chì à un mumentu datu, sia stizza vera sia l’effettu di u malvasia, un sunatore citadinu hà rimpruveratu ch’ellu ùn pudia sunà cù issu scandalu in fondu. Di prima, l’altri ùn anu dettu nunda, è quellu hà turnatu à pizzicà u so strumentu. Dopu, si sò fatte chjassu unepoche di voce rimurose ma basse. Tandu si hè pisata una litica. A famiglia chì battizava ùn pudia piglià a pretesa nè da un cantu nè da l’altru, è e voce sò turnate sussurru. Una parolla piglia l’altra: ci hè statu l’azzuffu trà à chì sunava in a prima sala è à chi impaghjellava in fondu. ‘S’ella mi salta a futta!‘ disse u chitarristu, chì era cullatu cù noi in a camiunetta, circustanza chì avia creatu trà ellu è bapu una certa familiarità di occasione. Da l’altra sala, tandu si sentinu e voce cunfuse è po un mughju: ‘O Lucchisò!‘. E donne, chì si eranu framesse, riescinu à fà piantà a litica chì nascia à veru: ùn ci era più battezimu nè parenti. E donne anu adupratu u restu di a festa à calmà l’omi chì, ogni tantu, rimettianu in ballu u cantà è u sunà incausati è ne facianu cumenti appressu à a sterpa di i paisani è di i citadini. A’ u ritornu, bapu è u so cumpagnu ne avianu risu, è rifacianu per scherzu e voce di i paghjellaghji. U parè di u chitarristu era statu senza pussibilità di cuntrastu: era un cantu arabu è basta. S’elli vulianu mantene isse manere barbare è turche, ùn ci vulia micca à crede di cuntà nantu à ellu.

Vinti anni dopu era un giuvanottu quand’ellu fù editatu u discu di un musicologu: u testu di presentazione dicia chi u pezzu di paghjella arrigistratu era l’ultima vistica di un modu di cantà guasi sparitu. U stucciu si dumandava da duve ellu venia issu cantu è u paragunava cù u gustu di u mare è di u sale, figura chì mi parse assai puetica è assai strana, vistu chì ùn si era mai intesa, a paghjella in i nostri lochi à l’orlu di u mare.

Micca chì, s’omu fussi statu à sente, si ne pudia coglie qualchì ricuccata à l’usciu di e cantine duve i paisani venianu à spende i soldi ch’elli avianu buscu cù a vendita di l’animali, à u mercà vicinu. Ma cum’è tanti altri segni, issi soni si pudianu percepi-   sce solu s’è l’arechja era stata avertuta capunanzu. Or intesa cusì, à u scornu di e strette rimurose di quelle voce di cantine, accurdatemi, cara amica, ch’ellu era difficiule à pensa chi l’arechja sentia un munimentu fine di l’arcaisimu vucale di u Mediterraniu.

Micca chì in liceu, i zitelloni ghjunti da i paesi di l’isula a facianu spessu, durante e recreaziò o puru ind’è qualchi scornu di curridò, da cacciassi a malincunia di u paisanu sottumessu à ogni mumentu à e macagne di i so cumpagni citadini schjappati: ‘0 paisà, l’ai munta a sciocca?‘ Tandu, a paghjella hè capace ancu à esse stata u lamentu di u scularu internu chi pruvava à ritruvà, cù issa cumunicazione di a voce senza parolla, a risumiglianza cù l’ambiu è a ghjente di i so lochi. Sera quessa ch’ellu vulia dì unu di i nostri omi pulitichi, ghjorni fà. Cuntava a so vita di scularu, pè una di isse emissione televisive distinate à innalzà e celebrità lucale, è cuntava cum’elli impaghjellavanu in i curridò di l’internatu. Stete una stonda pensosu è nustalgicu è po lento, mezu seriu è mezu ironicu, chì a paghjella era u blues di l’interni esiliati in a cità. Vi stupiscerà u parangone, è ancu eiu ci truverebbe forse da dì, ma ùn si tratta di quessa. A cacciata porta assai da riflette, ma avale, vi vogliu solu fà capì chì puru cantata,

A paghjella ùn era micca intesa, à quelli tempi, da l’arechje chì ùn la pudianu sente. Hè custì ch’è no vidimu chì i sensi senza a mente ùn volenu dì nunda. Ghjente, fatti o mondu, s’elli ùn sò nè visti nè intesi, ùn hè quant’è ch’elli ùn fussinu?

