Error message

  • Notice: Trying to get property of non-object in include() (line 39 of /home/users5/i/interromania/www/sites/all/modules/interRomania/ir_context_dossier/templates/block_context_dossier.tpl.php).
  • Notice: Trying to get property of non-object in include() (line 42 of /home/users5/i/interromania/www/sites/all/modules/interRomania/ir_context_dossier/templates/block_context_dossier.tpl.php).
  • Notice: Trying to get property of non-object in include() (line 42 of /home/users5/i/interromania/www/sites/all/modules/interRomania/ir_context_dossier/templates/block_context_dossier.tpl.php).
Versione :
Sardu

A Cerchita

Da Sardegna

(Traduzzione corsa di Ghjuvanni Chiorboli)

Saria bè à infattà solu ciò chì di più s'assumiglia à a verità, capace d'aiutà ci in u mumentu di u bisognu, di guidà ci per istrada senza obligà ci à scorre una cunniscenza temeraria.
A cerchita era principiata quandu Saderi avia sculinnatu l'acellu. Spampillulava tramezu à e chjome di una leccia. U luccichime d'una piuma l'avia surpresu, u cacciatore era firmatu abbaghjulatu, cun l'ochji trimulenti è incapace à reghje l'abbacciachime. Un' era un acellu qualunque, paria piuttostu fà parte di qualchì spezia scunnisciuta, fors'ancu un esemplare unicu. E' dopu ùn s'era pussutu spiigà iss'idea.
Perchè unicu? A singularità stessa u facia turnà cunnisciutu è, dunque, impuntava à sbulicà u locu. Quella mane, mentre ch'ellu camminava in campu libaru sott'à un celu di zingu chì paria inamidatu è fermu cum'è a fine d'u mondu, più chè pernice è guaglie Saderi circava un'ombra di sè, à l'agrottu di i chirchenni, di i fischji di u ventu, di ogni altru trizinime: un ghjornu nigatu.
E' avà quellu chjurlu cù u so chjerri chjerri cuntinuu facia pensà à u strunchizzime di un carru. Pisatu u fucile, saderi avia pigliatu a mira. Era cacciatore spertu, di l'acelli cunniscia tutte e spezie, ma quellu di pocu intravistu biccazza ùn paria. Avia pensatu, vai à sapè perchè, à a sterna o ancu à u margone. L'avia tenutu sottu mira di più chì ogni altru acellu, ma quand'ellu avia strintu u chjodu u fucile s'era incruccatu.
"Alò?"
L'arma difetti ùn avia. Rimpiazzò u cartucciu, sempre cun quellu ziri ziri scherzosu in l'arechje. Un antra volta turnò à piglià lu di mira è strinse u chjodu. Incruccatu un'altra volta. Saderi cappiò u fucile.
"È chì diavule!"
"Chjerri, chjerri", stava l'acellu, ardente cum'un focu, trà e fronde.
"Quale sì? Mi porti avisu?"
Cù u core agrunchjatu si fighjò intornu, ma ùn c'era altru nimu, solu ellu è u chjurlu chì cuntinuava à stridà: ziri è chjerri. Parianu lagni. O era una chjama in aiutu? Facia nasce a cumpassione solu à sente lu.
"Chì cerchi o anima di u Purgatoriu?"
"Ziri ziri, chjerri chjerri..." frasturnava cù u so chirchennu.
"A ti facciu pagà dumane" avia mughjatu Saderi, abughjatu.
Micca pè via di a nebbia nant'à l'ochji: mentre ch'ellu u tenia sottu mira era statu stupitu di vede lu cusì diversu, è avà sapia ch'ellu era scunnisciutu. Pruvava un certu sullevu pensendu chì ci vulia à esse astutu per inguccià lu. L'acellu, appullatu nant'à un gambone, paria ch'ellu u chjamessi. E' po' avia pigliatu u volu.
Chì ghjera. C'era statu per daveru?
