SPASSIGHJATA TRÀ NATURA È CULTURA :

CIMA À E FOLLICE

Davanti à u screnu salvaticu di e muntagne corse, induve a nebbia balla cù u misteru, s’alza maestosa a più alta cima di u Capicorsu, battizata “Cima à e Follice”. Issu locu, avviluppatu di legende, hè famosu per esse un teatru di fenomeni strani, induve omu murmura chì u caminu chì porta à a so cima hè frequentatu da u spiritu andarinu d’un pastore di tandu.

E muntagne, tale sintinelle di petra, s’alzanu fiere in giru à Cima à e Follice, furmandu un anfiteatru naturale induve ogni scogliu pare cuntà una storia. I pendoni ripidi sò cuparti d’un mantellu di machja zeppa è odorante, induve a mortula, l’arbitru è u muchju si mischianu in una sinfunia di culori è di profumi. E fureste di lecce, seculare è maestose, offrenu un’ombra benevulente, mentre chì i vadelli cristallini  serpighjeghjanu à mezu à i valli, murmurandu anziani secreti.

À u veranu, e pratuline alpine si sveglianu in un fulgore à a vita, ingigliate di fiori salvatichi di culori abbaglianti : murze innurate, anemone delicate è orchidee rare. L’aria hè fresca è pura, carca di profumi di a terra è di u cantu di l’acelli migratori chì facenu un’arretta in e so altezze isulate.

L’estate vede e so cime adurnà si d’un verde intensu, i raghji di sole accarezzandu e creste scugliose è rivelandu  sfumature di grisgiu, d’ocra è di rossu. I ghjorni si stinzanu, bagnati di sole è e notte stellate è serene, invitanu à a cuntemplazione.

À u vaghjime, u tavulozzu si trasforma in un spettaculu fiaricante di rossi, d’aranci è di gialli, mentre chì e fronde di i castagni è di i faii piglianu tinte ardente. I bachi salvatichi maturiscenu è l’animali di a muntagna si preparanu per l’inguernu, in un ciculu eternu di vita.

L’inguernu fascia e muntagne d’un silenziu sulanu, a neve cuprendu e cime d’un velu immaculatu. Di sicuru, u bestiame di e muntagne corse hè tantu riccu chè diversu, sughjunghjendu una tuccata di vita à u paisaghju maestosu di Cima à e Follice.

Hè un santuariu per u faunu diversificatu, induve ogni creatura ghjoca u so rolu in l’equilibriu delicatu d’issu ecusistema muntagnolu. E volpe russine, maliziose è opportuniste, percorrenu a machja circandu prede o frutti cascati in terra, i so ochji brillanti scrutandu l’orizonte. In i celi, l’altagne stendenu e so ale maestose, stantarandu sopra à i valli in busca di cibu, mentre chì i milvi eseguiscenu acrubazie aeree cù una grazia senza para. E ghjendaghje in e lecce, e tordule è i merli negri animanu e fureste di i so canti meludiosi, creandu una sinfunia naturale chì ribomba à mezu à i boschi. I cignali, cù e so zeppe setule è i so grugnulimi caratteristichi, visticanu i sottuboschi, circandu tuberi è radiche, mentre chì e bellule s’infilanu à a muta, i so ochji acuti ochjandu i picculi mamiferi chì custituiscenu u so ripastu. À l’attrachjata, e pipistrelle piglianu u so volu, ballandu in l’aria fresca in un ballu nutturnu, mentre chì i granduchi stridenu chjame misteriose, veghjandu nantu à a furesta addurmintata.

Hè in ‘ssu calambru vultaniu, in ‘ssu quadru vivu è salvaticu cì a legenda di Nunziu-Maria, u vechju pastore, s’acceppa, aghjunghjendu una dimensione mistica à u splendore naturale di u Capi-Corsu, induve ogni elementu di u paisaghju pare vibrà di un’energia anziana è indumevule. Ùn hè solu u guardianu di l’anime perse, ma dinù u testimoniu silenziosu di a ricchezza di a vita chì batte in e vene d’isse muntagne.

Nunziu-Maria, famosa figura d’issu paese, era tenutu caru per u so amore incundiziunale di e so pecure è a maestria perfetta di e meludie tradiziunale corse. Ogni ghjornu, battia i chjassi strappichicci, purtandu a so banda à mezu à e verde risicce è i valli secreti, nascosti à l’ochji di u mondu.

