Versione :
Corsu

A storia, campà la è scrive la…

Qualchì riflessione nant’à l’autobiografia in a literatura corsa

 

Geniu GHERARDI

(Rubrica: Critica, Bonanova, 28-29)

L’autobiografia hè un campu leterariu chì finu ad avà hè statu pocu è micca sulcatu da i scrittori isulani. Cumu serà ? Cumu si pò spiegà ? In Corsica, stalbà a so vita ùn hè mancu appena un fattu chì và cù i so pedi. Fattu si stà chì u cuntestu culturale ùn hà permessu di fà sbuccià una scrittura più intima, più avezza à parlà di l’autore stessu. S’elli esistenu testi, nuvelle, raconti, stalbatoghji è pezzatelli di vita, diarii è ghjurnali persunali, lettere è memorie, croniche di famiglia, ci vole quantunque à ricunosce chì l’autobiografia s’affacca pocu. U primu custattu serà di pruvà di definì u genaru è di lampà un’ochju à u campu da studià.
Cume genaru leterariu bellu ricunisciutu in a storia leteraria, l’autobiografia corsa spunta in una cumplessità epistemologica tamanta. L’emu detta, a leteratura isulana ci hà pocu avezzati à leghje cunfessioni intimiste. À dì la à spiccera, a quistione di l’autobiografia corsa ci pone parechji prublemi difficiuli à disciuplicà è à scioglie. Qualchì puntellu d’introitu pare tandu utule.

