U tettu à teghje

U TETTU A TEGHJE

 

- U tettu à teghje : ciò chì mi hè piaciutu assai ghjè issu aspettu guasi iniziaticu di a to dimarchja induve ci hè un filu, un passageru chì porta u lettore ver’di un scopu, un locu scunnisciutu. Cumu si hè fattu issu aspettu iniziaticu in a to custruzzione puetica ?

 

Issu aspettu ch’è tù dici ùn hè stata propriu una vuluntà cuscente di rende lu palesu in a racolta. D’altronde ùn mi ne era mancu accortu, puru assestendu i testi. Trattendu si di a scrittura, s’ella hè issa parolla liata à u sensu di un’amparera fatta à pocu à pocu, di una sperienza dunque chì cerca à scavà unepoche di dumande, sapendu à tempu chì l’iniziazione ùn si compie mai, hè forse ciò chì, cù a distanza avà, aghju pussutu risente. Da a banda di chì leghje, ma ùn hè chè interpretazione frà altre, sarà per via chì u lettore hè liberu di custruisce si un percorsu persunale in i testi. Questa vene forse da a manera di custruisce a racolta. À principiu issi testi mi parianu ch’elli ùn si pudianu arrimbà à un filu unicu, è po assestendu li mi sò avvistu ch’elle ci eranu tematiche cumune, ch’ellu ci pudia esse un chjama è rispondi trà un testu è un altru. Si pò tandu leghje ogni puema per ellu stessu, postu chì ognunu raprisenteria una unità, o cuncepisce a racolta cum’è un puema solu chì a si allungheria.

- In issu aspettu iniziaticu, ciò ch’ellu ci vole à ammintà quì ghjè ciò ch’ellu si pò chjamà a to signaletica puetica. È forse a prima hè quella di u locu. Cumu per dà un colpu à a partenza ci hè una definizione di u locu in principiu di a to opera. Era impurtante issa definizione ? Hè impurtante per un pueta di sapè da induv’ellu scrive ?

Saria u « Da induve ne sò ? ». Hè una banalità tamanta di dì ch’ella hè interrugazione cumuna è cumplessa assai in u listessu tempu. Ma forse ch’ella ùn pò esse spressa di manera esplicita in i testi. Propriu una definizione di u locu cum’è puntu di partenza, ùn mi pare micca chì quandu omu vole definisce forse ch’ellu sticchisce ciò ch’ellu prova à avvicinà. Ghjè piuttostu circà à dì u locu. À issa primura, tandu, li ne vene appaghjata un’altra, quella di dà nome cù tutti l’inciampi chì ponu esiste. U fattu di dà un nome à un affare (locu, petra, arburu) sottupone parechje difficultà chì, sia omu asconde una parte di ciò ch’ellu vole insegnà, sia ùn ci la face à dì tuttu ciò ch’ellu vuleria sprime. Quandu si dà un nome à un locu, pare ch’ellu ùn si riesca à avvinghje lu sanu sanu. Issa situazione incerta hè mutore di a scrittura dinù. L’altru puntu di primura per mè, scupertu leghjendu à u pueta Yves Bonnefoy, chì sviluppeghja u so pensamentu in i so assaghji, hè u vultà à a parolla. A puesia vista cum’è intensificazione di u linguaghju, dendu di più prisenza à e cose o à e persone ch’ellu ammenta u puema è à e parolle chì e dicenu, spugliendu le da e raprisentazione chì appannanu u sguardu . Ma ùn ci pudimu figurà isse parolle cum’è s’elle eranu aggrancate, bisogna à chjappà le in u so muvimentu da avvicinà si à a so ricchezza.

- Ghjustu à puntu in issa questione di u nome ci hè forse un paragone da tesse cù una frasa ch’è no sentimu spessu « Si je te définis, tu disparais. » Issa ossessione di u vulè dà nome strapiomba a to racolta ; era a to prima tematica da attaccà ?

Forse chì a prima dumandu ch’eo aghju pruvatu à pone mi era cosa hè ch’eo vogliu fà o scrive scrivendu. Mi paria chì interrugà si à nantu à a parolla stessa, pudia esse u mezu di scrive qualcosa, u mezu di dì mi chì u linguaghju ch’è no utilizemu hè assai frollu fatta fine.