Però, una notte di tempurale, mentre chì i celi scatinati liberavanu u so furore, Nunziu-Maria, nant’à u caminu à turnà, fù inabissatu da una burrasca d’una viulenza inaudita., Un lampu, tale un colpu di lancia celincu, pichjò a terra è in un fulminu di luce acecante, u pastore sparì, lascendu solu daretu à ellu viotu è interrugazione. I paisani, u core pisiu, si messenu in una cerca addisperata, visticandu ogni catagnu di e muntagne, ma tuttu ciò ch’elli ritruvonu fù u bastone di u pastore, ficcatu in terra cum’è un ultimu addiu in u locu induve era statu vistu per l’ultima volta.

Dapoi issa notte fatidica, l’abitanti di u circondu fughjanu u locu, à l’appollu. Contanu chì, s’è s’intrechjavanu l’arechje, si pudia sente l’arie malincuninche di Nunziu-Maria, purtate da u ventu chì fischja in e branche di l’arburi seculari. È mentre certe notte, quandu a luna mostra u so visu pienu è chì u mondu pare ritene u so soffiu, una siluetta sulitaria si prufila nant’à u chjassu, un’ombra cù un bastone in manu, vighjandu per sempre nant’à l’anime sviate è i viaghjadori persi.

In e muntagne corse, induve l’ecu di u passatu sussureghja à mezu à i valli, u finzione di Nunziu-Maria hè diventatu una legenda cusì eterna qunat’à ‘ssi scogli millenari. Si dice chì u so spiritu và senza scopu precisu, liatu per sempre à ‘ssa terra ch’ellu hà tantu tenutu cara è à e so pecure ch’ùn hà mai stanciatu di prutegge.

Ogni annu, vicinu à u ghjornu di a so smarrita, un stranu fenomenu si passa à Cima à e Follice. I venti s’alzanu, purtandu cun elli un’anziana meludia, una canzona di pastore chì pare vene d’indocu è di dapertuttu à listessu tempu. I paisani, abituati à ‘sse manifestazione, sanu chì ghjè Nunziu-Maria chì volta, veghjandu nant’à so banda, da quassù.

 

Un giovanu di u paese, chjamatu Anghjulinu, incuriusitu da ‘sse storie, decise d’affruntà l’interdettu è di cullà à Cima à e Follice mentre issa notte speziale. Armatu da u so curagiu è d’una curiosità lambara, attippò fin’à a cima, induve a nebbia era cusì zeppa chì paria furmà un altru mondu.

Mentre chì s’avvicinava mezanotte, Anghjulinu sintì una presenza. Tandu vidì una siluetta affaccà si in a nebbia, quella d’un omu cun un bastone di pastore. Era Nunziu-Maria, affaccandu cum’è un’ombra trà l’ombre, l’ochji brillanti d’una luce sopranaturale.

  • Quale sì, giovanu furesteru, per scumudà à mo veghja eterna ? dumandò una voce chì paria purtata da u ventu ellu stessu.

Anghjulinu, benchì petrificatu, truvò a forza di risponde.

  • Mi chjamu Anghjulinu, u figliolu di Petr’Antò è sò venutu à circà a verità nant’à a to legenda.

Nunziu-Maria s’avvicinò è Anghjulinu pobbe vede u so visu, marcatu da u tempu è l’elementi, ma impressu d’una dulcezza eterna.

  • A verità, zitellu, hè chì sò liatu à ‘sse muntagne, guardianu di i secreti è di l’anime chì ci si sò perse. Ma sò ancu u prutettore di a saviezza di i nostri antenati, quella chì campa in u core d’ogni corsu.

Tese u so bastone à Anghjulinu, è à u cuntattu di l’antica legna, u giovanottu risintì una mansa di cunniscenze è d’emuzione, cum’è s’è e muntagne elle stesse li parlavanu.

  • Teni ‘ssi sapè è sparti li cun quelli chì i saperanu rispettà, li disse Nunziu-Maria prima di dissipà si in a nebbia, lascendu à Anghjulinu solu cù e stelle è u ventu.

Dapoi issa notte, Anghjulinu hè diventatu u novu vighjadore di e muntagne, un ponte trà u passatu è u presente, purtatore di e meludie è e storie di Nunziu-Maria, u pastore murtulone di Cima à è Follice.

A legenda di Nunziu-Maria perdura, ancurata in l’anima di Canari. Si dice ch’ellu cuntinueghja à vighjà nant’à u paese è i so abitanti, tale un pastore spettrale chì e so canzone si sò trasfurmate in echi immurtali, ribumbandu per sempre in u core vivu di a Cima à e Follice.