Cum’è un soffiu di libertà
Puesia
Cum’è un soffiu di libertà
Una volta ci era unu chì vulia difende a so terra. Parlava troppu forte, troppu spessu, troppu ghjustu.
Disturbava i manghjoni, i scrucconi, i speculadori, i sullaghji… Quessi quì s’eranu scurdati di a storia, di u sudore di l’antenati, di babbone chì zappava sempre u so ortu, zimbutu nant’à quellu fargione, à più di novantanni… Quessi quì chì si vendenu a so terra à quellu chì paca di più, da induve ch’ellu venga, tantu ch’ellu paca assai… A terra hè troppu bassa è troppu diffciule à bangà per sta ghjente quì. Più faciule di prufittà di u fruttu di u travagliu di l’altri è fà u montasega in quattru-quattru…
Per rivene à u nostru cumpà, cosa vulia ellu ? Chì circava ellu ? À campà ghjustu… À campà sanu… À campà di u travagliu di e so mane… À campà di a so terra chì avia vistu nasce à tutta a so famiglia, quella chì campava tandu felice, in una stanza à bughju è chì si stringhjia in giru à u fucone quandu fora u gregale ghjacciava e lecce chì si muvianu cum’è ombre fantasmagoriche in a notte cutrata.
Tandu, si campava felice è simpliciamente. Ùn ci era bisognu d’assai… Ci era u pocu.
Hè cusì ch’ellu vulia campà… Liberu… Di a so terra… Nant’à a so terra. È lascià u gregale accarizzà i so capelli grisgi è cutrà lu sin’à l’osse. Liberu cum’è u ventu chì corre sopr’à ‘sse cime.
U Monte Stellu ti cura, cumpà…
È tandu l’altri l’anu vulsutu fà tace… Ma ùn hè ancu natu quellu chì pò ammaestrà è ritene u ventu ! Issu ventu, u to soffiu di libertà… Vulianu stuffà a so voce, cum’è si affoca una fiamma. Ma ellu era indumevule, una leccia arradicata à a terra, à a so terra, resistendu à e timpeste. U so core era una campagna fruttifera, pronta à esse cultivata da e grane di a ribellione. U ventu, u so alliatu, suffiava in i so capelli un innu à a libertà. Inalava issa essenza di libertà, esalandu a sfiducia. Ogni soffiu era una prumessa, un asserimentu di a so esistenza. Era u ventu, liberu è indomitu. Era a terra, nutritiva è irrimuvevule. Era u populu, unitu è forte.
Tù, cumpà, sì cum’è u ventu… Liberu è salvaticu, chì accarezza e cime cum’è un amante. In ‘ssu soffiu, senti l’ecu di i to antenati. È in ‘ssi murmuri, a prumessa d’un ghjornu novu. Issa terra hè u to beculu, a to alma, u to destinu. Nimu ùn ti ne puderà arradicà perchè chì e to radiche si sò affundate più prufonde chì ‘sse lecce centanninche. Vai puru induv’ella ti pare ! Issa terra hè a toia è nimu ùn ti la pò caccià ! Soffia per l’eternu ‘ssu prufume di libertà ! Vai è porta lu spessu per i chjassi è e fureste… Canta cun ellu di veranu quand’ellu porta via l’amanduli fiuriti, l’estate quand’ellu rinfresca a Santa Maria, à u vaghjime quand’ellu ghjoca cù e fronde rosse di u castagnu è l’inguernu quand’ellu frusta a neve, purtandu via u cotru chì ti mursica a pella cum’è migliai di spinzoni…
Vola è soffia a to libertà.
Cum’è a piuma purtata da un soffiu, scriverai u so nome.
Cum’è un alitu di melodia, cantarai a so musica.
Sottu à u celu stellatu, sì un figliolu d’issa terra. Ogni petra, ogni arburu, ogni murmuru di u ventu ti parla. Stà à sente a risa di l’antenati in u frascheghju di e fronde è u polsu di a vita in u fiume tumultuosu. Issa terra chì t’hà datu à manghjà è furtificatu d’un amore cusì forte chì face parte di a to anima. Hè per quessa chì, per ella, ti tocca à lottà fin’à u to ultimu soffiu.
A libertà ùn hà nè cunfini nè maestri.
A libertà hè toia, sta libertà hè meia.
A to libertà hè ciò chè tù ne faci è ciò chè tù ne voli fà…