Affaccò torna nant'à un antru gambone: "Chjerri chjerri...", l'avia intesu chjamà. Era un stridà cusì largu ch'ellu intrunava l'arechje cum'è u ribombu di un terramotu; un chjoccu di campane chì ghjunghjissi da ogni parte; un purtellu sbattutu à forza drent'à u cerbellu di Saderi.
Avà i soni, pieni cum'è sumente d'amandule, accumpagnavanu maghjine di una cità, bianca è quasi luminosa. U scampanà furmava un cuncertu pulifonicu tamantu, sunavanu inseme tutte e campane di u mondu.
"Ma chì locu hè quessu" si stupia Saderi.
Induv'ellu c'era u boscu di lecce vidia casamenti di petra è di marmaru, palazzi cun facciate à spechju, chjese barocche, muschee arabe, altari pagani. In quella furesta di cità Saderi scurria l'ecellu. Era un stradone senza fine chì ci s'affaccavanu i casali, paria una grande sfilata è ellu passava in rivista quella spezia di mostra d'architetture: da i primi agrotti in e sapare à e case di e janas, da e case di terra à i tempii di marmaru, à i palazzi di cimentu armatu, fin'à a torra di Babel. Tuttu era spostu in issa cità, somma di ogni cità cunnisciuta. In fondu, l'orizonte era un mare azuru fermu da sempre è pè u sempre. In altu, simule à una cumeta, a coda luminosa di l'acellu, d'avoriu in a luce, paria indittà a strada.
Cume s'ellu fussi ellu stessu l'acellu, Saderi arruchjò pè a cità à volu. Affaccava è smarria ind'e loghje, s'arripusava sott'à i sulaghji, avia betu à e centu funtane è fattu sunà e campane di mille campanili, si perdia in sè stessu cum'è ind'un nulu. E', scunviatu in quelle currente persunale di vita, li venia di rinunzià à a cerchita.
Avia intesu cuntà di "is arràbius", Saderi. Dice chì i puteri maligni escenu, certi ghjorni, à scumbuglià a caccia fin'à piglià si l'acelli è l'animali salvatichi per arricà fiatu novu à u corpu è arditezza à u spiritu, per a perdizione di l'anima di u cacciatore. Tandu ci tocca à ùn spaventà si è à caccià issi diavuli, cù e bone o e gattive. A Saderi li ghjuvava una medicina adatta, ma eranu pochi à cunnosce la.
"Chjerri chjerri", stridava l'acellu. Da quill'altru latu, in fondu, l'ora tardia s'infiarava d'oru è turnava purpurina.
"Ma guarda chì bell'affare m'hè accadutu!" pensava Saderi. "Un' fà, vè, ùn fà!" Ripetia a pricantula d'usu, mentre chì a zerga l'infasgianava u visu:
"Fora da quì,
volta à u sprufondu,
ciò ch'è t'ai vistu oghje,
ùn lu veca più u mondu."
È dicendu e requie, u so cumandu indittava a terra c'un ditu pinziu cum'è un chjodu di a croce di Cristu, paria ch'ellu u vulissi inficcà fin'à e radiche di l'infernu. A so faccia avia pigliatu a forma di una lama di cultellu, tutta attenta è decisa pè rinfurzà e parolle è taglià u cappiu chì tenia ligatu "is arràbius" cun l'acellu.
"Ghjornu senza santu, quant'à mè!"
A' a mutesca, cù a canna di u fucile avia tracciatu un chjerchju in terra è ci avia sputatu indrentu.
"Stu chjerchju hè nidu è prighjò
ùn lu francà pè nisuna raghjò
ch'ellu ti sia premiu è cundanna
in terra è in vita eterna"
In drent'à u chjerchju si sentia sicuru, ùn s'era accortu di a sulitudine chì u inturniava. U boscu paria biotu, trà e piante u silenziu s'allungava cum'è un serpu, era turnatu insuppurtevule da tantu ch'ellu era sulenne. Saderi tenia sempre d'ochju l'acellu, cù l'arechje tese appress'à ogni chinchennu è frusciulu, ogni gridu è singhjozzu. Cusì ùn s'accorse di l'affaccà di a sera chì, dopu avè tricatu quì è culà, si rindia di colpu à l'attrachju; l'ingutuppava e gambe è u si tenia ligatu in quellu locu. U frischettu di a sera dava un savore di sale à l'aria russiccia, è facia fiscà e fronde di e piope.
