Versione :
Francese

OU L'ON RENCONTRE UN MOUFLON

Dans son recueil de nouvelles et deuxième livre intitulé Prighjuneri, aux éditions Albiana, Marcu Biancarelli crée un narrateur et des personnages qui s’adonnent à des exercices de confession intime parfois très cruels afin semble-t-il de proposer une critique de la société corse la plus féroce possible. Tout le monde semble condamné à une irrémédiable solitude - car la société est décrite comme un enfer - pour pouvoir étancher sa soif d’idéal, panser ses blessures ou donner libre cours à ses pulsions. C’est le cas dans notre extrait d’un pêcheur, héros d’une nouvelle du même titre, « Piscadori » :

 

Ma ùn parlaiu micca di quissa, diciu ch’ùn eru tantu matinaghju, fora di issu famosu vinticinqui maghju chì m’eru arrizzatu matina par fà a pesca chì no evucaiamu. A ghjurnata ùn era dunca micca finita è n’eru ghjà à una bedda trentina di pesci. Iè, m’eru firmatu quì in u me racontu è sminticaiu l’incidenti u più impurtanti, ch’ùn era micca l’affari di a truita chì mughjaia, ma successi appenna dopu, quand’ì eru sempri imbriacatu da issi sintimi turbidi chì mi sutrinnaiani a cuscenza. A ghjurnata di pesca cunsistia à parta a matina da a piaghja, siguità u fiumu, è sbuccà in muntagna in sirintina, dund’iddu m’aspittaia un frateddu - n’aghju parichji - cù a so vittura. N’eru guasgi à a fini di u traghjettu, è a fatica, a culpabilità, u turbidu in generali, a frebba è a siti mi turcinaiani u spiritu è i minucci. Prestu mi ci vurria à sorta da u fiumu è ingagiammi in un longu violu pà un’or’ di machja nanzi di ghjunghja à a vittura. Intantu a siti m’imbuffaia a lingua, è l’acqua di a vadina m’attiraia, sia par bia, sia par lavammi i mani ch’e’ cridiu brutti, sia par empiani a me baretta è lacà curra l’unguenti friscu u longu di u tuppizzu, u longu di u coddu, sinu à fammi sbuttà u ventri, ma siti firmaia. Biiu, ghjimbatu com’è un animalu,, piicatu da ùn so chì dulori, è ugni goccia chì m’intria in a cannedda paria di fammi rinascia. È tutti i deci metra biiu una lampata supplimintaria, inguttiu u liquidu trasparenti ma stranamenti grevu. À capu d’ùn so quantu ciottuli, abbasseti u capu par bia dinò, ma quand’ì i me mani intriani in acqua, aduniti com’è par fanni una cuppetta, un boccu, si ritiretini cussì subitamenti, è mi si parsi chì tutti i me narba stinzaiani com’è suttu à l’effettu d’un colpu d’elettricità. In u puzzu davanti à mè, c’era una muvra morta, infini una muvra... Era smizata è ùn firmaia più chè una parti di u corpu, u daretu. Da a mità di cu corpu taddatu surtia sempri calchì minucciu sbiancatu. « Ostia ! mi dissi, una meza muvra morta ! » Hè vera ch’una meza muvra viva faria ancu più stranu, ma criditila puri, ancu morta issa carogna vi fulguraia à modu trimenti. Subrattutu ch’eru à u culmu di a suspressa, è à u culmu ‘llu disgustu pinsendu à tuttu u vilenu chì ghje’ m’eru inguttitu biindu dapoi l’ori è l’ori. Ridrizzeti u capu par fighjulà ind’ì ghje’ eru esattamenti, o com’è sì l’idea chì issa muvra fussi cascata da u celi m’era parsa naturali. Ed era forsa quissa. Eru inchjuvatu in una vaddi scura, strinta trà una resca più o menu alta è una zinna di circa centu metra, un dicorru infirnali. A muvra s’era diruccata certamenti da l’altezza di a zinna - ancu i muvri si poni diruccà - è s’era sfracicata in u fiumu. U restu di u corpu, voddu dì u capu è u pettu, era sparitu, pò dassi purtatu da u currenti, o più certamenti manghjatu da i vulpi o da i signara. Fighjuleti issu mezu corpu, spiccatu da mè da u solu filu di l’acqua, st’acqua chì mi paria fosca oramai, è crezzi di veda, par subra à u mezu catavaru, l’imaghjina di a me faccia in unu spechju. Ma era vera, i dui imaghjini erani superposti : a muvra meza manghjata è a me facciaccia disfatta. Pariu un mortu anch’eu ! È po mi dissi chì issu spittaculu mi piacia. Ci vidisti com’è una forma di nubiltà, com’è una cosa rassirinanti. In issa vaddi d’una fin’ di mondu, una muvra s’era lampata par subra i cantona è s’era fatta manghjà da i signara. Chì salvaticumu in issu spittavulu ! Chì putenza tirribuli ! Chì logica ! Eramu dunca cussì pocu affari. I truiti mughjaiani in a me busgiacca, i vulpi, furbi è inchieti, mi vattaiani da suttu à i bosca, i signara s’invadulaiani in certi canta inacessibili, i muvri cripaiani smizati in i vadini, è i zinni mi subranaiani, m’attuffaiani è pinciulaiani anantu à un assassinu chì biia l’acqua di a morti dipoi ch’iddu s’era missu in istrada pà a tumbera di u ghjornu. Ùn era micca un’acqua linda in un quatru maistosu, quissa nò, era u vilenu liquidu è puzzinosu d’un assassinu chì si miraia in u spechju, era guasgi, simpliciamenti, a so sustanza.