Prublematica di l’autobiografia corsa

Una prima osservazione s’impone. Da capì issa paura o u penseru di scrive a so vita, ci vole à ripiazzà la in l’ambitu culturale, sott’à un celu induve a religione catolica, pè seculi è seculi, hà vulsutu prumove è glurificà l’umilità di ogni creatu umanu. D’issa mentalità antica, ci ferma sempre qualcosa : Aghju manghjatu pane è pernice, affari di casa ùn si ne dice ! Hè quessa una realità chì ùn si pò schizà. D’altronde, Philippe Lejeune, spezialistu di prima trinca di l’autobiografia, scrive chì « l’absence d’autobiographie paysanne était prévisible puisque le monde rural traditionnel constitue par définition un espace culturel “antiautobiographique” : insularité, temps cyclique, oralité, vie communautaire » (Lejeune Philippe, Moi aussi, Paris, Seuil, 1986, p.267). In Corsica, u scrittore ùn hè mai statu un scrittore di mistieru, un scrittore prufessiunale. U statutu di u scrittore isulanu ùn hà nunda à vede cù quellu ch’ellu si pò gode in l’aghja leteraria francese. Ironicu è mezu chè scherzozu, ma sempre cù ghjudiziu, Roland Barthes facia rimarcà chì in a cuscenza pinzuta, u scrittore hè « prêtre appointé, gardien, mi-respectable, mi-dérisoire, du sanctuaire de la grande Parole française, sorte de Bien national, marchandise sacrée, produite, enseignée, consommée et exportée dans le cadre d’une économie sublime des valeurs (Barthes Roland, Essais critiques, Paris, Seuil, 1964, p.150).
In a leteratura corsa, a parolla stessa d’autobiografia ùn s’affacca mai o cusì pocu. Ma s’ellu si fideghja bè, s’accorghje omu chì e cunfine tra u rumanzu, a nuvella, a cronaca o qualunque altru scrittu di creazione leteraria è u genaru autobiograficu ùn sò cusì chjare è precise. Induve hè a cunfina ? Ùn entreremu in u cuntrastu teoricu è più spessu ideologicu induv’elli s’opponenu i partigiani di una definizione sticchita sticchita di l’autobiografia è quelli, più numerosi, chì difendenu un parè più apertu è largu. Pè st’ultimi, ogni scrittura inciotta in u duminiu di l’autobiografia infragenerica. Se un testu hè cumpostu à a prima persona di u singulare, u fattu di scrive « eo » abbasterà à dì : hè autobiografia ? U fattu di truvà un testu impennatu à a terza persona di u singulare, u fattu di scrive « ellu/a » abbasterà à dì : autobiografia ùn hè ? Si vede bè chì l’affari ùn sò cusì faciuli. U fattu di scrive « Ellu/a » pò ancu esse una manera pè u scrittore di nasconde si. Da un’altra parte, scrive « eo » ùn permette micca cù certezza di cunclude : autobiografia hè ! Arthur Rimbaud scrisse chì « Eo » pò ancu esse un’ « altru » !
Si capisce quant’ellu hè difficiule è scomudu assai d’allistinà i testi corsi chì ponu avè qualcosu à vede cù u genaru autobiograficu. Si tratta di un corpus assai bracanatu. Palesa Ghjacumu Fusina chì fette sane di a leteratura corsa ùn si lascianu chjode cusì faciule in una classifica generica postu chì issi testi ùn currispondenu « pas tout à fait à des codifications antérieurement établies et acceptées » (Fusina Jacques, « La question générique dans la prose corse d’aujourd’hui », Etudes corses, 38, 1992, p.18).
Pè i scrittori corsi, ci serà una cuncepitura, è ancu una pratica specifica di l’autobiografia ? Ùn a sò. Forse chì una di e prime carrateristiche di l’autobiografia corsa hè d’ùn esse micca in modu lindu un’introspezione individuale. Si parla di sè, à nome soiu, ma si parla spessu d’una sperienza cullettiva è storica. Tandu, l’autobiografia in a leteratura corsa pare esse l’ « autobiografia impersunale » d’un populu o d’una cumunutà culturale particulare.
A scelta di a lingua corsa per « dì si » pare esse un segnu di fedeltà. Si rimarcherà quantunque u fattu chì accumpagnà u testu originale in corsu da una traduzione o una adattazione in francese hè diventata una pratica assai sparta. A diglussia ci entre per assai. « En Corse comme ailleurs, l’écrivain qui s’astreint à écrire en langue corse le fait donc dans un environnement assez défavorable. Certes les dimensions réduites de sa communauté peuvent lui offrir la gratification de voir soulignée immédiatement et valorisée exagérément la moindre de ses publications (à condition qu’humoriste, il veuille bien considérer comme un avantage l’impossibilité d’obtenir une vraie critique en terrain anonyme). Il faut cependant reconnaître que la production littéraire particulière à la suite de laquelle il inscrit sa contribution souffre encore de préjugés publics nombreux » (Fusina Jacques, « Écrire en corse aujourd’hui », in J. Fusina (dir.), Littérature et diglossies : 20 ans de production littéraire. Actes du colloque de Corti (23-24 septembre 1994), s.l., Centre de recherches corses, Université de Corse, 1995, p.152).
Oghje ghjornu, si pone di modu assai vivu u prublema di a traduzione leteraria chì si meriterebbe una riflessione vera. « D’une part, chaque traduction est un texte secondaire (même si les usagers ne s’en rendent pas nécessairement compte), qui se trouve dans une relation –qu’il reste à définir- au texte d’origine et qui dépend de lui (de là les grands problèmes de l’auto-traduction : dans ce cas un auteur, maître de sa création, se trouve en conflit avec le rédacteur d’un texte dépendant) ; en même temps, en tant que lecture possible d’un texte, elle en est presque inévitablement une réinterprétation qu’il faudrait, le cas échéant, confronter à d’autres réinterprétations. La traduction idéale serait en principe atteinte au moment où toutes les lectures du texte d’origine seraient contenues dans le texte traduit, ni une de moins, ni une de plus » (Kremnitz Georg, « Problèmes de la traduction littéraire. Prolégomènes à une sociologie historique de la traduction littéraire », Lengas, 44, 1998, p.70). In l’anni 1960, u sforzu di a traduzione vene incuragitu assai. Eccu ciò ch’ellu scrivia Ignaziu Colombani, unu di i capifila di a cusidetta leteratura di u mantenimentu : « La richesse de cette littérature est évidemment très variable, mais il serait injuste de ne lui accorder que la valeur d’un témoignage. Souvent elle n’a contre elle que son audience restreinte et je reste persuadé que certains écrivains d’expression corse pourraient aborder, le front haut, les cercles littéraires, si l’honneur d’une traduction en langage dit noble leur était faite. Car trop nombreux sont encore ceux qui pensent que le fait de s’exprimer en dialecte (SIC) constitue soit un divertissement de lettré tout au plus justiciable du sourire amusé, soit une manifestation d’impuissance de barbouilleur de papier » (Colombani Ignace, « Le corse, langue vivante », U Muntese, 92, 1963, p.192). A traduzione serà una medicina ? Alanu Di Meglio si dumandava in Bonanova ciò ch’ella trascina una dimarchja chì mette in cunsunenza simultanea u testu originale corsu è a versione in francese. Di Meglio ci vede un eserciziu, una pratica fatta sottu à a pressione impenserita di a minurazione di a lingua corsa (Di Meglio Alanu, « Traducia : una moda, un bisognu o un’anguscia ? », Bonanova, 8, 2001, p.27-28). Hè quessa una realità.
Ma vultemu à l’autobiografia corsa.

Petru Cirneu, u prima ?

