Capitulu VI

I fatti stalvati di issa storia cuntinueghjanu in a cità di Palma

S’ellu ci hè un locu ch’omu possa cunnosce à fondu senza avè lu visitatu mai, hè quellu magnificu arcipelagu di E Baleare. Merita propiu ch’ellu garbi à i turisti è fà li vene chì ùn averanu da pente si di esse passati da un’isula à quill’altra, puru s’è i marosuli turchini di u Mediterraneu fussinu stati bianchi di rabbia. Dopu à Mallorca, Minorca, dopu à Minorca quellu isulottu salvaticu di Cabrera, l’isulottu di e capre. È po dopu à E Baleare chì sò u gruppu centrale, Ivitza, Formentera, Conigliera, cù i so pineti prufondi, cunnisciute cù u nome di Pityuse.

Iè ! s’è ciò chì si hè fattu pè issi oasi di u mare Terranie fussi statu fattu per qualsiasi paese di i dui cuntinenti, mancu a pena à scumudà si, à lascià a so casa, à avvià si, mancu a pena di andà à ammirà de visu e maraviglie ch’omu arricumanda à i visitatori. Basteria à chjode si in qualcì bibbiuteca, à cundizione chla avessi u librone di Munsignore l’arciduca Luigi Salvadore d’Austria nantu à E Baleare, di leghje ne u testu cusì cumplettu è precisu, di fighjulà ne e figure in culori, e viste , i dissegni, l’abbozzi, i piani, e carte chì ne facenu un’opera senza paru.

Di fatti hè un travagliu di eccezzione pè a bellezza di realizazione, pè u valore geugraficu, etnicu, statisticu, artisticu. Ma per disgrazia issu capidopera di bibbiuteca ùn ci hè in u cumerciu.

Dunque, Clovis Dardentor ùn lu cunniscia, nè Marcel Lornans, nè Jean Taconnat. Ma postu chì, grazie à l’arretta di l’Argèlès, eranu sbarcati nantu à l’isula maiò di l’arcipelagu, avianu da pudè affaccà si in a capitale, entre propiu à u core di issa cità di garbu chì ùn si pò dì è scrive ne u ricordu cù e so note. È, forse dopu di avè salutatu in fondu di u portu u steam-yacht Nixe Munsignore l’arciduca Luigi Salvadore, li veneria una certa ghjelusia chì ellu nantu à issa isula di maraviglia, ci avia stabilitu a so casa.

Unepochi passageri sbarconu subitu chì u battellu ebbe lampatu l’amarre in u portu artifiziale di Palma. Certi, sempre ciambuttati per via di i muvimenti di una traversata bella calma quantunque, -e donne sopra à tuttu- ùn vidianu altru chè a pussibilità di sente si a terra ferma sottu à i pedi per unepoche di ore. L’altri, firmati in bonu, cuntavanu di prufittà di l’arretta da visità a capitale è i cuntorni, s’ellu a permettia u tempu, trà duie è ottu ore di sera. Di fatti l’Argèlès devia riparte in mare à l’abbrucata è avianu rinculatu l’ora di cena dopu a partenza da favurizà l’escursione.

Trà quelli sbarcati, ùn hè miraculu di sapè ch’ellu ci era Clovis Dardentor, Marcel Lornans, Jean Taconnat. È po ci era dinù M. Oriental, cù i cannuchjali appiccollu, MM. Désirandelle, u babbu è u figliolu chì avianu lacatu in a cabina Madama Désirandelle chì durmia è si arripusava.

«Bravu, u mo amicacciu! » disse Clovis Dardentor à M. Désirandelle. Un paghju di ore in Palma hà da fà prò à a vostra mascina scundizata una cria!… Chì occasione di sgrunchjulì si spassighjendu pè a cità, pedibus cum jambis!… Venite cun noi?…

– À ringrazià vi, Dardentor, rispose M. Désirandelle, chì a faccia ripigliava culore. Ùn ci la feria à seguità vi ; allora, preferiscu aspettà vi attavulinatu in un caffè.»

È cusì fece mentre chì Agathocle andava à filicà à manca è M. Eustache Oriental à dritta. Nè unu nè l’altru ùn parianu pigliati da u mendu di u turisimu.