Dopu, sò ghjunti l’anni chì u nostru populu hà ritruvatu u solcu di l’Esse. Scusate! sò manere di dì nove, ch’è no usemu trà di noi. Vogliu di ch’è no simu turnati à primuracci di a nostra cultura sputica. Pè a paghjella, hè statu cum’è quand’è no ci simu lampati pè e ripate à riguarà e madie, e sechje di ramu, e lumere è u restu. Ci simu lampati à botte nantu. Fattu riflessu, vi diceraghju chì ci seria vulsutu à esse più muderati. L’infrebatoghje ùn mi piacenu tantu, causa di u mo carattare, ma ancu di a mo furmazione intelettuale sutta cù a lettura di i classichi francesi: omu di ghjudiziu ùn si lampa in precipiziu –pudia esse un pruverbiu, ma ùn pudia nasce quì–. E’ puru hè stalvata cusì. A paghjella hè stata cacciata da i fondi è da e sale di daretu di i caffè. Si hè affaccata in piazza, si hè sparta ind’è l’isula sana, hè cullata à l’assaltu di e scene è ci si hè impalcata.

Oghje ne simu custì. Videte issu gruppu di giuvanotti, cù i jeans è a ghjacchetta in villutu neru? Un’ li cunnoscu micca, ma à l’incimbratoghja, capiscu ch’elli facenu a paghjella. Chjamu a vostra attenzione nantu à u verbu ‘fà‘. Noi dimu ‘fà a paghjella‘. Averete capitu a verità è l’originalità culturale ch’ellu porta u verbu. Via, a paghjella hè un attu di vita, una funzione biologica, cum’è u rispiru è u manghjà. Campemu di addisperu è di paghjelle. Pè l’addisperu, vi diceraghju u mio parè s’ella casca. In quantu à a paghjella, aghju avutu l’occasione, anni fà, di scuntrà u musicologu chì avia fattu u discu.

Unepochi di giuvanotti facianu a paghjella. Era una di isse serate ch’è no chjamemu ‘veghje‘. Ci piace à festighjà, di quandu in quandu, issu ritrattu di un passatu smarritu. U musicologu pusava à cantu à mè. In a sala, ribumbava u Cantu Maestru di u Populu. A Paghjella. Quella di l’impiccati di U Niolu. Hè una passata storica di u tempu di a cunquesta francese; vi spiiche- raghju. Unu dicia dui filari, po partia in seconda. Un antru li facia a terza. L’altru, u bassu. Si sentianu cum’è chjocchi di campane. E’ po ci era un antru chi entria in bassu anch’ellu ogni tantu, ma malamente. Soca qualchì esiliatu di fora, chi avia persu a leia cù a terra materna è straziava à ritruvà u solcu! A seconda, putente è armuniosa, si sciuglia in ricuccate senza nuce di nunda à u sensu di e parulle. Tutta a so persona dicia a suffrenza di u Populu accampatu, assaltatu, feritu in e so carne è in u so pensamentu. L’altru, pè entre in voce di bassu, facia un passu in davanti mezu ghjimbu, tendendu a manu ver di l’altri. A terza scuppiava trinnichendu u capu, pisendusi appena di pedi, alzendu u so bracciu libaru, fendu un mazzulu di e so dite in segnu di prufonda cumunione. U Cantu maestru andava, andava a storia di u nostru Populu. U più bellu di l’affare hè chì cantarini è u so publicu cridianu ch’ellu era un cantu anticu, di l’epica stessa di l’impiccati. Eo mi campava chì u testu l’hà scrittu dece anni fà, unu di noi. Allora, sapete, u novu è l’anticu, à chì entre custindi, beatu s’ellu ci sorte à bè. Scusate s’o incalcu a lezziò di a passata: simu cusì, noi, chi, cù u novu femu l’anticu, è cù l’anticu, ùn femu nunda.

U musicologu, l’aghju vistu chi paria tristu. A’ un mumentu datu, mi sò avvistu ch’ellu si ne era andatu. Innò, mi permettu di divvi chì ne cunnoscu chì ùn sò micca tristi. Un’ sò s’elli sò propiu musicologhi musicologhi, ma ùn facenu micca u musu sentendu e paghjelle fatte avà. Ma chì vi dicia? Tuttu hè per dì chì a paghjella hè qualcosa nostru sputicu, puru s’è ognunu ùn l’hà micca scrittu in i so ricordi persunali da chjucu chjucu.

Pigliemu à mè, per esempiu: avete capitu chi eo cum’è tanti altri, e paghjelle ch’o sentia zitellu, e sentia cum’è u casgiu, i ronchi sumerini, è i mughji di i zitelli quand’è no ghjucavamu à ciccia in a corte di recreaziò. Dopu, hè cambiatu, per l’altri cum’è per mè. Hè per quessa chi s’è vo ùn senterete micca fà a paghjella, ùn averete intesu propiu nunda. Aiò, passemu appena più in là chì e ragane si arrabianu è, s’è no aspettemu torna, avemu da esse cionchi intrunati !