INSULA MEA,

 Prolog

 Expiră…

 Cu fiecare expirație golim puțin trecut ascuns în plămânii noștri, în gândurile noastre, în inimile noastre.

      In liniște, în mijlocul naturii, se aud cu ușurință pașii trecutului care se plimbă încă prin gândurile si sufletul nostru. In orașele mari, chiar daca amintirile își pun tocuri, nu le mai auzim pe betonul momentelor noastre…

***

 Insula mea de o frumusețe sălbatică, trebuie să-ți mărturisesc…nu eu te-am ales…îmi doream să plec la Geneva pentru al doilea semestru de master. Tu ești cea care m-a ales și iți mulțumesc. Nu doar pentru faptul că mi-ai schimbat viața…ci pentru că mi-ai dat viață! Opt luni în brațele tale au reprezentat pentru mine aproape echivalentul a 29 de ani petrecuți în alte locuri…

***

 Este 1 februarie 2017. Avionul meu va ateriza în Ajaccio în 15 minute…un sentiment straniu pe care nu îl înțeleg mă invadează...

 Vin din Romania, o țară foarte frumoasă, ca fiecare țară din lume de altfel. Am o valiză care cântărește 19 kg în care mi-am înghesuit toata viața pentru următoarele patru luni. De la -17 grade în București la + 17 grade în Ajaccio.  Mă duc cu autobuzul de la aeroport până la gară de unde voi lua trenul in direcția Corte, orășelul unde este Universitatea Pasquale Paoli.

Un domn în jur de 45 de ani, prea bronzat și prea ridat, fumează rezemându-se de ușa gării. ‘Îmi dați voie să trec, va rog’…Se uita la mine și îmi spune calm scrutându-mi privirea ‘Tu nu ești de-aici’ (având un fel de mila amestecata cu amenințare in glas)…Gara este închisa. Așază-te liniștita pe banca de acolo, gara se deschide la 14.30.’ Am senzația că visez urât ! Eu sa mă așez liniștita și să aștept 2 ore ? Cum as putea sa-mi irosesc 2 ore din viată stând liniștită pe o banca ? Si de când se închid gările in mijlocul zilei ???

 Pe fațada gării din Ajaccio, un orologiu indică mereu aceeași ora 23.55; ora nașterii mele. Si aceeași ora va rămâne până voi pleca din Corsica…Pe aceasta insula voi găsi o alta dimensiune a timpului.

 

In Corsica timpul iubește oamenii și este generos cu secundele lui…nu aleargă ca un nebun așa cum o face pe continent. Îmi aduc aminte de fiecare secunda de-a lungul ultimelor opt luni și de fiecare emoție legată de fiecare secundă.

 Acum câteva zile am abandonat doua job-uri in București (full-time și un part-time) și un master având cursuri de seară. De aproape un an agenda mea de o precizie japoneză nu a văzut doua ore care sa nu fie umplute cu minimum cinci activități de îndeplinit. Îmi iau valiza și plec să descopăr orașul. Nu sunt in mod particular impresionată cu excepția vederii superbe la mare. In jurul meu sute de oameni stau lipiți de scaunele teraselor; o mare pierdere de timp și bani in opinia mea, iar cei care merg pe trotuar sunt de o lentoare insuportabila. Se opresc la fiecare pas sa se pupe pe obraz. Numai gândul să mă pupe cineva necunoscut pe obraz mă exasperează deja. Trebuie sa găsesc o strategie diplomatica. ; voi spune ca am o maladie contagioasă de piele...voi găsi o soluție...nu mă voi lasă invadata de acești pupici inutili și ilogici. Totul mi se pare dezorganizat și am impresia că toata lumea mă fixează cu privirea ca și cum as fi o extraterestră…

 Este ora 14.30 și revin la gară...Ușa gării este încă închisă si va rămâne închisă pana la 14.34. Domnul insolent de adineauri fumează, bineînțeles tot liniștit, rezemat de un perete lângă ușa de la intrarea în gară. Îmi spune ’Buna ziua din nou’ și mă întrebă daca mă duc la universitate în Corte. Nu ii răspund; eu nu vorbesc cu necunoscuți. Mă îndepărtez puțin și aștept. Cum se deschide ușa mă grăbesc la casă sa-mi iau bilet de tren spunându-mi în gândul meu ’Am făcut o greșeala’ ...Nu știu cum voi putea rezista în acest loc pana la finalul sejurului Erasmus. (cele patru luni prevăzute inițial vor deveni de fapt opt pentru că voi rămâne să fac și un stagiu în Ajaccio. Nu mă potrivesc deloc cu aceasta lume...Geneva, sunt supărată pe tine! De ce nu ai avut burse pentru programul meu de master anul acesta???