Patrice, chì avia seguitatu u patrone fora di u battellu ghjunse à chere i so cumandi cun voce grave:

«Aghju da vene incù voi?…

– Mi pare di sì ! rispose Clovis Dardentor. S’o trovu qualcosa chì mi garbi, robba di quì, un incrochju propiu sputicu, ùn aghju l’intenzione di purtà mi lu eiu!…»

Di fatti tutti i turisti chì a si spasseghjanu pè i carrughji di Palma, tutti si compranu qualchì vasettu di origine maiurchina, una di isse ceramiche ch’omu puderia mette à paru di e purzellane chinese, quelle maioliche particulare, chjamate cusì per via di l’isula duv’elle sò fatte.

 

«S’è vo a permettite, disse Jean Taconnat, anderemu inseme cun voi à visità, o sgiò Dardentor…

– È cumu, o sgiò Taconnat… a vi devia dumandà, o piuttostu dumandà vi di accettà mi cun voi durante sta stondarella.»

Patrice truvò chì a risposta marcava bè è accunsentì cù un segnu di capu discretu. Era siguru chì u so patrone ùn perdia nunda cù a cumpagnia di issi dui Parigini, chì, à parè soiu, eranu di ghjente propiu bè.

È mentre chì Clovis Dardentor è Jean Taconnat si davanu isse marche di galateiu, Marcel Lornans, chì avia induvinava ciò ch’ellu ne aspettava u so amicu, sgrignò quella risetta...

«Indeh po chè!… disse à l’appiattu È cumu l’occasione ùn ci saria?…

– Anh, iè… iè!… l’occasione… Jean… a beata occasione ch’ellu vole u codice… a lotta, u focu, u mare…

– Qual’hè chì sà?…»

Esse purtatu via da u marosu o ingutuppatu da e fiare, ùn ci era da teme ch’ellu accadissi durante a passighjata di M. Dardentor pè i carrughji di a cità nè mancu un assaltu in campagna. Peccatu per Jean Taconnat, ma in isse isule furtunate di E Baleare ùn ci era nè bestie feroce nè banditi.

È allora ùn ci era tempu à perde s’omu vulia prufittà di isse ore libere.

Quand’ellu era entrutu l’Argèlès in a baia di Palma, i passageri avianu pussutu vede trè casali chì supraneghjanu in modu pitturescu e case di u portu. Eranu a catedrale, un palazzu appicciatu è, à manu manca , vicinu à a calata, una custruzzione atterzata chì e torre si spechjanu in u mare. Sopra à e passarelle bianche di l’accintu à bastioni spuntavanu i campanili di e chjese è si muvianu ale tamante di mulini, animate da u trattu di altu mare.

 

U megliu quandu ùn si cunnosce un paese, hè di fighjà a Guida di i Viaghjatori, è s’è issu libracciolu ùn hè ammanitu, di piglià una guida in veru. U Perpignanese è i so cumpagni ne infattonu unu, un omatale di una trentina di anni., grande, apertu è dolce di fisiunumia, Una spezia di cappa scura lampata nantu à una spalla, un pantalone largu strettu à e dinochje, un mandile rossu strettu fasciatu nantu à a fronte, avia un’aria brava.

À pattu cun qualchì douro, si decise trà u Perpignanese è u Maiurchinu di francà a cità à pedi, di visità i casali principali è di andà dopu in vittura ver’di i cuntorni di a cità.

 

À Clovis Dardentor li piacque di entrata chì issu guida si facia capisce parlendu francese cun quellu accentu di u Meziornu francese chì palesa a ghjente nativa di e parte di Montpellier. Or si sà chì trà Montpellier et Perpignan ùn hè tanta a distanza..

Eccu dunque i nostri trè turisti per istrada è chì stanu à sente e spiicazione di u guida cicerone chì ùn si privava di lentà descrizzione, ma pè u più frase pumpose.

L’archipelagu di E Baleares d’altronde, vale ch’omu sappia a so storia ch’elli contanu cusì bè i so munimenti è e so legende.