- Unu di i primi passi di u to viaghju iniziaticu hè a niscentria, valevule à nantu à passi literarii o puru scentifichi. Hè impurtante, sicondu à tè, per un pueta di cunservà a so niscentria da scrive ?

A niscentria ci vuleria à intende la quì cum’è a capacità di stupisce si chì ognunu pussede. Pò esse ch’ellu hè issu meccanisimu à pruvucà a brama di scrive - di inizià una ricerca per ciò chì tocca à u scentificu -, ma si cerca dopu à perde la issa niscentria à u mumentu di u scrive, per avvicinà si à a manera più ghjusta di dì e cose. Ci sarianu dunque dui tempi, quellu di’ssa niscentria quandu si pensa à u puema, è po a so perdita quandu si scrive, pruvendu à tempu à ritrascrive la in u puema cum’è s’ellu ci vulia à lascià ne quantunque una traccia.

- Unu di l’altri aspetti cuncerna a to propria storia literaria, u to raportu à a literatura è più precisamente à a puesia. Duie rifarenze maiò sò prisente : Mahmoud Darwich è Fernando Pessoa. Perchè eranu impurtante di cità li ?

A so prisenza in i testi ùn saria nè fisica estetica nè voglia di rende un omagiu, ma solu sprime a so impurtanza in un percorsu di lettore chì, ciuttà spessu in e so opere mi hè necessaria. In quantu à u scontru cù issi dui pueti, ci hè entratu l’azardu. A prima volta ch’eo aghju vistu u nome di M. Darwich era in unipochi di articuli publicati per a so morte in u 2008, sò andatu à circà à nantu à u situ di a so casa di edizione ciò ch’ellu scrivia è sò statu propriu cummossu dopu à a lettura di un passu ricacciatu da a racolta chjamata Au dernier soir sur cette terre . Mi sò dettu subbitu ch’ellu era un pueta « isulanu », chì a so dicitura è e tematiche accustate mi tuccavanu. Hè riesciutu M. Darwich à trapassà una identità chì li si era appiccicata, quella di un pueta palestinianu di a resistenza, utilizendu è partendu da u so locu da tuccà l’universale, pruvà à interrugà cù dumande chì toccanu à tutt’ognunu u so locu stessu. Ci hè u titulu di una racolta d’interviste chì spechja propriu què, a Palestina cum’è metafora . In quantu à Fernando Pessoa, ci hè un fascinu particulare per una opera pruteiforma, pulifonica puru s’ella pare difficiule o angusciosa, a so lettura hà issa capacità di nutrisce vi, di permette vi di fà un’arretta da riflette à ciò chì si vede è campa ogni ghjornu cù a distanza di « l’intranquillità ».

- Parlendu di Darwich aghju fattu una spirienza mettendu à fiancu dui versi, unu di ellu è l’altru di tè chì mi parenu vicini. Prima quelli di Darwich : « Les vents nous conteront notre commencement et la fin mais nous saignons aujourd’hui notre présent et enterrons nos jours dans la cendre de nos légendes » (in Au dernier soir sur cette terre). Versu tè avà : « in a tralucenza / - hè palpebra disingannata - / di ogni fiura colta à u spuntà / - squilibriu per i crinali sfrisgiati ; / capulà in a fola - / a radica chjuccuta di e mitulugie » (p.14). Chì sò isse mitulugie chì ùn ponu truvà un secondu soffiu chè in a fola ?

A parolla mitulugia forse ch’ella hè di più nucente in issu testu, ma si puderia intende la in i so dui significati. Da una banda l’aspettu legendariu di i raconti chì nutriscenu un imaginariu cullettivu, da l’altra un racontu ch’è no ci custruimu, à u quale accunsentimu un valore di verità, comuda, chì ci scunvince dopu. Spuntanu tandu e difficultà quandu si vole scuzzulà le isse mitulugie - chì avianu stabilitu una sorte di appaciata finta - da fà u sforzu di a lucidità. Ma ùn hè mancu appena quì vuluntà di criticà di manera agressiva, solu fà un custattu. Pensu ch’ellu ci hè quì dinù un raportu cù a storia, ci hè una frasa di M. Darwich induv’ellu dice chì amparà a storia li hà permessu di acquistà irunia (« Et l’Histoire ne peut se réduire à une compensation de la géographie perdue. C’est également un point d’observation des ombres, de soi et de l’Autre, saisis dans un cheminement humain plus complexe. L’Histoire a éveillé en moi le sens de l’ironie. Ce qui allège le poids du souci national. On s’engage ainsi dans un voyage absurde. », in La Palestine comme métaphore, p.25). A cunniscenza di a storia permette di rimette in causa unepoche di’sse mitulugie ch’è no diciamu.