 

Destinul nostru este scris

 Este începutul lunii mai în Corte. Îmi este greu sa suport gândul că în câtva zile va trebui să mă dezrădăcinez din pădurea mea și de lângă râul meu. Mă trezesc în fiecare zi la ora 6 si alerg pe malul râului Restonica. Îmi este frig în fiecare dimineața însă mă bucur de parfumul iasomiei. Corsica m-a învățat ca nu putem avea totul in același timp și în același loc. Mă așez pe o stancă în mijlocul râului si contemplu natura aceasta frumoasa demnă de început de lume...Poate că și pădurea își dorește să- și păstreze pentru totdeauna primăvară, poate că și râul își dorește să se reîntoarcă să fie iar izvor, poate că și soarele este uneori trist și nu își dorește să-i zâmbească planetei noastre. Cu toate acestea natura își urmează destinul. Noi, oamenii, chiar dacă uitam uneori, suntem parte integrantă din natura...si noi avem un destin care este scris...si tot ceea ce putem face este sa-l îmbrățișam...Natu a parsona, natu u distinu

***

 Mă întorc acasă și îmi verific e-mailul. Am fost acceptată pentru un stagiu în Ajaccio vara aceasta. Îmi las avionul să plece cu locul meu gol. Corsica m-a învățat că trebuie întotdeauna să renunți la ceva pentru a câștiga altceva în schimb. Fără regrete și fără remușcări...

 

Fragment din jurnalul meu după o săptămâna in Ajaccio

 ‘In fiecare dimineață mă trezesc primele raze ale soarelui, cântecul pasărilor si parfumul iasomiei. Mă duc sa alerg pana la plaja. Pentru câteva momente eu si marea ne privim tăcut ca si cum ne-am cunoaște dintotdeauna...intre noi liniștea este naturală si firească ca intre doi prieteni vechi. Rup mereu tăcerea punându-i câteva întrebări în legătură cu scopul vieții mele si ea îmi răspunde de fiecare data ca trebuie sa-mi golesc gândurile si sa-mi umplu sufletul...

 Va veni un moment când o voi asculta...’

***

 Familia corsicana

 

Toata insula este o mare familie...Nu poți sa trăiești de unul singur in Corsica. Totul este legat de familie, de relații, de contacte...Eu care am fost mereu singură, extrem de introvertită si de închisă in mine...eu care nu am acceptat niciodată ajutorul nimănui, a trebuit sa învăț sa schimb ’Nu, mulțumesc, mă descurc singura’ cu ’Mulțumesc, fără voi nu aș fi putut sa mă descurc’. 

***

 

Generozitatea corsicanilor nu are limită. Le mulțumesc tuturor persoanelor care m-au ajutat, incluzând  si persoanele pe care nici măcar nu le-am întâlnit sau cunoscut, dar care m-au ajutat oricum si au avut încredere in mine atât la universitate cât și în cadrul stagiului meu.

***

      Luna septembrie este o luna plina de durere pentru familiile corsicane...‘copiii’ își părăsesc insula si pleacă pe continent fie pentru studii fie pentru a lucra...In toate familiile durerea si tristețea își vor face un spațiu generos în casele si in inimile părinților până la Crăciun. Maniera în care părinții corsicani își iubesc copiii este la fel ca frumusețea insulei...infinită.

***

 Mă așez pe o piatră in mijlocul râului și privesc o familie de rândunele care cânta vesele și zboară haotic de la dreapta la stânga atingând aproape suprafața apei. In înaltul cerului, între vârfurile munților, observ un vultur care planează lent, singur în lumea lui silențioasă. Corsica m-a învățat că pentru a înțelege viața și a te bucura de momentele ei trebuie sa fim uneori rândunele alteori vulturi. 

***

 In toate familiile corsicane in fiecare săptămâna are loc un botez, un mariaj sau o înmormântare. Toți trăiesc trup si suflet aceste trei etape care marchează existenta umană. Acceptă în aceeași manieră bucuria, iubirea și durerea. Își trăiesc emoțiile cu onoare și cu demnitatea unui munte. Corsica m-a învățat ca singurul lucru cu adevărat urgent si important in viată este sa fii aproape de familie si de oamenii dragi.

***

 Intr-o dimineață, înainte sa merg la lucru, m-am așezat pe o banca pe faleza din fata marii să mă bucur de un moment in care sa fiu recunoscătoare pentru locul, oamenii și clipele din viața mea.

 Era liniște, din când in când fie un turist matinal fie un sportiv trecea pe faleza și îmi tulbura vederea la marea calma și împăcată din aceasta dimineață. După câteva minute in care am început sa mă simt fericita și liniștită că încep o nouă săptămână simt că cineva trece prin spatele meu făcând un zgomot subtil cu un baston de lemn pe asfalt. Era un bătrânel care ocolea prin spatele băncii ca atunci când cineva face o fotografie și nu vrea să tulbure imaginea din fata obiectivului. Ca și cum nu voia sa mă sperie și sa mă tulbure cu bătrânețea și deformarea lui; să nu-mi aducă aminte că viața mă va aduce la un moment dat în aceeași stare în care se afla el acum...

