BONANOVA N°4 - LISE GAUVIN

BONANOVA N°4,  1999

 

Trà tanti studii Lise Gauvin, prufessore à l’Università di Montréal, hà publicatu una bella antulugia di a literatura di u Chebeccu cù Gaston Miron : Ecrivains contemporains du Québec (L’Hexagone, 1989). Hè dinò spezialista di e literature francofune è di e diglussie literarie : u so libru L’écrivain francophone au miroir de ses langues (Karthala, 1997), hà ricevutu di ferraghju 1999 u gran Premiu di i scrittori in lingua francese. Hè più chè meritatu, chì u libru indispensevule à tuttognunu chì vole capì e quistione di u raportu trà u francese è l’altre lingue cum’elle campanu in a persunalità literaria di i scrittori.

L’annu scorsu di decembre Lise Gauvin ci hà fattu visita in Bastia, Corti è Aiacciu duv’ella ci hà offertu u so sapè, è dinò qualchì manata di nuvelle. Ind’è questa quì, picculu testu acutu è fine, ci stà fitta fitta a vita cum’ella và. G.Thiers l’hà traduttu, chì li hè piaciutu u versu semplice è misteriosu, cum’è e stonde chì filanu. Quantu ne cunniscimu tutti i ghjorni cusarelle simule, senza calà ci primura, nè... literatura ?

 

 

I PASSAGERI

 

Ella. À trè bavaroli. À trè culori. Turchinu, biancu, rossu. Biancu, turchinu, rossu. O forse altrimente. Umbeh ? Sin’à u saccu à modu bartula chì ci stanu appesi pendiculoni tanti spichjucci tonduli cusgiti nantu. Bracciali chjuchi chjuchi, pallottule chjuche chjuche. In ogni locu. Trè. L’azardu chì si cuntrolla. Una cuccarda senza vulè la. Sottu à a gunella, un corpu à trè parte. Trè piechi, da i petti sin’à a vita. Ùn li manca più chè trè nasi. O trè bocche. E calze bianche, fine. I scarpi. Sò sandule sò. Ghjunghjerà da qualchì sud, da un’America di magnolia lasciata a vigilia. Ch’ellu face fretu è acqua quì, ùn la sà. Ellu. Magru. Barbetta tagliata à pinzu. Pagliettu in capu. Capibiancu. Chere s’ella li garba a banda di u purtellu. Acqua in bocca. Ci si mette. Caccia e sandule. Pone i pedi nantu à a panca davanti. Si addurmenta in trè culori. Ellu nè dorme, nè leghje, nè veghja. Ùn vede a donna nera, capiricciulata, taglifina, dui ranghi più in là, chì sceglie a piazza da a banda di u curridò nanzu chè l’altra da a banda di a finestra chì li era riservata. Ùn vede l’omu elegante cù u so cumplettu in tweed è i so capelli d’argentu chì face quellu chì hè stupitu è chì ricunnosce a donna nera, è po chì posa in u futtogliu chì li stà di fronte. Ùn sà chì l’omu in capelli d’argentu hà da lacà una stonda u so postu è andà à fà dui passi, à fumà, o altre cose, ch’ellu hà da esse stupitu à pena, à u vultà, di truvà addurmintata a donna nera. Di prima avianu barrattatu duie parolle in una lingua furestera. Dopu avia cruciatu l’anche, fattu falà a spallera di u pusatoghju è giratu u capu ver di u paisaghju. Ellu si era ciuttatu in e pagine di un ghjurnale spartu è lighjia... Mancu l’altru ùn li viderà, pocu dopu ghjunti in gara, chì piglieranu inseme a coda aspettendu u taxi, ella chì parla è ellu chì smanitteghja chì ciole à vede.

Hè propiu tandu chì i perdu di vista ancu eiu. Mi sò attavulinata à u cafè di a gara, vecu unu chì si avvicina è dice : « Era cun voi in u trenu. Possu pusà una cria ? »

Lise Gauvin (1991)