- Sapemu ch’è tù sì in tesa di dutturatu in storia muderna. Ci sò stati i ponti trà u to travagliu scentificu è quellu di a to creazione puetica ?

Si puderianu fà duie leie. U mo travagliu riguarda u scrittu cuncepitu cum’è azzione (anticipeghja, prulungheghja o sustene l’azzione) mentre e prime revuluzione di Corsica, u scopu hè di andà al di là di ciò chì u testu ci lascia leghje in prima, di pruvà à riflette à nant’à l’attu di a scrittura. Mi pare chì isse dumande, vulè la o ùn vulè la anu trovu un ribombu dinù in certi testi di a racolta. L’altra leia hè di più diretta. Ci hè in un puema « l’archivi di i spazii imaginarii » chì hè a riferenza à u testu di un vescu genuvese scrittu in u 1737 , aghju vulsutu tene issa fiura puetica chì mi piaciutu caccendu li u so valore pulemicu ch’ella avia tandu.

- Ch’ellu sia per u pueta o u storicu, ammenti a quistione di a certezza. Parli di « spuglià si di ogni certezza da ùn inciampà ». Hè impurtante di sbarazzà si di e so certezze, di pensà assai di più contru à sè ?

Hè propriu l’attu di a scrittura à spuglià ci di e certezze. Hè forse issu statu incertu u più riccu postu ch’ellu permette di apre vie altre. S’è no eramu carchi à certitù ùn ci saria bisognu di cuntinuà à scrive. Per ciò chì tocca à u travagliu scentificu, e certezze si facenu pisie à le volte è impastughjeghjanu a curiusità ancu. Senza vulè rimette in causa tuttu nè fà di u dubbitu un idulu, ci hè u bisognu dinù di accantà e certezze, da ch’ella pudessi respirà a parte di creazione prisente dinù in a riflessione, forse.

- Altru puntu maiò di a to signaletica hè quellu di u silenziu. Chjami à « pruclamà u silenziu al dilà di l’ossimoru ». È custì andemu ver’di un musicante chì ti piace assai : Mahler. Chì raportu si pò tesse trà una attività puetica è a quistione di u silenziu ?

Hè strana ch’ella ci vulessi una parolla per dì u silenziu, si vulia ammansà lu forse. Ci hè un affurisimu in un testu di u pueta grecu Yannis Ritsos chì dice propriu què : « Combien de mots me faut-il, et lesquels, pour dire le silence et qu’il se taise enfin ? ». Per avvinghje a dumanda, megliu à principià cù a riferenza ch’è tù faci à G. Mahler. U quartu muvimentu di a novesima sinfunia (l’ultima ch’ellu hà compiu di cumpone Mahler) hè un adagio chì si stende à a fine cù un pianissimu longu, da perde a cusgitura trà u mumentu duv’ella pianta a musica è quellu duv’ellu principia u silenziu. Ammintava issu mumentu u direttore di orchestra talianu Claudio Abbado (un mahlerianu di prima trinca), sparitu pocu fà, dicendu ch’ella era listessa quandu si ascultava a neve cascà à nantu à a neve. U silenziu dà un valore à a musica è viciversa, sarà listessa in un puema, u silenziu - chì ùn hè micca sempre un biancu in a pagina - dà una impurtanza à e parolle, è à tempu a scelta di mette un silenziu arreca un soprappiù à u significatu di u puema.

- Per a literatura isulana, qualesse sò state e to influenze ?