Ciò ch’ellu hè oghje ghjornu ùn dice micca ciò ch’ellu hè statu in i tempi. Hè stata divizia sinu à u sedecesimu seculu, pocu in quantu à l’industria, ma assai in quantu à u cumerciu: a so situazione di primura in pienu centru di a vasca uccidentale di u Mediterraneu, a facilità di e cumunicazione cun trè paesi europei, Francia, Italia è Spagna, e coste di l’Africa vicine, tuttu ne fece un postu duv’ella si arrighjia tutta a marina marcante. Sottu à u rè don Jayme Iu, u Cunquistatore, cusì unuratu oghje, hè tandu ch’ellu ghjunse à e cime, per via di l’ingeniu di i so armatori decisi chì trà di quessi ci eranu a ghjente più distinta di a signuria maiurchina.

Oghje u cumerciu hè limitatu à spurtà ciò ch’ella pruduce a terra, ogliu, amandule, tapani, limoni è legumi. L ch’omu manda in Barcelona. È per l’aranci, si ne face menu ch’omu crede è l’isule Baleare, à dì la franca, ùn si puderianu più chjamà l’Ortu di l’Esperide oghje.

Ma ciò ch’ellu ùn hà persu l’arcipelagu, ciò ch’ella ùn puderia perde Mallorca, l’isula più maiò di l’inseme, grande tremilaquattrucentu chilometri qutrati cù una pupulazione di hà più di duiecentumila abitanti, hè u so clima di incantu, dolce chì ùn si pò dì, a so aria fine, salutifera è chì rinchere, e maraviglie di a so natura, i paisaghji splendidi, u so celu luminosu è culuritu è chì ghjustificheghja un altru nome mitulogicu: l’isula di a Divinità benigna.

Fendu l’avvinta di u portu da pudè piglià in direzzione di u munimentu chì di prima avia chjappu l’attenzione di i passageriu guida fece cun cuscenza u so travagliu di cicerone –una vera sega chì ùn finia mai, una ragana chjachjarona chì dicia è po ripetia e frase di u so repertoriu, È spiicava chì a fundazione di Palma, di un seculu anteriore à l’epica cristiana, datava di l’epica chì i Rumani avianu occupatu l’isula dopu di esse si luttati assai contru à l’abitanti digià cunnisciuti per via di a so maneghja cù a frombula.

Clovis Dardentor accettò chì u nome di Baleare fussi statu datu per via di issa arte chì Davide ne era propiu praticu, è puru chì ùn si avessi datu u pane di ogni ghjornu à i zitelli prima ch’elli avessinu toccu u segnu cù un colpu di frombula, ma quandu u guida disse chì e palle tirate cù issu arnese primitivu andavanu cusì frumbate chì strughjianu franchendu l’aria fighjulò i dui giovani cun l’aria di unu à quale ùn la si ficca.

«Or bella! Ma si riderà di noi, issu isulanu balearese ? butulò Dardentor.

– Indeh… ùn simu da a banda di Marseglia?» rispose Marcel Lornans.

È puru accettonu cum’è verità un puntu di storia: hè vera chì u Cartaginese Amilcare si cansò in Mallorca passendu da l’Africa in Catalogna è custì, nacque u so figliolu cunnisciutu in generale cù u nome di Annibale.

In quantu à adimette chì a famiglia Bonaparte fussi stata nativa di Mallorca, ch’ella ci campava da u quindecesimu seculu, Clovis Dardentor ùn ci la fece à accettà la. Mancu stampa! A Corsica và bè ! E Baleare mancu in burla !

Palma hè vera, ne avia vistu impicci è guerre, di prima difendendu si contru i suldati di don Jayme, dopu quandu i paisani prupietarii si rivultonu contru à i sgiò chì i carcavanu di impositi, è po à l’ultimu quand’ella ebbe da fà fronte contru à i cursari barbareschi, ma issi tempi eranu belli chè passati. A cità si gudia una calma chì cacciava à Jean Taconnat ogni speranza di pudè si framette in un assaltu ch’ellu pudia subisce u so babbu in aspettera.

U guida ricullò dopu sinu à in principiu di u quindecesimu seculu per cuntà chì u fiume di a Riena, mossu da una piena di quelle avia fattu milleseicentutrentatrè morti. Allora dumandò Jean Taconnat:

«Duve hè issu fiume?…

– Passa pè a cità.

– L’emu da vede?…

– Pensu di sì.

– È ... quanta acqua ci hè?…

– Mancu da annigà ci un tuparellu.

– Allora, anderà per mè !» disse u disgraziatu giuvanottu à l’arechja di u so cuginu.

