U CAPAGNULU

Bianca è luccichia, a neve falava à stracci zeppi quella sera, paria chì u ventu si arrampichessi à e teghje di i tetti. Li eranu venute linde isse parolle à a mammone da principià u racontu ch’elli aspettavanu i figliulini pocu pazientuti. Ebbenu i zitelloni u sguardu complice di quelli chì sanu, ma u piattonu subbitu da ùn disturbà u piacè novu di i chjuchi. Fù quella sera ch’elli si avvidenu l’anghjuli, à tempu vultati in a sala aggrundata in core di a Punta Albitrina, chì u tesoru chì diu li avia datu in custodia era statu arrubbatu è chì u vechju guardianu chì ne avia a cura si era addurmintatu. Innafantati è gonfii d’ira, l’anghjuli rimpruveronu à u vechju di avè cedutu à a tentazione è di esse si impusessatu di’sse ricchezze à discapitu di u bè cumunu.

Santavugliatu, si difese in vanu u vechju. À a lestra l’anghjuli u cundannonu è u lamponu fora. Marchjendu in a neve, pensò u vechju chì l’inghjustizia ùn appartenia solu à l’omi. Arricumandendu si à u cele cecu, s’incamminava in u bughju pagnu è u fretu l’incucinia e membre. A lacrima ch’ellu si asciuvò ùn sapia s’ella era spuntata per via di u ventu, di a vergogna o di una zerga muta. Sentì à fiancu à ellu una prisenza ma ùn riescia à vede quale era. Una voce arghita ribumbò chì li dicia ch’ellu avia intesu i lagni ch’ellu si tenia in pettu è ch’ellu era ghjuntu da porghje li u so aiutu. In un attimu si truvò di fronte à a porta di un stazzile. À lume di lumera sculinò sottu à u pilone chì ammantava u so cumpagnu un paghju di corne, si accorse questu di u sgumentu di u vechju è li palisò ch’ellu era u diavule. Cù a so solita scutumia li cunfessò l’arrubbecciu di u tesoru è circò à allusingà u vechju offrendu li ricchezza, vita eterna è ghjuventù. Ùn volse accettà nunda u vechju è, à ogni ricusu, li pigliava l’aggrancu. À l’alba smarrì u diavule, ma ùn si pudia più move u vechju, messe à prigà è à precurà i santi da ch’elli venissinu à liberà lu. U capagnulu di tela bianca chì li stringhjia u capu si slibrò è spiccò u volu da sorte da u stazzile.

 

Era l’epica tandu di i castelli inalpellati è e muraglie chì l’accinghjianu currazzavanu l’orgogliu di i signori. U sole ùn era ancu à spuntà. Cù una manata di omi, u conte Ghjuvanninellu avia decisu di andà à caccia, ricunnobbe u conte Risturcellu andatu si ne ancu ellu à caccighjà. Puru di listessa sterpa, ci era natu l’odiu trà di elli causa di terre è di lascite. U tempu di liticà si ùn l’ebbenu chì funu distratti da u capagnulu chì ariulava assumigliendu si à un acellu biancu. Cappionu i so falchi, ma casconu culpiti da a saetta. Missenu, i signori, à tirà frezze, l’acellu di tela, cum’è feritu si ne falò in a neve. Ùn si pudia sapè quale l’avia toccu. À tramindui li bullia u sangue, sfuderonu e so spade, à u primu colpu si sbrisgiulò l’acciaghju. Pigliatu si di paura, Risturcellu scappò à briglia sciolta. Ghjuvanninellu riguarò u capagnulu è scaccanò fighjendu u pezzu di stofa. Ghjuntu ch’ellu fù in a corte di u so castellu, urdinò di brusgià lu ma un incantesimu u parava da u focu. Turnò à ariulà è si punì in cima à a torra più alta. U populu in sussuru, dopu vistu issu miraculu si signò. In lu frattempu, addisperatu, u vechju in u stazzile ùn avia smessu di prigà, à l’ultimu chjamò à San Francescu. Intenneritu da e so chjame u santu, vestutu da fraticellu, ghjunse in u paese vicinu à u castellu di Ghjuvanninellu. Si fece cuntà u fattu stranu accadutu è andò à truvà u conte. Li disse ch’ellu u pudia liberà di’ssu incantesimu, accettò u conte fendu a prumessa di dà limosine à u cunventu franciscanu. San Francescu dumandò à u capagnulu di cunduce lu finu à u vechju. Si avvionu tutti voltu u stazzile. Firmati si di punta à a porta, bastonu duie parolle di u santu per ch’ellu pudessi esce salvu u vechju mentre chì u focu si manghjava u stazzile. Durghjulò u santu è u conte, stupitu, invitò u vechju in casa soia. Li accolse a cuntessa, tutta latte è sangue, dolce è garbata. Subbitu li cherse di aiutà la chì s’impenseria per u so sposu sempre prontu à piglià l’arme chì l’anima l’avia battagliera. Vulia chì u vechju pruvessi di ammansà u conte. Dete u so accunsentu u vechju. Cù prediche è parolle assinnate circò à appacià u sangue di Ghjuvanninellu, ma ellu ùn li dava retta è s’infuriò, minaccendu u vechju chì decise di ritirà si in u so cunventu.