Ùn saperia misurà di manera precisa l’influenze, ma ci sò opere chì anu avutu una impurtanza in quantu à a voglia di scrive. Prima l’opere di Ghjacumu Thiers è di Ghjacumu Fusina cù dui testi chì mi sò stati di primura, unu di più recente « Basterà ? » di G. Thiers, l’altru di più anzianu « À a sbunurata » di G. Fusina. Mi pare ch’ella ci sia una sumiglia trà issi dui puemi, è si raghjunghje ciò chì si dicia prima à nantu à Y. Bonnefoy, cù parolle cumune à affiurà l’essenziale - a zarra - di una stonda . Aghju attaccatu à leghje di manera più seria pueti oghjinchi chì mi piacenu assai : Alanu di Meglio, Stefanu Cesari o Sonia Moretti, Ghjacumu Biancarelli dinù. È po pueti di a prima metà di u XXu seculu, frà i quali Anton Francescu Filippini bella sicura, Dumenicu Antone Sarafinu Versini chì ferma per disgrazia scunnisciutu, Ghjacumu Santu Versini. Da ogni pueta aghju pruvatu à ricaccià qualcosa, a primura à a musicalità per unu, a manera di trattà una tematica per l’altru,… Hè una manera dinù di custruisce si una storia literaria persunale.

- Per l’aspettu furmale di a to opera, cumu si hè custruitu ?

U furmatu si hè appena impostu à di per ellu, ma ùn hè micca sticchitu chì cambia da un testu à l’altru, hè piuttostu u fondu chì hà supranatu a forma. Issu affare di i tiretti in a scrittura puru s’ellu pò parè stranu, mi piace assai è ghjè più bellu chè una parentesi, ùn vole dì listessu affare d’altronde. Per via di’ssi tiretti ci saria, per certi puemi, ancu un doppiu testu. Si puderia leghje u testu senza fà casu à ciò chì hè messu trà tiretti. Issa forma l’aghju vista leghjendu una puetessa americana di a fine di u XIXu chì si chjama Emily Dickinson, ella l’utilizeghja per mette una parolla in risaltu, fà un’arretta… Ciò chì mi paria interessante hè chì cù issu arnese pudia aghjustà o aghjunghje cum’è in un rumanzu parechji fili narrativi, parechji fili chì si pudianu intreccià à l’indrentu di listessu testu.

- Leghju dui passi di u prefaziu : « Basta ch’ella ùn sia lagnu, lagnanza o rammaricu solu retorica. Ùn hè vergogna nè debulezza ». Chì ghjè u to raportu à a nustalgia ?

Dipende di ciò ch’è no mettimu daretu à issa parolla. Quella ch’eo cunnoscu hjè una nustalgia legera, micca angusciosa. Hè certa chì ùn hè nustalgia di un tempu passatu idealizatu, di una sucetà chì hè per cambià o per sparisce, si tratta solu di l’intimu quì. Possu aghjustà chì ùn sò micca di cosa sò nustalgicu, scrive hè dinù a ricerca di l’origine s’ella ci hè di’ssu sintimu. Di più chè nustalgia, mi piace piuttostu a parolla malincunia, hè un sintimu questu chì porta à esse attivu (a spressione più alta è più bella di a malincunia in a puesia corsa, hè à parè meo quella di Filippini).

- À ogni tempu si hè fatta a scelta di a puesia o pensi dinù à a prosa ?

À dì la franca avia pruvatu à scrive in prosa qualchì annu fà, ma aghju lasciatu corre chì bisogna à esse regulare assai in a scrittura cù una disciplina, è u tempu da cunsacrà si à un prugettu simile mi manca. A scrittura puetica, ella, hè sempre stata un’attività fatta à casu, è mi piace à ritruvà la ogni tantu.

- Dumanda di A. di Meglio

In un certu modu raghjunghjeria a dumanda à nantu à u fattu di dà nome, di avvicinà si à u sensu ghjustu di una parolla. Ci hè un siginificatu à u gestu più cutidianu pussibule ma chì hà una forza, chèi piglia un risaltu in un cuntestu precisu. Pussede una carica puetica chì omu ùn pudia figurà si à principiu. Dipinghje u gestu hè una manera dinù di chjappà una stonda nanzu ch’ella sparisca. A scrittura puetica permette propriu di ritene stonde chì sò per passà, più chè a prosa forse. À tempu ci hè sempre a frustrazione chì u puema ùn pò restituisce tuttu, ciò chì incuragisce à scrive torna.

- Ci hè una pittura di u cutidianu ; parli di « u solitu gestu riprincipiatu ». À tempu à u fattu di dà nome è di una certa manera di fissà e cose ci hè dinù una cundannazione à ripete i gesti ?