Parlendu è ragiunendu i trè turisti lampavanu una prima fidighjata nantu à a cità di inghjò, longu à a calata, o piuttostu e terrazze ch’ellu impuntella longu à l’accintu à bastioni longumare.

Unepoche case presentavanu e manere à fantasia carattaristiche di l’architettura muresca, -per via chì l’Arabi sò stati nantu à issa isula durante quattrucentu anni. E porte scrignate aprenu nantu à corte centrale, patio, curtili, accinti di culunnate lebbie, u pozzu tradiziunale supranata da un’armatura elegante in ferru, a scalinata chì gira cun grazia, u peristilu urnatu di piante chì correnu à l’insù tutte in fiori, e finestre cù i so belli quatri smilzi senza paru, à le volte duppiate cun moucharabys o miratori à l’usu spagnolu.

Clovis Dardentor è i so cumpagni ghjunsenu puru di fronte à un casale cun quattru torre ottugunale chì purtava una nota gotica trà mezu à isse prime prove rinascimentale.

«Issu casale chì sarebbe?» cherse M. Dardentor.

È, ùn fussi chè da ùn stupisce à Patrice, Dardentor averia pussutu aduprà qu lchì parolla più select.

Era a «fonda», l’anziana Borsa, un munimentu magnificu, cù e so spuperbe finestre merlate, curnichja frastagliata cù arte, inzicculature fine chì unureghjanu l’urnamentisti di l’epica.

«Entrimu», disse Marcel Lornans, bramosu di isse curiusità archeulogiche.

Franconu un arcu separatu da un pilastru forte à mezu è entrinu. In drentu, sala tamanta chì ci pudianu stà un millaiu di ghjente –chì a volta era tenuta da culonne fine fine in spirale. Ùn ci mancava più chè u sussurru di u cumerciu, u tazzu di i marcanti, cum’elli l’empiianu in tempi più prosperi.

U nostru Perpignanese disse cusì. Issa fonda, li saria piaciutu à purtà si la in casa soia, è tandu, solu ellu, averia pussutu dà li à di per ellu, solu solu, tutta a so animazione ch’ella avia avutu tempi fà!

Patrice, tutte isse belle cose e cunsiderava intrepidu cum’è un Inglese in viaghju, è dava à u guida l’impressione di un gentleman discretu è chì si tenia.

In quantu à Jean Taconnat, ci vole à palisà ch’ellu avia poca primura pè isse chjachjare sprupusitate di u cicerone. Micca ch’ellu fussi statu insensibule à u garbu di l’arte maiò di l’architettura ; ma impenseritu da un’ossessione sempre listessa, seguitava un altru filu è si lagnava «chì in sta fonda ùn ci fussi da fà nunda».

Dopu à una visita rapida per forza, u guida trincò in u carrughju di a Riena. Ci era u mondu. Si rimarcavanu l’omi di un tipu bellu, eleganti di cuntegnu è chì presentavanu bè, cù i calzoni imbuffati è a cinta strinta nantu à a vita, a ghjachetta in pelu caprunu, pelu di fora. E donne eranu bellissime, cù a carnazione calda, l’ochji neri è prufondi, fisiunumia aperta, e rote cun culori chjari, u scuzzale cortu, a camisgia aperta, braccinude, qualchì giovana cù u «rebosillo» graziosu in capu, una manera di incappellà si chì, ancu s’ella pare un pocu munacale, ùn caccia nunda nè à u garbu di u visu nè à u sguardu vivu.

Ma ùn era ora di fà frazu di cumplimenti è saluti bench’ella sia dolce, fresca è meludiosa a parlata d’isse giovane maiurchine.Stinzonu u passu è ghjunsenu longu à a muraglia di u Palacio Real, alzatu vicinu à a catedrale è chì, vistu da una certa banda, -a baia per indettu- pare ch’ellu si cunfondi cun quessa. Hè un casalone tamantu, cun torre quatrate, cun davanti un porticu largu viotu nantu à i so pilastri è accimatu da un anghjulu di l’epica gotica, benchì a so custruzzione mischjata unisca quellu stile rumanicu è u murescu tipicu di l’architettura balearese.