 

Cummentu :

Nous sommes à la fin de la nouvelle, au moment de la « chute », et c’est un mouflon qui en est la victime. On sait combien « a muvra » est en mesure de symboliser la Corse : la charge satirique en est donc d’autant plus forte.

Mais ce qui semble plus intéressant est la façon dont le texte construit une scène aux qualités hallucinatoires. Tout au long de la nouvelle, le pêcheur-narrateur nous est apparu comme un être hargneux, en guerre larvée contre tous et ne cherchant dans la pêche que le moyen de satisfaire ses désirs morbides. La pêche miraculeuse contée dans la nouvelle conduit le pêcheur à un état de déséquilibre nerveux tel qu’il semble la proie d’hallucinations. Il en est ainsi de « l’affari di a truita chì mughjaia ». La rencontre avec le mouflon, racontée dans notre passage, est d’autant plus horrible qu’elle intervient au moment où la folie du pêcheur semble être à son sommet et qu’il reste une possibilité pour qu’elle ne soit, elle aussi, qu’une hallucination.

Ainsi, au fur et à mesure de la remontée de la rivière, le pêcheur en guerre contre les truites, semblant se défier du milieu qui l’entoure, va en fait en apparaître comme l’horrible symbole ! L’instrument de cette métamorphose est l’eau bue par le personnage. Cette eau est censée le désaltérer, le laver de ces crimes (contre les truites) et le rafraîchir mais c’est plutôt d’un philtre dont il s’agit. Une potion qui, comme dans L’étrange cas du Docteur Jekyll et de Mr Hyde de Stevenson, loin de transformer un être en son contraire, ne fait que révéler au grand jour son essence même. « A siti m’imbuffaia a lingua, è l’acqua di a vadina m’attiraia » : le pêcheur devient buveur de rivière, et sa soif prend une résonnance psychologique puissante. Elle est le signe d’une brûlante culpabilité. Mais cette soif semble impossible à étancher ; il ne reste donc plus au malheureux qu’à accepter son fardeau, voire même à trouver du plaisir sous son poids.

L’occasion lui est offerte par la rencontre avec le train arrière d’un mouflon. C’est à ce moment de la nouvelle que le plus étrange, le plus ébahissant pour le lecteur - quelle vision que ces deux images superposées du pêcheur et du mouflon constituant cette créature improbable et cocasse, ce centaure à la fois ridicule et horrible, « a muvra meza manghjata è a me facciaccia disfatta » ! - c’est à ce moment donc que le personnage comprend en fait qu’il n’y a rien d’étrange dans tout cela et que tout se correspond parfaitement. Le basculement dans la folie, ou dans la lucidité, est alors total : « È po mi dissi chì issu spittaculu mi piacia. Ci vidisti com’è una forma di nubiltà, com’è una cosa rassirinanti. » Que viennent faire ici les sensations de plaisir, de sécurité et le sentiment de noblesse ?! Un monstre se crée devant nous fait de contradictions extrêmes.

« Chì salvaticumu in issu spittavulu ! Chì putenza tirribuli ! Chì logica ! » Les trois exclamations retentissent dans l’esprit du pêcheur avec la force d’une révélation. Et c’est bien le moment du recueil de Marcu Biancarelli où son écriture se veut la plus proche du modèle annoncé en exergue, Au coeur des ténèbres de Joseph Conrad, récit, lui aussi, d’une rencontre avec la sauvagerie (le wilderness) en amont d’un fleuve en Afrique noire. Ainsi, la longue phrase qui conclut presque notre passage (« I truiti mughjaiani in a me busgiacca, i vulpi, furbi è inchieti, mi vattaiani da suttu à i bosca, i signara s’invadulaiani in certi canta inacessibili, i muvri cripaiani smizati in i vadini, è i zinni mi subranaiani, m’attuffaiani è pinciulaiani anantu à un assassinu chì biia l’acqua di a morti dipoi ch’iddu s’era missu in istrada pà a tumbera di u ghjornu. »), succession de phrases simples juxtaposées semblant décrire sans émotion un paysage animé et infernal et débouchant sur une phrase complexe où le pêcheur est décrit comme un assassin et un massacreur représente l’acmé de la nouvelle qui cherchait bien, finalement, à faire voir au lecteur les choses les plus horribles et les plus incroyables tout en les présentant comme une évidence incontournable et ainsi créer le plus grand frisson, la plus grande inquiétude.