A' mez'à a frasca umbrosa si perdia l'acellu, turnava ad affaccà cù u so lagnu chjerri chjerri chjerri, si lampava sempre di più in fondu à u boscu è da quallà turnava a macinà ziri ziri, chjerri chjerri, ziri chjerri. U sguardu di Saderi l'era appressu cum'è incantatu, circhendu a croce d'alaternu induve, appullendu si, u chjurlu era firmatu annuchjatu, turnendu immurtale. In issu statu un acellu pò esse culpitu è chjappu, è ancu arrustitu à focu vivu. Ma quale averà a certezza ch'ellu sia mortu. E malizie di "is arràbius" li ridanu forza, u riportanu in vita, è u pesanu in volu.
Saderi, omu di dulore, circava d'assestà si l'idee, di rammintà si qualchì medicina cunnisciuta. Ma avia pocu à smatriculà si a memoria, ùn li venia in core nisuna fattura.
"Aghju persu a memoria."
A manera di piucà di l'acellu li facia vene tremi acuti ind'u spinu.
"Ghjè à mè ch'ellu chjama."
Saderi cunniscia a gattiva nomina di a croce d'alaternu, ma u rimediu ùn lu cunniscia. N'avia intesu cuntà e malfatte nant'à u cinghjale, a lofia, è a mufra.
"E' cun l'acelli? Ci vuleria à sapè chì spezia d'acellu hè questu! Ma ùn si lascia avvicinà."
Cuntinuò à circà lu più luntanu, cappiendu u chjassu è ficchendu si in fondu, induve u boscu era più zeppu. A' nasu in sù pigliava u ventu, li paria chì l'acellu sentissi di ghjelsuminu.
"Sò quì davant'à tè" l'aiutava u chjurlu, quand'ella si perdia a vistica. Era maturu l'attrachju è l'ombre di u boscu s'eranu cunfuse cù i culori di a notte.
"Induve sì? Mi sò persu!"
In altu, appullatu nant'à un gambone, l'acellu luccicava cum'è una stella. In quella spampillera Saderi avia vistu a so ombra incirlita senza ricunnosce la: "ùn sò eu, quessu; induve seraghju?"
"Ai pigliatu à cullà. Eu sò quì in bassu!"
U stridu s'era intrappulatu trà e fronde bughje è li rimandava un sgarguliulime funestu. A notte era turnata negra pece chì ùn si vidia mancu e mane davant'à l'ochji; è mancu sapia s'ellu s'era sempre sanu.
Ziri ziri rachjava l'acellu.
A note raschjava nant'à e fronde aspre di a leccia. Ogni tantu Saderi sentia avvicinà un frullu d'ale, pisiu, calmu. Un' vulia mette in parangonu a soia a sulitudine cun quella di l'acellu; tandu per tutta a notte, tenutu svegliu da a bundenza di segni, avia pugnatu à ùn fighjà lu è à un sente lu. Puru quandu quellu mughjava forte, chjerri chjerri chì paria un porcu quand'elli u portanu à pulsà.
L'era scappata a risa quand'ellu avia intesu cuntà a storia di quella lofia strigata da "is arràbius". L'avianu sculinnata più di cinque cacciatori, ma li s'era incruccatu u fucile à tutti.
A lofia avia francatu fiera fiera tutte e poste, pigliendu à tutti à a risa; nimu l'avia pussuta culpì.
"Erate tutti imbriachi quant'à mè!", l'avianu macagnati in paese.
Ci era natu un cuntrastu furiosu: cultellate è sangue di cristiani; sangue di a lofia mancu una candella. Cusì era fattu Araxixi.
Què ùn sò burle: era natu è allevatu in issu mondu, è à issu mondu li ci vulia à purtà rispettu. Li firmava u talentu di pudè lu capisce.
