DONNE TORRE

SENTINELLE ARDITE

 

"Sentinelle ardite,

Sempre fiere in la vostra ruvina,

A Storia hè muta ma l’omu induvina,

E vostre atroce è murtale ferite."

Peppu Flori

 

Iss' ottimu omaggiu d'un pueta à e "Torre", rampali è aggrotti à tempu, sempre in spigliu è pronte à da pettu à periculi, qual'hè ch'ùn ci videria ghjente di soiu.

 

Ghjente impastata di stalvatoghji, discursate o fole scritte nant'à u filu di e storie intese à veghja, populeghjanu ste nuvelle contendu scumesse di vite agradicate à un pezzatellu di locu: storia d'esse "nantu à sè". 

Dicenu dinù a paura tremenda d'ùn esse più in sè, d'esce di u suminatu, di piglià i paesi, di mette à palesu ciò ch'hè cunvenutu d'ùn dì mai.

  "Acqua in bocca"!

 

Spechji d'un mondu smarritu o imaginariu tramandatu, sti raconti a li provanu à disciuplicà una cria certe cridenze o mendi oghjinchi.

 

Ponte trà eri è oghje, sta racolta fù intempiata da tante donne chjamate à impettà lotte, frastorni è inghjulie, pè dà è fà Vita, donne torre."

 

Maria Lucia Calligari 

 
 
 
SIGNADORA
 
    - Signadora? 
    - Serà...
    Tempi fà di quessi l'affari ùn si ne parlava. Omi è donne signavanu. È ogn'unu sapia d'instintu à quale ellu duvia trasmette - "dà i segni" - a notte di Natale. U sole, u focu, i vermi, l'ingorgatura, e rugule è di sicuru, l'ochju, à mè fù zia Mancecca, a più anziana di e surelle di babbu, chì i mi dede. Quandu ebbe dodeci anni mi disse: Tù poi signà è à tè t'insigneraghju eu. Cusì fece. Da u latu di babbu, ogni signadoru spartia u so sapè cun una sola parsona di a famiglia. Tandu era più ch'onorata chì zia m'avissi sceltu pè tramandà ciò ch'ella l'avia insignatu a so mammone.
 
