À U MO FIORE… Marielle CLEMENTI

 

Dapoi tè, u mo core hè cum’è chjappu da u libecciu, ciambuttatu da l’onde di a sperenza è di u dubbitu. Cum’è quandu m’aspettava tù davanti à u « Régent » per andà à vede « Le hussard sur le toit » mentre chì Luz Casal susurrava « Piensa en mi » à a radiu in a mo vittura. Era tandu a prumessa d’una felicità à vene, una strinta impalesa.

I to ochji d’un turchinu cusì prufondu ch’elli mi facianu perde a memoria, cum’è l’hà cusì bè detta Aragon prima di mè, i cercu in a volta celinca, ma si sò spenti. I versi d’issu puema ribombanu in u mo core aghjaditu. Alzu l’ochji versu à u celu, agguattu un segnu di tè. Cum’è quandu spassighjavamu nant’à ‘ssa piaghja di Feringule è chì tù m’amparava e custellazione. U to sguardu, stelle luntane chì spampillanu in a notte, u so chjarore ùn riesce à sfassà u bughju chì hà annigritu a mo anima.

In u giardinu secretu di u mo core, duve u tempu si stinza cum’è i fili di a Vergine in u celu di maghju, aspettu. Oramai, sò viota di tè. U ventu murmura u to nome in e fronde di a machja vicina. E ciamballate venenu more à i mo pedi cum’è tù sì mortu in e mo bracce per una calla matina d’ottobre. A to assenza hè cum’è ‘ssu cancaru chì t’hà runzicatu. Spirita i mo ghjorni, e mo notte, da e so sgrinfie affilate. A notte hà avvintu u mo mondu è ‘ssa assenza tale un corbu grachja in u mo core. Hè u viotu. Hè u sprufondu. Hè a notte, hè a morte chì aggira. A mo carestia di tè, turmentadore tantu amatu, mi stringhje in e so bracce di ferru è u ventu vene à visità i mo vesperi, vestutu d’un velu negru. 

In u giardinu secretu di u mo core, duve e rosule inguizzite sparghjendu a terra testimonianu d’un amore persu, ùn t’aspettu più quì. L’attesa, a mo ombra fida s’hè stesa, arradicata, cum’è una liana chì stuffa a mo sperenza, si stira, s’avvuglina, cum’è un serpu chì vuleria strangulà mi. U so soffiu callu è umidu, vene à accarezzà a u mo visu, murmurandu prumesse sbagliareccie. Sentu u gustu amaru di l’addisperu nant’à mo lingua, mentre chì u sperà, cum’è una fiaccula trampulata, si spienghje pianu pianu.

A nostra storia d’amore, luntana d’esse compia, s’hè solu trasfurmata. S’hè alzata al di là di e cunfine d’issu mondu, in un reame induve u tempu ùn n’esiste. Quallà, e nostre anime si ritruvaranu, libere è sempiterne. Sò chè tù m’aspetti. Mughju u to nome ma solu l’ecu di a mo voce mi risponde. Ùn campu più chè per ‘ssu mumentu, issu istante d’eternità chì ci accuncoglierà tornu è tandu per sempre.

Quantu tempu torna mi lasciarai senza u prufumu di a to pella nant’à e mo labbre ?

Quantu tempu torna mi lasciarai senza a dulcezza di e to mani nant’à a mo pella ?

Quantu tempu torna mi lasciarai senzà tè ?

Ogni istante hè preziosu perchè chì m’avvicina di tè. Sò pronta à aspettà l’eternità, s’ella vale à dì rituvà ti un ghjornu. Ogni sera, guardu u celu, circandu a to stella trà miliaie d’altre chì lucenu. Hè u mo fanale, u mo guida chì m’arricorda chì u nostr’amore hè più forte chè a morte. Sò chì ci ritruveremu, tù ed eiu, in issa infinità celinca. S’è a nostra storia s’hè compia quì, u nostr’amore, ellu, hè eternu da per tuttu. M’abbandunu à u tempu chì scorre, nannata da a dolce meludia di a malincunia, aspettandu u ghjornu quandu u mo core si fermarà di batte.

È in iss’attesa, ogni ghjornu m’avvicina appena di più di tè, u mo fiore.