Passavanu i ghjorni, à a cuntessa i sunniacci a suttrinnavanu. Una notte si discitò è andò à truvà u conte da dì li a so angoscia. Li era cumparsu san Francescu in sognu, dumandendu li di u vechju, dicendu li ch’ellu era una benedizzione per a so casa, chì a so famiglia si francheria da ogni sciagura cun ellu. Ma u so sposu ùn li ascultava è turcia a bocca in segnu di disprezzu. Fà casu à i sogni, à chì prò ? U so racontu ùn lu pobbe compie chì unu di i guardia infurmò u conte chì Risturcellu accampava u castellu. I petronculi lampati contru à i muraglioni parianu tunizate. Dopu una notte di assediu, i pienti di a cuntessa è a morte di unipochi di suldati di vaglia, u conte, in l’inforse, accettò a pruposta di a so sposa. À l’appiattu, ella anderia finu à cunventu à dà e limosine prumesse è à scunvince u vechju da ch’ellu vultessi in u castellu. Spugliata si di i so ghjuvelli è vestuta da paisana da chì nimu a pudessi ricunnosce, surtì a cuntessa. Mentre ch’ellu galuppava u so cavallu più lestru, li paria à a cuntessa chì u viaghju si allungava, in pettu presentia ch’ella ùn ghjunghjeria à tempu. Ciuttava u sole quand’ella francò l’usciu di a chjesa, s’indinuchjò è punì e pezze di oru à nantu à l’altare. À un frate dumandò s’ella li era permessa di discorre cù u vechju. Una stonda dopu, entrì u vechju. A cuntessa ùn stanciò di parlà, da perde ne u fiatu, cummossu da e so parolle è da u so sguardu supplichente, li rispose ch’ellu a seguiteria. Partinu tramindui, u vechju stringhjia u capagnulu in a so manu. Ghjunti ch’elli funu in u castellu, tirò un mughju a cuntessa chì u so sposu era statu feritu. Intrappulatu, Ghjuvanninellu sentia ch’ella si avvicinava à passi sicuri a disfatta. Cherse à u vechju qualchì cunsigliu. Prima di parlà, fece riflessu u vechju quantunque l’impazienza di u conte, è po li disse di andà à appiccà u capagnulu à unu di i merli di a torra più alta, da ch’ellu fussi vistu da tutt’ognunu. U lindumane matina, discitatu si sbunuratu, Risturcellu pisò u capu ver’di u castellu nemicu, li si paria di avè ne digià u pusessu, ma u spaventu u stantarò. Sventulava u capagnulu biancu. Risturcellu, chì à e putenze magiche ci cridia è e temia, sbirbò, ùn primurendu si nè di i so omi nè di a so robba. Rasserenatu Ghjuvanninellu ringraziò u vechju, decise a cuntessa chì u capagnulu diventeria u stendardu di a so famiglia.

Quand’è vo andarete à passighjà per issi rughjoni, fighjate puru u cele, ma siate attenti, ùn sò solu i nuli bianchi à ariulà.