MAGHJINE LITERARIE

I Viaghji di Petru…..

 

Mezanotte. Traghjia u scioru marinu, soffiu frescu chì vi ghjala lu sangue, è à tempu pettina l’acqua. N’ùn c’eranu stelle, piattate da a fumaccia zeppa, pagna; oscurità chì stendia u so velu annant’à un scornu di celu. Un battellu pneumaticu era postu vicinu à lu rinaghju, ascosu daretu à sepali; un’omu vestutu di neru l’inguantò è u si trascinò sin’à l’orice di u mare. Guardava ingiru à ellu, cun l’ochji attenti à ciò ch’ellu pudia accade in lu locu. Sequitavanu una decina di persone spandanate, purtavanu un pocu di i so affari, u « necessariu » cum’ellu si dice.

 

Tutti si missenu in issa spezia di barca, à pusà, i so fangotti strinti strinti da e so mane fiacche. Eiu, mi truvaiu un pusatoghju, ùn avia pigliatu nunda incù mè, di sta casa ch’eo lasciava; ci vulia à sguassà qualchì ricordu, scurdà ci ne, appuculisce li i ricordi, ma firmava sempre qualcusella in lu core, scarpillinatu. Stu tippu, ch’è no aviamu pacatu cù i nostri mesaghjoli, puntava u battellucciu finch’ellu possi stà à gallu, saltò drentu à a barca è misse u mutore in marchja. Cum’elli puzzavanu issi vapori di mazuttu, è stu bufunime, rimore chì m’infastidia, rumpia u silenziu pisiu di a sera... Vucavamu. Ùn andavamu cusì prestu, aspettavamu di ghjunghje per tuccà un’altra ripa, sponda straniera duve seremu noi i furesteri.

Mi ramintava, à stu mumentu, ciò ch’ellu m’avia dettu u me fratellu, nanzu ch’eo mi ne vochi : « Vigliaccu ch’è tù sì ! Fughji, preferisci l’esiliu invece di stà ti quì è d’impastà cun noi !». Esiliu, sta parolla mi turcia lu corpu, ùn eru scappatu à a scapricciata, innò, c’era vulsutu u tempu per piglià una decisione. Aghju sceltu di spaisà mi. Perchè ? Cagione, ci n’era à buzeffa. Lacà sta vita, sta sorte scritta ; scopre un’antra via. Ma cum’ella era dura a sradichera, aviu stessi sintimi chè un’arburu cacciatu da a terra chì li dava u so suchju per campà. Forse ch’ellu era cusì per tutti l’esiliati. Un dulore infiaratu, piattatu qualchì tempu, chì, à le volte si disceta è vi brusgia lu pettu. Vuliu abbandunà issu paese, issa puvertà; ùn aviamu mancu una baiocca in stacca, è puru si travagliava duru per stantà u so pane. S’aspettava i cambiamenti, e prumesse eranu lampate è ùn s’arricuglia nulla, eru saziu di a tichjina di l’altri, quelli chì ci volenu prutege – cusì dicenu, ma da u dì à u fà ci sò i ponti da francà. Allora, stà mi quì ? Per chì fà ? Vede li crepà di fame sott’à u sole chì i sterpa ?

Mi n’era andatu, luntanu. Ma sempre cun l’idea di u vultà. Dà mi di rimenu in casa meia, ma micca avà - serà eguistu l’affare-, dopu di sicuru, dopu. Vuliu vede i mo zitelli ingrandà in listessa casa chè mè.