À qualchì centinaia di passi, u gruppu di l’escursiunisti ghjunsenu à una piazza à bastanza larga, cun dissegnu irregulare assai, da duv’elle partenu parechje strade è carrughji chì ricollanu in cità.

«Sta piazza, chì sarà?… dumandò Marcel Lornans.

– A piazza Isabella II, disse u guida.

– È stu stradone cun tutte ste belle case in longu?…

– U paseo del Borne.»

Hè un carrughju pitturescu di figura, cù e so case cun quatrere varie, i frundami chì inquatranu e finestre, e tende multiculore chì prutegenu i balconi larghi in risaltu, i miratori cun vetri culuriti appicciati à e muraglie, è un arburu crisciutu solu quì è culà. Issu paseo del Borne porta nantu à a piazza longa di a Constitucion, cù a latu l’edifiziu di l’Hacienda publica.

«Pigliemu u paseo del Borne à cullà? cherse Clovis Dardentor.

– U piglieremu falendu à u vultà, disse u guida. Hè megliu à andà in a catedrale chì ùn simu luntanu.

– D’accordu pè a catedrale disse u Perpignanese, è mi piaceria à attippà in una di isse torre da pudè avè una vista di inseme …

- Nanzu andà à visità u castellu di Bellver, fora di a cità, chì da custindi si supraneghja tuttu u vicinatu di a campagna.

– Ma averemu u tempu ? rimarcò Marcel Lornans. L’Argèlès parte à ottu ore…»

Jean Taconnat avia agguantatu una speranza incerta. Forse un giru in cità li daria l’occasione ch’ellu circava indarnu pè issi carrughji?…

«Averete l’asgiu è più, disse u guida. U castellu di Bellver luntanu ùn hè è ùn ci hè viaghjatore ghjuntu in Palma è chì si ne anderebbe senza avè lu visitatu …

– È cumu andà ci ?…

– Si piglia una vittura à a Porta di Ghjesù.

– Alè, andemu !», disse Marcel Lornans.

U guida trincò à manu dritta, pigliò pè una stretta, a calle di la Seo, rivense versu a piazza Seo anch’ella duv’ella ci hè a catedrale chì a so facciata uccidentale suprana u muru di accintu per sopra à a calle de Mirador.

U guida i puretò di prima di fronte à u Purtone di u Mare.

Issa porta hè di quella maravigliosa epica di l’architettura ogivale, chì a dispusizione spiccante di i purtelli è e rose lascia pensà à isse fantasie da vene chì saranu quelle di a Rinascita. In e nichje laterale ci sò e statule è u so timpanu figura, trà e cullane di petra, e scene bibbiiche zuccate fine fine, cumposte à modu niscentre è deliziosu.

Quand’omu hè di pettu à un purtone, di regula si pensa ch’omu hà da entre pè issu purtone. Clovis Dardentor era prontu à puntà una porta ma u guida u fece piantà

«A porta hè murata...

– Ma perchè?…

– Perchè chì u ventu di altu ci entria cusì furiosu chì a ghjente pudianu crede di esse digià ghjunti in a Valle di Ghjusafat, di fronte à e timpeste di l’Ultimu Ghjudiziu.»

Una frasa ch’ellu servia senza scaglià à tutti i furesteri. Una frasa chì ne era fieru assai è chì à Patrice li piacque assai.

Fecimu u giru di issu munimentu compiu di fà in u 1601, è si pobbe ammirà u fora, e so punte urnamentate assai, i so pinaculi à pena rozi, alzati ad ogni angulu di i contruvolta. In soma, issa catedrale cumpete cù e più rinumate in a penisula iberica.

A ùn ci ne hè, nè in a nave nè in i lati. Quì è culà pochi panchi di legnu. Solu e teghje frete chì i fideli si indinochjanu nantu –ciò chì dà un carattaru particulare à e cerimonie religiose.

Clovis Dardentor è i dui giovani ricullonu a nave trà i so dui ranghi di pilastri, piliers, chì e so creste prismatiche vanu à saldà si à u ricascu di a volta. Andetenu cusì sinu à à a punta di a nave. Li saria mancatu u tempu da vede tuttu in detagliu: u tesoru riccu di a catedrale, i so splendori artistichi, e so riliquie sacre, adurate in modu stremu in Mallorca –in particulare l’osse di u rè don Jayme d’Aragone, serrate da trè seculi in u so sarcofagu di marmeru neru.