I segni ùn si danu à a legera è tutti ùn pussedenu u donu di signà. Pè quella chì quandu vegu chì oghje i segni si mandanu pè posta, pè internet o si danu à lallera a sera di Natale à a surtita di a messa, à qual’è la casca, mi s'arizzanu i pinnoni! Averanu da finisce anch'elli cum'è scusa, muneta d'integrazione? À certi invidiosi ch'ùn cunnoscenu a so cera è cercanu à tutta forza - o puru cun rispettu è timidezza - à adduprà i mendi d'una manata d'indiani. À d'altri chì a li volenu fà crede per arricoglie i so voti à e prossime elezzione.
Difficiule di spiegà à quale si ponu tramandà i segni è à quale nò. Forse s'amparanu à a ghjente chì hà una spezia di forza in ella è ch'omu sente capace di mette issa forza à u serviziu di l'altri. Ghjente cridante dinù, chì a pregantula d'ogni segnu invoca i Santi. Tandu cumu puderia esse signadoru quellu ch'ùn crede in le so preghere?
Certi vi dicenu: «  Ma ch'ai primura? S'elli i ti dumandanu, dalli! Tantu quelli ch'ùn anu u donu ùn li puderanu appruvà. » Viggliaccheria. Iè, oghje spessu  i segni si spartenu tra pantuminosi, vale à di, pè pantumina.
Prima, signadoru ci n'era almenu unu à famiglia. Puru si certe famiglie eranu rinumate per sapè di più segni è per a pudenza di i so signadori.
Per u più a ghjente i circava pè caccià li l'"ochju". Issa cridanza di l'annuchjera i corsi a spartimu cun u mediterraniu sanu ma dinù cun cuntrate luntane.
Ci sò persone ch'ùn sò mai annuchjate è d'altre chì anu sempre l'ochju adossu.
« Ma chì diavule hè ist'ochju! » vi dumanda u prufanu insischitu.
L'ochju hè ciò ch'elli chjamanu in italia suttana "jettatura". Una sorte lampata da un sguardu invidiosu. Stu velenu furibondu natu da l'invidia v'attasaneghja è v'accadenu tutte. Vi correnu cumè e bastunate à i cani.
Vale à dì chì s'omu t'hà qualità, robba, situazione o amori, da fà imbiglia à a ghjente, e persone ghjelose vi guarderanu cun invidia è vi lamperanu l'ochju.
In l'invidia si cunghjucanu pulsione d'angoscia, pulsione distrutrice è avidità. Scatena una spezia d'energia tossica l'invidia, è certi esseri, forse i più sensibuli, si lascianu culpì da issu velenu.
    Quandu l'ochju hè assai difficiule à scioglie, si face appellu à trè signatori sfarenti, chì u signeranu ognunu trè volti.
Signatore è signatori eranu timuti è rispettati. Ma ùn cridite micca ch'elli fussinu tutti manerosi è pasta da fà ostie. Pocu impremenu e manerette in le nostre sucietà agro pasturali. Eppuru, signà hè un duvere. Quand'omu hè chjamatu si deve signà.
Infine quand'ella ci pare, perchì certi simu camandulini...
Vi conteraghju cum'ella fece una signadora ch'aghju cunnisciutu benissimu. Era nata cun u seculu è eramu in lu settanta. Una mane di marzu affaccò à a so porta, cascacinoni è arembatu à u so fratellone, un giuvanottu inciaperittatu. I so ochji eranu in acqua è parlà li dava fastidiu . S'arricumandò à a vechja da ch'ella li signessi u sole. A risposta fallò secca secca: "S'ellu ùn hà toccu à tè u sole di marzu! " è a signadora vultò u topezzu. I dui omi si n'andetenu senza dì una parola.
Insischita, a so figliulina dumandò à a mammone: O mammò cumu hè chì tù ùn ai signatu? 
    - Hè chì quessa a ghjente mi garba pocu...À l'attrachjata, l'omi vultonu. U giuvanottu cascacinava.  Paria in ciuffa di frebba è disse ch'avia u focu in le ciarbelle. A vechja a si ridichjulò. S'arricumandonu tantu tramindui chì a signatora finì pè fà pusà u malatu nantu a panca. Empii un bichjeru d'acqua à metà, andete à piglià un turcione biancu pulitu è stiratu in l'armariu è l'atturcinò da fà ne un capanghjulu à u zitellone. Eppò l'impunì e mani in capu, cum'è pè circà induv'ellu avia pichjatu u sole. L'infrebbatu avia chjosu l'ochji. In più bella a manu manca di a vechja si firmò in cima di lu so topezzu. Di a so manu dritta si signò, nanzu di piglià u bichjeru d'acqua pè mette lu à capu in ghjò nant'u capanghjulu. Ghjustu à u locu induv'ella avia intesu a frebba. Li ci vulia ad incalcà forte cun a manu manca da chì un suppulu d'acqua firmessi in lu bichjeru. 
Cun a manu dritta, a mammona si fece torna u segnu di croce eppo si misse à signà. Vale à dì ch'ella si ripetia à mente a pregantula, cunnisciuta dapoi a so zitellina. Ruminavanu e so labbre, ma parolle ùn si ne pudia distingue. U so sguardu virdoghju fissatu nanta a cughjoppula di l'attunacatu, si signava ad a fine d'ogni preghera. Trè volte ricuminciò. Tutti - for' di u malatu chì l'avia in capu - fighjavanu u bichjeru insischiti. Strisce di bolle cullavanu da u turcione sin'à schiattà à a di l'acqua. Quant'è ch'ella fussi una casserola à u focu. Dopu qualchì minutu l'acqua si firmò. Liscia, liscia.
Aprì l'ochji u zitellone, s'era achjarinatu u so sguardu. Trinicò u capu è disse meravigliatu: "Miraculi! Ùn aghju più pena in capu!" S'arrizzò.
Prima di licencià si, i dui omi ringrazionu."Micca ringrazii " lampò a signadora, sempre cusì aspra.
Francatu l'usciu di quella donna tremenda, u zitellone si sentì rinvivitu.