Avà l'affare tuccava à ellu. Ci duvia esse u mezu di francà si da "is arràbius". Lascià corre a caccia. Un' l'era nancu ghjuntu in core chì u chjurlu avia fattu chjerri.
"Mi leghje in core. E' chì hè?"
Avia pensatu chì a medicina avia da esse a listessa chè a fattura. Una croce d'alaternu?
"Propiu cusì. Croce caccia croce. Bastava à fà una croce d'alaternu è lampà la à doss'à l'acellu.
Era cusì lente l'alba chì s'ingunfiavanu i penseri è l'idee di a notte, ind'u mentre chì s'alluntanava a pece è un luciore molle è spungosu cum'è l'agnelli à u stazzu s'allargava in fond'à u mondu. Li paria chì issu lume ùn ghjunghjissi fin'à custì, induv'ellu aspettava chì qualcosa muvissi l'aria è li rendissi un fundamentu di vita.
A caccia chì l'avia purtatu fin'à culà ùn l'avia distrattu, l'era crisciutu l'annoiu, cum'è un'aria pisia chì tuccava quasi terra. Bastava ch'ellu allunghessi u bracciu pè tuccà la ancu ellu.
Un' avia circatu à truvà si una ragiò di issu fattu; da a vita avia amparatu chì raramente e ragiò riescenu à spiigà un affare, u più spessu u facenu bughjunosu è impenetrevule. Avia a freba è tardellava, si facia sempre di più sensibule. L'anima insunnulita è pensosa. In a vita avia sempre fattu casu, s'era francatu da i tramuti essenziali, adattendu si solu à i picculi cambiamenti chì in sustanza ùn lu cambiavanu. Avà chì ghjera?
"Hè ora di vultà si ne in casa".
Prontu à move, l'avia impuntatu à rinunzià à a partenza un chjerri più forte. Tandu avia intesu a freba cresce li dentru cum'è a ricullata di a marea.
"Ci sì ancu tù, hè vera."
Saderi s'era guardatu in giru, circhendu un machjone d'alaternu. Ma ùn c'era più u boscu induv'ellu era arruchjatu a sera nanzu à pressu à l'acellu. Un' c'era l'arburu induv'ellu s'era appullatu u chjurlu, sempre spampillulente per a nuttata sana.
L'acellu ùn c'era. Altru ùn vidia chè una campagna tamanta. E' s'era intesu persu in quellu disertu, in quella terra chì si sparghjia, un locu chì più maiò un' lu si sapia figurà: ùn li riescia à scopre ne e cunfine. Tandu s'era accortu chì a cerchita avia da cuntinuà fin'à quandu li saria tuccatu à scorre l'acellu. Prima di tandu ùn s'era accortu chì l'acellu scunnisciutu chì l'avia fattu girà u mondu sanu era a mansa di tutti l'altri acelli nant'à sta terra, una spezia di d'appiccera di membre spaperse à l'attu di a creazione.
"E' s'ellu fussi un anghjulu?" avia pensatu.
Altru ùn vidia chì pudissi esse quell'acellu di e maraviglie chì avà, fermu è cum'è imbalsamatu per aria, lampava una sfida à a cunniscenza. O era ellu, u cacciatore, scutinatu da l'acellu? Li paria d'esse un'ogettu cannuchjulatu, cum'è sott'à u microscopiu, è s'era vergugnatu d'esse nudu è disarmatu di pettu à u sguardu chì u trapanava: di l'intimu è di a figura sterna di a persona ne facia una maghjina sola. L'acellu s'era ficcatu in l'anima di u cacciatore è custì scurria pè l'andati ascosi. Si sentia un pesu indrentu.
"Deve esse Diu" avia pensatu Saderi. Un' avia mai fattu tantu casu à a prisenza o à l'assenza di Diu in a so esistenza.
S'arrese.
Li venia à palesu u so destinu: quellu pesu era segnu chì, avà ch'ellu avia amparatu à vive, li tuccava à more.