Versione :
Corsu

FIGATELLU UMANU

Un scrittu di Francesca Navaru

Petru, à vinti anni, si ne và à girà mondu da un travagliu à l’altru. Ghjè cusì ch'ellu ghjunghje in Corsica.
U ghjuvanottu hè statu surpresu da st'omi, chjuchi cù i capelli negri, cù un sguardu prufondu, chì u fidighjavanu. Eccu, ghjè vera chì u populu corsu si meffieghja di i stragneri. Ma esiste custì un ospitalità ch'ùn si vede in nissun altru locu. Petru ghjunghje ind'è u so patrone chì li dice di pusassi accantu u carminu è l'invita à manghjà. U so patrone hè un omu seccu è nervosu ma a so capacità à fà i surrisi è à macagnà u mette ind'è un imbienza amena. Petru si sente subbitu bè è face a cunniscenza di l'altri chì travaglianu dinù custì. Ci hè Marcu, uriginariu di Britannia, scherzosu cù l'ochju scemu, Ghjiseppu calmu è circuspettu. Infine Don Saveriu, u solu isulanu chì parla pocu, chì osserva tuttu ciò ch'ellu si passa ingiru à ellu. Ghjè u figliolu di u patrone.
Simu d'auturnu, a Castagniccia, locucciu di Cursichella s'hè vestuta di i so più belli culori. Rigala i so frutti zuccherati à quelli curagiosi abbastanza pè coglieli. Petru hè assai curagiosu, hà sempre travagliatu duru. Maravigliatu da a bellezza di i lochi mette tuttu u so core ind'è u so travagliu. Tutti si mettenu à coglie e castagne, ma devenu dinù dà à manghjà à l'animali è fà u carnugliu purcinu.
U paese hè ritiratu, appiccicatu à a muntagna, cume pè piattà i so sicreti. Custì cum’è tutti i lochi luntani da e cità, sò e tradizione chì facenu a lege. Ghjè sta Corsica quì, di l'internu discritta da i più grandi scrittori ch'hà da scopre Petru. St'isula chì omu discrive cume salvatica, capriciosa è libera seria cusì spaventosa?
Sti quattru omi, facenu una bella squadra, è malgratu a dificultà di u travagliu ci hè sempre un'imbienza fistosa. Don saveriu chì ghjè un omu passiunatu da a so lingua, a so terra è a so cultura conta a storia di l'isula è spiega e tradizione. L'altri giovani u stanu à sente, a sera durante longhe veghje.
E ghjurnate sò dure, è travaglià a carne ùn hè tantu faciule, ci vole à spullà, viutà è fà a salameria. Ma dinù fà a cugliera, scansà i ricci è accancià e rete. L'omi travaglianu in dui, Marcu è Ghjiseppu inseme chì si cunnoscenu da lunga via. A sera si ritrovanu tutti pè carcà i sacchi nant'à i sumeri è vultà in paese.
Un ghjornu, allora ch'elli coglienu l'ultime castagne accantu à un fiume, Petru fermò cum’è petrificatu. Davant'à ellu, un omu imbulighjatu ind'è e rete. L'ochji manghjati da i corbi, bocca aperta, cù una spressione nant'u so visu di spaventu, pedi è pugni ligati. Scappò à Petru un mughju chì ribumbò ind'è tuttu u rughjone. Ricolla à vede Don Saveriu ch'era statu da sopra.
- Ci hè un mortu, ci hè un mortu, imbulighjatu ind'è e rete. Cumu avemu da fà???? Chì ci hè un mortu!!!!!
- È s'ellu hè mortu ùn t'hà da micca manghjà!!! Rispose l'altru
- À tè ùn ti face nunda??? Ci hè un mortu è ti n'impippi....
- S'ellu hè custì ghjè ch'ellu ci hè una ragiò... Vai à circà i sacchi di castagni! U restu mi n'infuttu
- Ma site tutti scemi custì!!! Custì ci hè un mortu!!! Eiu ùn falgu più!!!!!
- Và bè ci vò... Tù statti quì!!! È ùn dì nunda à nimu!!! È megliu cusì!
Un momentu dopu, u ghjuvanottu avia ricullatu tutti i sacchi. È a voce bassa dice: «Sta volta, hà pigliatu u so contu! Avà po hà capitu... Facia un pezzu ch'ùn l'aviamu vistu in paese...». Petru si stà mutu... Si dice chì a Corsica in veru, ghjè peghju ch'ind’è i libri...
Ghjunti in paese, allora chì Don Saveriu scarca u sumere, Petru conta ciò ch'ellu hà vistu quassù... « Ancu un pocu u toccu... Aghju credutu di more!!!». L'altri ùn a volenu crede, ma u visu di Petru biancu cum’è un lenzolu cunfirma i so detti. U paese casca ind’è u silenziu, ma sopra à elli, si chjodenu finestre...
U lindumane, à l'alba, Marcu u più curagiosu decide d'andà à vede què, ma ghjuntu in quellu locu discrittu da Petru ùn trova nunda.... Cerca è cerca... Ma ind’è a machja ùn c'era più nunda, u cadaveru era smarritu!
«Ghjè un affare di scemu! Qualchì sia hà spiazzatu u mortu...»
Era vera. Antone avia intesu parlà di st'affare di cadaveru è hà preferitu mette u morte ind'è a so cantina aspittendu di truvà un modu pè pudè ne sbarazzassi. Antone hè appena scemu, campa solu in paese dapoi parechji anni, ùn parla mai à nimu, certi dicenu ch'ellu hè mutu.