 

Corsica nu poate fi părăsita niciodată

 O dată ce am trăit pe aceasta insula nu o mai putem părăsi niciodată. Ea rămâne mereu în noi...nu avem încotro...

 Este 1 octombrie 2017. Avionul meu aterizează la București. Aici este o alta lume ; mă simt ca și cum aș fi pe o alta planeta...M-am simțit ’acasă’ în brațele mamei mele și lângă prietenele mele însă acest oraș plin de milioane de blocuri și de mașini mă sperie...Bucureștiul îmi pare prea futurist, prea artificial si prea aranjat după doar opt luni în Corsica în satul meu în mijlocul peisajelor sălbatice...Am sentimentul că natura este insuficientă, prea cosmetizată și fără obstacole...Mă simt precum Crocodile Dundee la New York ; am instinctul să salut pe toată lumea din jur, să le zâmbesc, să îi întreb vesti despre familiile lor. Însă oamenii aici sunt prea grăbiți si serioși. Nu le voi mai înțelege niciodată nerăbdarea si graba. Corsica m-a învățat in aceste luni arta de a mă opri, de a privi și de a simți liniștită momentele...să nu mai fug de prezent și să nu-l mai judec. Ajungem toți în același loc oricum. 

***

 Am o senzație stranie...Am impresia ca am revenit doar fizic la București...In vechea tradiție corsicana, când o fata se mărita trebuia să-și părăsească satul și familia și sa plece să locuiască în satul soțului sau cu familia acestuia. După un an în care a respirat același aer, s-a hrănit cu aceleași fructe și legume din gradina și a mers pe același pământ era în sfârșit considerata de-a lor.  Eu sunt încă de-a lor după opt luni...Am încă sare și soare pe piele și apa de mare în plămâni și în ochi...aceasta insula a frumuseții a scos din mine ceea ce aveam mai frumos și nu o voi mai putea scoate niciodată din sufletul meu...Este un sentiment puternic pe care îl accept așa cum am învățat să-mi accept destinul; cu liniște, împăcare și demnitate.

***

 Corsica m-a învățat că lucrurile materiale se abandonează într-o secundă...amintirile niciodată. A trebuit sa fac ordine și sa-mi redecorez sufletul pentru a-i face un loc considerabil insulei mele.

 Când am ajuns in Corsica eram o fata destul de rigida din punct de vedere psihologic și complexata fizic...’Parca ai mereu în brațe o familie de arici’ îmi spunea mereu mama mea uneori în gluma alteori cu seriozitate. După opt luni mângâiata de soare și mare îmi asum feminitatea și corpul și mi se pare că defectele mele mă fac și mai frumoasa fizic. Psihologia mea rigida s-a mai îndulcit și ea. Sunt mai tolerantă cu oamenii din jurul meu, cu viciile lor, cu comportamentul lor...’defectele’ lor mă fac sa zâmbesc pentru că degajă umanitate. Corsica m-a învățat ca greșelile au frumusețea lor deoarece ne amintesc cine suntem cu adevărat. 

***

 Am făcut un mini atac de panica privind conținutul borcanului meu cu miere de maquis care scade în fiecare dimineață și am ținut o zi de doliu în toata regula după ce mi-am terminat borcanul de dulceața de smochine. Am dansat în bucătărie cu borcanul gol ascultând Sinfunia Nustrale. Eu dansez?! Minune, Santa Lucia !

***

 Plâng rar, de fapt cele opt luni in Corsica nu am plâns niciodată...însă o data ce am ajuns la poarta de îmbarcare a aeroportului din Ajaccio am început să plâng volumul de apa cumulat din Restonica și Tavignanu. Corsica m-a învățat sa-mi accept de-o potrivă și lacrimile și râsul fără să mă împotrivesc și fără sa-mi cer scuze pentru emoțiile mele.

***

 In apartamentul meu din București coralii și ochii lui Santa Lucia mă privesc în fiecare dimineață dintr-o vază transparentă...

 De câteva zile valiza mea stă deschisă și plină de nisip în mijlocul camerei mele alb negru unde totul este aranjat la milimetru și dezinfectat ca într-un spital. O contemplu liniștită și îmi spun mereu că o voi aranja mâine; însă știu deja că mâine o voi lăsa în același loc...Nu sunt încă pregătită să o urc la ultimul etaj din șifonierul meu…

***

 Vei rămâne pentru totdeauna în sufletul meu, insula mea sălbatica, magică și frumoasă ca un început de lume…

 Ti tengu cara Corsica,

 Alina Dinu