A casa di i morti

Traduzzione da

Ùn si rispetta mancu più
i cabinetti per l’omi. U prublemma
ùn hè di falà schisendu
i cadaveri ; À l’ultimu ti metti à pensà
à E NOZZE DI FIGARO, à Nabokov, à Roma.
Ma, francadimente, hè difficiule
di piscià quand’è tù senti
i lagni, i suspiri -« Aiò ! Aiò »-
di unu di issi imbecilli
è ch’è tù feghji u spettaculu sublime
di una chjoma di zitella indinuchjata
contr’à un corpu cù un blue-jeans cughjosu
bellu sbrancatu nantu à un water.
Ci vole dinò à fà casu di ùn punghje si
cù una scilinga o di sguillì
nant’à qualchì vomitu
o puru secrezione più intime. Ma s’è tuttu
và bè, è ch’è tù volti
à u bar, cum’è
tù apparteni
à un altru mondu, è ch’è tù ne ai à bastanza, basta
per esse sempre siguru
di e trè o quattru cose ch’ellu ci vole à crede,
tandu poi fighjà
a ruina d’issa sucetà
senza soffre ne troppu,
è ancu,
parechje volte,
cù disprezzu, cum’è unu chì camina in un carrughju
è chì cù un calciu scarta un topu mortu. Ùn sì quantunque micca
surtitu sta notte
per vede
un Vel«squez, o parlà cù Borges, ma
beie un colpu, per ùn taglià l’ultimu filu
cù ciò chì si passa. Mentre ch’è
tù cheri un’altra vodka, feghji
i corpi chì rimenanu cù gesti spasmodichi
nant’à una pista, ti fermi
cunsiderendu i vestiti, i macchigliasgi, qualcosa
chì ci hè nant’à e facce dopu
à u 1980. À volte,
s’è tù ai a diccia, una
giovana risente curiusità
per una sperienza rara cù un essere in via d’estinsione
è cum’ella hè spessu belluccia, ti permette
di usà a so bellezza, chì accumpagnata cù i to miti
e to ossessione è un particulare
raffinamentu culturale,
benchì u scambiu (malgradu tutti i to sforzi)
ùn possi esse intensu, memurabile, almenu
serve à cumpruvà una volta di più
ch’ellu ùn ci hè dui culi listessi.
In tutti i modi, hè nurmale
di annuià si, maladì
ciò chì t’hà purtatu à pedighjà in stu locu,
inclusu a zitella stessa, è ch’è tù brami
di andà ti ne, di vultà
à u to lettu, è stracquà ti solu in la notte prufonda
è mentre ch’è tù ascolti fumendu una vechja canzona di Billie Holiday
o Trixie Smith cù Buster Bailey è Armstrong,
o a Callas, o Bach,
segondu cum’ella casca à iss’ora,
Diu,
mentre ch’è tù cuntempli a to memoria
ed hè cume s’è tù sfrisgessi
cù a punta di u to ditu a so venice,
è bei pianu pianu, ed entri
in issa lucidezza alcolica. . .
... È bè, bona, cumu dicia
u prublemma hè di piscià
in pace, è per quessa ci tocca à cuncentrà si
nant’à u tufone di a purzellana, ùn permette
chì nisun rimore ti interrompa,
move a to manu cù delicatezza dirigendu u scrizzu
in modu ch’ellu possa ancu dissignà parolle
è puru, s’è tù ai betu assai, un versu
- Fate’s hidden ends eyes cannont see,
di Fletcher, per esempiu, ci stà bè-.
È po, di novu, schisà
e chjavate di zumbii, i zumbii
soli, i liquidi limicosu, i sguardi morti, è
turnà in u bar, fà si sente
da a scimia chì serve da beie,
beie trè, quattru bichjeri,
di più sin’à sente ti blindatu.
Tandu esci in carrughju,
i pneu di e vitture facenu un rimore
nant’à u catrame bagnatu
chì ti cummove è, ma cum’ella luce
a notte, u fondu di a notte,
cum’ellu dicia Rilke
chì in i sarpi u venenu lucicheghja.