Mi sò postu a dumanda di ciò ch’ellu era u prisente, cumu si pudia discrive lu. In fatta fine, fora di una stonda chì pò spuntà è à a quale li si puderia cuncede un sensu propriu particulare, u prisente sò gesti è situazione ch’è no simu avvezzi à campà. A puesia ci hè dinù inde l’abitudine mi pare.

- Per tutti i lochi chì spuntanu in issa racolta cum’è L’Ortale per esempiu, chì sò u so significatu ?

A dicu senza rammarichi nè messa in scena dramatica, ma paese ùn ne aghju micca. Forse chì cunvuchendu quì L’Ortale, aghju furzatu issu locu à diventà appena meiu, à piglià ne u pusessu, ma solu mentre u tempu di a scrittura. Ghjè un paese di una parte di a famiglia L’Ortale di Alisgiani ma ùn ci sò più leie strette. Ne aghju intesu parlà assai, ma hè firmatu di più parolla, o locu fantasimatu, chè realità vissuta.

- Truvemu ancu una rifarenza à a literatura fantastica cù à a fine l’affaccata di a Fata Morgana. Perchè ?

L’ultimi puemi appartenenu à un inseme, sò stati scritti dopu à avè vistu e pitture di Nicolas de Staël. Sò paisaghji di u Mediterraniu o di Girgenti in Sicilia. Quand’ellu pinghje issu paisaghju pare chì Girgenti spuntessi da terra, ma à tempu pare chì ciò ch’è no vedimu ùn esistessi micca, o solu per passà inghjottu ch’ellu hè da u puntu di fughjita. Fata Morgana, quì, hè piuttostu una illusione di ottica.

- Vultemu à a storia è à u versu di « l’archivi di i spazii imaginarii ». Ci hè un storicu, Alain Corbin, chì hà scavatu tuttu un duminiu novu di e scenze suciali (tuccatu, emuzioni, odori) è, quand’ellu parla di a so dimarchja dice ch’ellu travaglia à nantu à « archivi di l’internu ». Ti sì servutu di i so travagli ?

I travagli di Alain Corbin mi sò di primura, è a so dimarchja palesa una curiusità ricchissima per duminii chì ùn eranu sfruttati da u storicu. Ma ùn possu micca dì ch’eo mi sò ghjuvatu di a so opera per a scrittura, puru s’ella hè bellissima issa fiura di l’archivi ch’è no pussedimu in noi stessi. Hè appena in leia cù l’archeulugia a scrittura, postu ch’ella prova à palisà ciò chì era ascosu, ci hè un passa è vene dinù cù u ricordu.

- Dopu à avè trattatu issi temi, qualessi sò da vene per a seguita ?

Forse chì una tematica sarà a manera di custruisce un racontu per sè è per l’altri, cosa ci mette omu indrentu per crede ci è fà lu crede à a ghjente. Mi pare chì a questione di u sensu di a parolla fermi recurrente dinù. Ma ci sò affari (u ricordu,…) chì sò stati scritti in issa racolta ch’eo ùn puderia micca ripiglià, chì ùn mi currispunderianu più. Mi garba assai oghje una idea chjappa inde Paul Valéry , in una racolta di riflessione, chì hè in leia cù a parolla « inultimatu » ch’eo aghju inseritu in qualchì puema (Bonnefoy parla ellu di « l’inachevable »). Valéry dice chì un puema ùn si pò mai compie, fatta fine u puema ch’ellu dà à leghje l’autore à u lettore hè un statu di u puema chì si puderia sempre perfezziunà. Ùn si puderia micca mette un puntu finale à un testu in traccia di esse scrittu (è saria un attu pensatu), senza ch’ella sia una incapacità qualunque, ma esse cuscente à un mumentu datu di dì « mi fermu quì ». Sarà per via di quessa ch’ella hè spuntata a fiura di Penelope, cù u so puema riprincipiatu sempre è, trà mezu à u fà è u sfà di u so gestu, un picculu spaziu chì si puderia chjamà una puetica di l’inultimatu.