Una sera, allora ch'ellu avia betu troppu, s'era liticatu cù Tumasgiu. Quellu tipu ùn era tantu apprezziatu ind’è u rughjone, era un latrone, bugiardu è gattivu. Avia lasciatu e so pecure entre ind’è l'ortu d'Antò, avianu sciappatu tuttu è Tumasgiu ùn vulia micca pagà e riparazione. A baruffa hè stata viulente, ma Antò ùn si ricorda più di ciò ch'ellu si hè veramente passatu. U lindumane quand'ellu s'hè discitatu avia e mane taccate di sangue. Dunque quand'ellu hà intesu parlà di u cadaveru di Tumasgiu hà credutu d'avellu tumbatu.
Ci vulia avà à sbarazzassi di u mortu. Ma cumu si puderia fà...? Brusgiallu, lampallu à i porci, lampallu in fiume...??? Fendu coce un figatellu nant'un spetu, li vene un'idea...!
Si ne fala in cantina, pè appezzà u sfurtunatu Tumasgiu. L’operata fù difficile, sangue, ci n'hè in ogni locu! In issa cantina induve ellu ci hè pocu è micca lume, Antone face sparisce e prove di a so culpabilità. Accuratamente, pulisce a so cantina. Questa notte, e strette sò culurite di rossu.
À l’attrechjaghju, nimu puderia pensà chì sti pezzi di carne serianu pezzi d’omu. L’ossi sò imbulighjati cù quelli di i porci, in una fossa, luntana di u paese.
Po, Antone, s’affacca indè l'attellu di salameria di Stefanu, carcu di trè sacchi di carne. Qualchì candella di sangue casca in terra. L’altri u fideghjanu, senza mancu una parolla. «Aiò O Stè piglia dinò sta carne, hè fresca, l’aghju appezzatu sta notte» U Patrone, ùn cerca micca à capì, a robba purcina, sta volta averà un gustu senza paragone.
Una settimana dopu affaccanu quelli di u cuntrolu sanitariu, è u lindumane voltanu ind'è u patrone pè arrestallu. Stefanu ùn capisce micca perchè, è l'anu infurmatu ch'ellu ci era carne umana ind'è a salameria. Ma Antone, ch'avia intesu parlà di stu cuntrolu affaccò è tumbò i dui omi di u cuntrolu sanitariu. Si sbarazzonu di i morti di listessu modu chè di u primu cadaveru.
I furestieri fermanu stumacati. Quellu Tumasgiu, truvatu a mezza machja è quella ghjente di u cuntrollu sanitariu sò oghje manghjà pè a ghjente.
À meziornu, Don Saveriu è Stefanu arrustanu un bellu pezzu di Lonzu tupinu. I trè amici ùn manghjanu manc’appena. Unu appressu à l’altru rendenu e trippe. Stefanu è Don Saveriu sò morti di risa, chì quella roba purcinu hè di annu...!!! « Cum'elli sò conni sti pinzuti! Ùn sanu mancu chì a salameria ùn si manghja cusì fresca» dice stefanu. Don Saveriu rispose « È po, avà ch’è no sapemu ch'ellu ci hè carne umana ùn l'emu micca da manghjà
A sera, pigliati da a paura, chjamanu i gendarmi pensendu chì ghjè u solu mezzu di pruttegesi. U paese hè surtitu di u so calmu: si ricerca i testimoni, si cerca prove.
Don Saveriu hè annervatu, «In Corsica, si stà mutu!!» mughja. «S’è no ci femu piglià, vi tombu».
Ma i pinzuti, ch'ùn connoscenu micca a lege di u silenziu, spieganu à i gendarmi: «Eramu in traccia di coglie e castagne è avemu trovu un tippu mortu... Eccu...». Dopu à qualchi ghjornu, l’ossi sò ritruvati à mezu quelli di i porci. I denti, permettenu di ricunnosce u povaru Tumasgiu. aà, nunda pè pudè truvà l’assassinu...
I ghjovani capiscenu u sbagliu ch'elli anu fattu, u pruverbiu «acqua in bocca» piglia quì tuttu u so sensu. Tutti i paesani i fideghjanu in caterughju. Antone ghjè un piu minacciosu di tutti, ellu a sà chì senza quelli omi a so malfatta ùn seria mai stata scuperta… Avà i gendarmi cercanu l'assassinu. Tutti i so sforzi per piattà u so attu risicheghjanu d’esse lampati per aria per via di una squadra di «pinzutacci». Arrabiatu è scimatullitu pensa à a so vindetta.
Ma i ghjorni passanu è u misteru ferma interu. I ghjovani scampanu sullevati d’esse sempre vivi dopu à tamanta storia. È u paese ripiglia u so calmu di tandu....
Antone ritrova a so vita cusì munastica. L’accusi si sò persi chì prove ùn ci ne era. Qualchì tempu dopu, un ghjornu d’invernu, un omu pichja in casa soia. Quellu firmò sticchitu di paura. Ùn vole apre. « O amicu sò eiu apri puru!». Antone senza riflette, apre a porta. Davant’à a porta d’una fiera andatura un omu altieru entre dicendu « L’aghju tombu eiu... Ti ringraziu d’avè lu piattatu!» D’un surrisu mustrenduli una salciccia appiccata, risponde « Quì, nimu venerà à circallu…»