Fidighjava appena ingiru à mè, eramu accolti tutti, stretti cum’è sardelle à l’oliu. Ùn si pudia nè move, nè anscià; solu u rimusciu di lu mare chì ballava si facia sente. L’umone davant’à mè surnacava, un altru accantu rendia, u capu quasi ciottu in l’acqua, è unu precava u so diu ochjichjosu incun fervore. A stanchezza pocu à pocu mi purtava ver’di u sonnu; ingutuppatu ind’u mio mantellu, calaiu u tupezzu è m‘addurmintaiu. Ùn sò quantu tempu avia duratu issu merezu, mi svegliaiu, avendu un’immensità tetra sott’à l’ochji. A barcella balchighjava pianu pianu, crescia u mareghju fendu frisgi bianchi sopr’à lu mare. U sguardu voltu l’orizonte, mi paria stranu, ma pensava à a puesia. I scogli si sgranavanu mentre ch’è no viaghjavamu. Quante ore eranu passate dapoi a partenza? Quellu omu impannatu di neru si stava in punt’à a nave, ci avia dettu ch’ellu ci purterebbe ind’un antru paese, li aviamu datu tutti i nostri soldi, ancu ciò ch’è no risparmiavamu per avè una piazza in sta barcaccia di plasticu. Ci parlava cum’è à cani, dendu ci l’ordine ; vedi duv’ellu pò cunduce l’addisperu ! Ùn aviamu tanta fede in sta persona, ma suppurtà à ellu è u viaghju eranu u prezzu per principià una vita nova. Parlendu di viaghju, m’arricurdava un vechju racontu di zitellina, aviu lettu da chjucu l’aventura d’Ulisse, l’eroe cusì testardu chì vulia vultà in isula soia, sarebbe sfarente la meia l’odissea. Ùn aspettava di vede Itacca, ma precava per ùn avvicinà mi troppu di Caribbe è di Silla.

S’era guastatu lu tempu. Vediu nasce a timpesta culandi, l’accendite schiarianu u celu in un tunizime acciunchente. I nuli pocu à pocu si strappavanu è dopu à una piuvicinella, falonu i rivocchi cum’è otre chì si viutavanu. Annant’à a barcella purtata da i marosuli zergosi, ognunu  s’era impauritu è stringhjia forte a nave. Crosci intinti ch’è no eramu, pruvavamu à copre ci cù una tenda, ma ancu fendu sforzi maiò, u mischiu d’acqua fresca è di sale ci bagnava. Ùn ne finiscia più issu diluviu, si pudia leghje in tutti issi sguardi insischiti a paura di capiciuttà. Ùn pensava più à nulla, fora di a realità. Piuvia à sechje, ogni candella pugnia i spini cum’è un’acu. Eramu accinti da a morte chì a si girandulava, sfida eterna trà u sprifondu è a vita : « Iè, prova à fà lu schiattà stu battellu, mulizzu ch’è tù sì ! Ùn vale à alunsigà mi, ùn a piglieraghju micca a to manu ! » Di colpu, l’avia fraiatu à unu una matarusciata furiosa, purtendu lu in l’abissi foschi. Nisunu avia apertu a bocca, stupiti da a Natura chì si scatinava : « Ùn la ci feremu à ghjunghje ! » …L’aria falava à pezzi…

I marosuli ci scuzzulavanu mentre chì e nostre speranze si svenianu ind’è iss’oceanu colmu d’incertezze. È sempre a barca ingullia acqua à stagnone ; a sapiamu tutti chì prestu s’affunderebbe. Parechji sintimi s’intricciavanu, paura è rassegnazione. Pigliò u so sbilanciu una cavallata purtata da una forza tremenda. A barcella fù lampata è ci simu ritruvati in lu mare più chè mossu. M’arricordu pocu affare di ciò chì hè stalvatu dopu, solu mughji è voce suffucate, omi chì ghjacianu sopr’à lu mare, ed eiu pruvava à nutà, annighendumi. Eppoi nunda, mancu un rimore. Mi paria d’esse mortu qualchì tempu. Mi discitaiu in un antru battellu, era maiò quessu custì, tuttu di farru intintu di biancu. Duie persone mi fidighjavanu, surrisu in bocca, rassicurati dopu ch’eo ebbi apertu l’ochji. Pescatori eranu. Mi n’era accortu videndu e rete empiute di pesci esciuti da pocu da l’acqua, forse ch’elli m’avianu salvatu cusì …nò…nò, ùn dicia chè scimità è ùn aviu ancu l’idee belle chjare. Dumandaiu s’è omi eranu stati trovi sempre vivi, « nimu » mi rispose unu. Candillava torna appena, « ùn stancerà mai issu celu ! », pensava.

Sò ghjuntu sin’à un portu, picculu portu d’un paisolu arrimbatu à a ripa. Poche case ma bellissime. Sentiu u scallamazzu, note di musica perse ind’è l’aria, è l’ambata chì allisciava u me visu sparghjia u so prufume. Marchjava ind’è a machja à mezu petricaghju, c’era un chjassu  chì andava ver’di e muntagne. Ùn cunniscia mancu u nome di stu locu, solu stu chjassu. Soca era quellu chì si chjamava avvene. Avà a ti possu dì … iè, chì si chjamava avvene.