I turisti ùn averanu avutu u tempu di fà mancu una prighera durante issa visita corta. In tutti i modi s’è Jean Taconnat avessi prigatu per Clovis Dardentor, saria statu à patti è cundizione di esse l’autore unicu di a so salvezza in stu mondu in tantu di andà ind’è l’altru.

«È avà, duve pigliemu?… cherse Marcel Lornans.

- À l’Ayuntamiento, rispose u guida.

– Per chì strada ?

– Pè a calle de Palacio.»

Vultonu in daretu ricullendu issu carrughju nantu à trecentu metri –vene à dì milleseicentu palmos, s’omu conta à modu maiurchinu. U carrughju sbocca nantu à una piazza menu larga chè a plaza d’Isabella II, dissegnata in modu irregulare quant’è l’altra. Ma hè sigura chì in e Baleare ùn si ne trova di isse cità cum’è in America, duve a regula è u filu à piombu custruiscenu caselle è quatretti belli regulari.

Ne valia a pena di visità l’Ayuntamiento, vene à dì a casa Consistorial? Hè certa è ùn ci saria mancu un furesteru per vene in Palma è ùn vulè ammirà un munimentu chì l’architettu li hà offertu cusì bella facciata, e duie porte aperte trà duie finestre ognuna è chì danu accessu à u dentru, a tribuna, quella «loggia» belluccia viutata à u so centru. È po ci hè u primu pianu chì i so sette purtelli aprenu nantu à un balcone chì corre longu à l’edifiziu, u segondu pianu prutettu da un tettu di legnu in risaltu, cù i so cascioni à rosule sustenuti da cariatide di petra mai stanche. È po per compie issa casa Consistorial hè cunsiderata da capidopera di u Rinascimentu talianu.

In a «sala», urnata da pitture chì rapresentanu nutabili di u lucale –senza ammintà un splendidu San Bastianu di Van Dyck, – ci hà a so sede u guvernu di l’arcipelagu. Custì i mazzeri, faccirasati, vestuti di mantelloni a si spasseghjanu cun versu grave è passu misuratu. Custì sò chjappe e decisione dopu pruchjamate in a cità da i superbi tamboreros di l’Ayuntamiento, in custumi tradiziunali chì e cusgiture sò riccamate cun trenna rossa, mentre chì l’oru hè pè u so capu, u tamborero mayor.

Clovis Dardentor averia datu vulinteri dui douros da pudè vede issu persunagiu cun tuttu u so splendore, chì u guida ne parlava cù una vanità propiu balearese, ma quellu umone ùn si pudia vede.

Avianu frazatu digià un’ora nantu à e sei di l’arretta in Palma. S’omu vulia andà à vede u castellu di Bellver, ci vulia à spiccià si.

Tandu, andendu pè un cunvugliu di carrughji chì ancu Dedalu puru cù u filu di Ariana si sarebbe persu, u guida ricullò da a piazza di Cort sinu à a piazza di Mercado, è centu metri più in là, i turisti sbucconu nantu à a piazza di u teatru.

 

Tandu Clovis Dardentor pobbe fà duie incette, un paghju di maiolichi à un prezzu interessante. Patrice chì avia ricevutu l’ordine di purtà issi ogetti à bordu è di accullucà li senza intoppu alcunu in a cabina di u patrone, si ne falò dinù à u portu.

Francatu u teatru i turisti piglionu pè una strada larga, u paseo di a Rambla, chì và è ghjunghje, nantu à trè chilometri, in plaza di Jésus. U paseo hà chjese è cunventi à l’arice è in particulare u cunventu di e sore di A Maddalena di fronte à u carrughju di l’infanteria.

 

In fondu à a piazza di Ghjesù ci hè una porta chjamata cusì, aperta in a curtina à bastioni è sopra sò tesi i fili telegrafichi. Da ogni banda, case culurite assai da e tende nantu à i balconi o e persiane verdogne di e finestre. À manca, qui arburi da imbellisce issu bellu scornu di piazza assuliatu cun lume dopumeziurnale.

Pè a porta sbalancata si vidia a pianura verdicente, duv’ella traversa una strada chì cala ver’di u Terreno è porta sinu à u castellu di Bellver.