Ùn sò fatta per i silenzi decisi…

M.Clementi

 

Pensu troppu, parlu troppu,

Risentu ancu prima ch’ellu principiessi.

 

Sò ‘ssa donna appena troppu sfacciata ind’è l’ochji,

 

Appena troppu lesta in e parolle,

Chì sciacca una verità sputica trà duie scaccanate,

Cum’è una lacrima scurdata nant’à un visu zitellinu.

 

Sò di quelle chì sò fighjate cù mezi surrisi,

Perchè chì ùn si sà mai se sò un ghjocculu o un schjaffu.

 

Ùn aghju amparatu à stà zitta quand’ella ci vole,

 

Ùn aghju l’eleganza di a ghjente savia,

Aghju megliu : aghju a mo frebba.

 

U mo core s’imballa per cose minò,

Mi maravigliu o mi sprufondu,

Nunda tramezu.

 

Aghju issa lucidità viulente, issa manera di tene caru chì face paura,

 

Issa furia di campà, di capì, di dì.

 

È spessu mi vergognu

D’esse issa fulmine in un mondu tepidu,

D’ùn esse à u locu ghjustu tramezu à surrisi di circustanza,

Di vulè troppu forte, troppu infuria,

Troppu veru.

 

Ma, ùn sò fatta per i silenzi decisi.

 

Sò fatta per u fulgore, a suttrenata,

Per i leami prufondi

È e parolle chì sgrinfianu.

 

Allora, m’ampargu,

M’ammansu.

 

Mi dò l’accunsentu d’esse ‘ssa stranezza luminosa,

Ch’ùn si capisce micca sempre

Ma ch’ùn hè mai scurdata.