A fiara

Altu -in tamantu trastugliu
o ind'u silenziu spripusitatu- amore,
cù i rusignoli di u lume u core
s'innalza ind'i celi. Ùn seguiteghja
chè u bolu d'un sentimentu
lebbiu, sfrancatusi da ùn si sà quantu trappule
è tanti tempurali, fina
vistica d'ali nantu à u chjassu. Aghju
ricercatu u lume è vogliu solu à tè,
doppiu battellu di caricu. Nisun'altra
pussede cala cusì colma : tuttu u pientu
è a risa, u piacè scarnitu è a pena.
Tù sì cum'è cammellu assitatu
d'un isguardu, riclamata lacrima meia,
è sfidi a sete spussatoghja d'una traversata
ind'un petricaghju di stelle. Quessu
hè u desertu chì t'incatena in brama
di campà -cum'è schiava- u troppu amore.
Ma s'è tù apri à pena e labre
à u piacè d'un surrisu
hè digià riscattu: i ghjorni
di l'aranci è di a menta
voltanu à prufumà. In noi
piglianu più realità i sogni,
chì ci si perdenu è si ritrovanu e cose,
sinnò tutte e parolle scritte
da a penna d'un pueta.
Solu i rusignoli piuloni
- piume lebbie ind'u ventu
chì anu vistu a luna accendesi in lu celu -
sanu chì tuntia punta u manganiolu
trà alligria è dulore. I nostri sogni
ci porghjenu una chjave: l'attesa
d'una verità più maiò. Noi,
in l'alligria di l'orrore,
anime di rusignoli vechji
più in là di a vita
sculinemu digià l'abbagliulime di quellu lume
chì ci empie l'ochji induluriti,
più certa chè tutte e nostre saviezze.