 

Yves Bonnefoy, L’Inachevable. Entretiens sur la poésie 1990-2010, Paris, Le Livre de Poche, 2012. Entretien avec Joumana Haddad (2004) : esse pueta « c’est travailler sur les mots pour les faire s’emplir de l’intensité que nous ressentons parfois dans la présence des choses ou des êtres mais que la parole ordinaire voile . Le poème est le travail sur les mots, c’est en lui qu’il a sa beauté, c’est de lui qu’il tire sa force de conviction (…) » / « Je vous disais tout à l’heure que la poésie, c’est l’intensification du langage » ; « Il y a poésie quand le mot ‘‘arbre’’ ou le mot ‘‘pierre’’ prennent des allures d’épiphanies. Mais si nous nous retrouvons ainsi dans ce rapport intensifié au monde, c’est aussi parce que nous aurons réveillé les sentiments, les aspirations, les affections qui permettent de vivre dans l’existence ordinaire de cette façon plus pleine : et il nous faut donc rejoindre ceux-ci en nous, ce qui n’est pas nécessairement facile, car nos plus vraies émotions sont souvent cachées dans notre inconscient, ou au fond de notre mémoire, dans des souvenirs parfois refoulés ou mal compris, d’événements des années d’enfance. Je ne considère donc pas la poésie comme l’expression d’une pensée consciente et présente mais comme la recherche de ce qui a lieu dans la profondeur de la vie psychique. en descendant ainsi en soi-même on se fait plus universel, on retrouve les grands soucis de la condition humaine. » p.419 ; 421-422.
 

Mahmoud Darwich, Au dernier soir sur cette terre, Arles, Actes Sud, 1999 : « Jamais nos exils ne furent vains, jamais en vain nous n'y fûmes envoyés. Leurs morts s'éteindront sans contrition. Aux vivants de pleurer l'accalmie du vent, d'apprendre à ouvrir les fenêtres, de voir ce que le passé fait de leur présent et de pleurer doucement et doucement que l'adversaire n'entende ce qu'il y a en eux de poterie brisée. Martyrs vous aviez raison. La maison est plus belle que le chemin de la maison. En dépit de la trahison des fleurs. Mais les fenêtres ne s'ouvrent point sur le ciel du coeur et l'exil est l'exil. Ici et là-bas. Jamais en vain nous ne fûmes exilés et nos exils ne sont passés en vain. Et la terre Se transmet Comme la langue. » (Et la terre se transmet comme la langue, p.52-53).
La Palestine comme métaphore, Arles, Actes Sud, 1997
 

Pier Maria Giustiniani, Risposta ad un libello famoso intitolato Disinganno intorno alla guerra di Corsica… Friburgo, 1737 : « Per altro, se questa convenzione non è stata portata via dai Vortici di Cartesio, o riposta nell'Archivio de'Spazj Immaginarj, nel nostro Mondo non si è certo veduta mai. », p.94.
https://www.youtube.com/watch?v=tkChdHBuoiQ&t=4021s

Basterà ?

Basterà un odore
da scrive una serra
è chì in punta ci spunti
un pinu
l’ochju di una surgente
un ciormulu di culombuli
vede nasce lu mondu
un veru pampasgiolu ? (in a racolta Passa è veni, Aiacciu, Albiana, 2010, p.29)

À a sbunurata

A valle s’hè croscia
di bazza calata :
A notte s’hà lasciatu
quì è culà duie ombre
sott’à i castagni insunnuliti ;
a machja ùn parla ancu
è u celu s’hè grisgiu ;
A mio stradella ciotta è passa
long’à u fiume diciulone
è leva ogni vistica
è muschi zitellini ;
una tintenna persa
trinneca qualchì tirlu
sott’à a filetta azeza,
è v’anscia in faccia un’aria
chì parturisce fole ;
Stamane mi ne vò
ad aspettà u sole… (in E sette chjappelle, Livia, Albiana, 1987, p.85)

http://bibliobs.nouvelobs.com/essais/20140417.OBS4318/alain-corbin-il-y-...
« Une œuvre dont l’achèvement - le jugement qui la déclare achevée, est uniquement subordonné à la condition qu’elle nous plaise - n’est jamais achevée. Il y a instabilité essentielle du jugement qui compare l’état dernier et l’état final, le novissimum et l’ultimum. » / « Un poème n’est jamais achevé - c’est toujours un accident qui le termine, c’est-à-dire qui le donne au public. » in Paul Valéry, Tel quel, Paris, Gallimard, p.139-140.