Vaghjime in Vizzavona

Vaghjime in Vizzavona

 


Nant'à ‘ssu stradone bagnatu, duve a Corsica si palesa,
A furesta di Vizzavona, di maraviglia si veste.
U celu chjaru si stende, prumessa di dulcezza,
È l’astracu negru, mille calasgine, riflette.


I fai è i querci, giganti di l'alte cime,
Anu cambiatu u verde sinceru per tinte divine.
Da l'oru u più prufondu à u rossu chì s'infiara,
Ogni fronda sparte a so bellezza ardita.


Un giallu ardente accarezza u verde chì resiste,
Mentre u ventu soffia, umile è un pocu triste.
Issi culori d'un attimu, fiatu d'un ultimu focu,
Susurranu u sicretu di u tempu furtivu.


A strada corre è gira,  fidata è silenziosa,
Purtendu e nostre idee luntanu da u rimore è e pene.
Ogni passu, ogni volta, hè una foglia chì si stacca,
Ramintendu chì u tempu ùn hè chè una corsa di stagione.

 

Ma in ‘ssu splendore, ‘ssu tappetu di culore,
L’anima si ritrova, libera da u so dulore.

Chì u vaghjime ùn hè fine, ma luce rara è pura,
Prima ch'ella si spinghjessi in silenziu, in a notte scura.

 


Mariella CLEMENTI