In cor’di u seculu quindeci, hè l’alisgianincu Petru Cirneu (1447-1506), unu tra i primi Corsi à pruvà di mette per iscrittu a so vita. Issa fetta d’autobiografia antica hè inserita in a cronaca storica De rebus corsicis. Cirneu chì scrisse in latinu, ùn fù publicatu chè bellu dopu à a so morte. Tuccò à Ludovico Antonio Muratori, u babbu di a storiografia taliana muderna, di fà cunosce u testu di u crunachista corsu. Eramu in a prima metà di u seculu XVIII, precisamente in u 1732, vale à dì parechji seculi dopu à a morte di Petru Cirneu. Muratori curò a publicazione di a cronica in a cullana Rerum Italicarum Scriptores. In u 1834, Cirneu fù traduttu in talianu è publicatu in Parigi da Gian Carlo Gregorj, magistratu è leteratu bastiacciu. Eppò à a fine di u seculu, fubbe l’abbate Letteron, prufessore agregatu di lettere à u liceu di Bastia è fundatore di a « Société des sciences historiques et naturelles de la Corse », à traduce à Cirneu in francese. Hè un peccatu ch’ell’ùn ci sia una edizione nova, curata cum’ellu si deve è una traduzione in corsu d’issu testu maiò di a nostra storia culturale è forse ancu di a nostra storia leteraria. Eccu qualchì ritagliulu autobiograficu di Petru Cirneu. Issi filari dicenu assai di a mentalità di un Corsu di u seculu quindeci.

« Puisque nous sommes arrivé à cet endroit de notre ouvrage, nous ne croyons pas hors de propos de parler de la vie et du caractère de Pietro, l’auteur de ce livre. Né à Alesani, diocèse d’Aleria, dans la famille Felce, il eut pour père Picino et pour mère Coralluccia, tous deux de famille distinguée. Il vint au monde le 9 novembre 1447. Picino était à Campoloro lorsqu’il vit en songe un homme richement habillé qui lui dit : « Picino, lève-toi, parce qu’il t’est né un chevreau que tu appelleras Pietro. » A son réveil, il réfléchissait sur cette vision, lorsqu’il se souvint qu’il avait laissé à la maison sa femme enceinte. Il se rend chez lui, et trouve l’enfant devant les portes de l’église S. Damiano ; le prêtre allait le baptiser et lui donner le nom de Salvatore, comme le désirait sa mère. Mais Picino voulut qu’on l’appelât Pietro. Onze mois après, Picino, bien jeune encore, mourut à Campoloro, dans la maison de Guaracco Soverto, son beau-père. Le corps fut transporté de Campoloro à Alesani, accompagné d’une foule de parents et de concitoyens plongés dans la tristesse et vêtus d’habits de deuil. La cérémonie funèbre achevée, Picino fut enseveli dans le cimetière de l’église S. Damiano, dans le tombeau de ses ancêtres. La mort du père de Pietro fut bientôt suivie de celle de trois oncles paternels et d’un oncle maternel. Le patrimoine de la famille fut alors divisé en cinq parts, car Guglielmo avait eu cinq fils dont il ne restait que le plus jeune, alors absent. Coralluccia, le temps de son veuvage fini, fut pour la troisième fois mariée par ses proches ; quant à Pietro, il vit bientôt son héritage réduit à néant ; les uns volaient ses biens, les autres arrachaient les bornes et s’emparaient de ses champs. Il vécut à la maison avec sa sœur jusqu’à l’âge de sept ans. Comme ils manquaient du nécessaire, qu’ils menaient une vie dure et misérable, puisqu’ils n’avaient pour nourriture que des châtaignes et pour boisson que de l’eau, Pietro dit à sa sœur : « Si je m’en allais, ma sœur Bianchina aurait-elle, pour vivre, assez de châtaignes ? » Sur la réponse affirmative de Bianchina, Pietro se rendit chez Ghilardino d’Ortale, son parent, qui lui confia la garde d’un troupeau de brebis, et ne tarda pas à le dépouiller des habits qu’il lui avait faits. Pietro s’en alla au Cap-Corse, où il trouva des marins qui le transportèrent dans l’île d’Elbe. On le traîna par le bras, à travers la neige, jusqu’à Rio qui est un bourg ouvert. Il avait les pieds et les jambes nus, et la neige était tellement épaisse dans les montagnes qu’on ne pouvait le porter sur les épaules. On le confia au soin d’un cordonnier, et comme il paraissait sur le point de rendre l’âme, à cause de la douleur que lui faisaient éprouver ses pieds déchirés par la neige, les ronces et les épines, on lui fit prendre un bain d’eau chaude. Il allait mourir dans les spasmes, si on ne l’eût remis dans l’eau froide, ce qui calma ses souffrances. On le chargea de conduire un âne qui transportait du minerai sur le rivage. Il passa bientôt après à Piombino, et ce fut là qu’il rencontra sur le rivage un Allemand d’Erfuth, Conrad, qui le prit avec lui, lui enseigna les lettres et lui donna des connaissances qui lui permettaient de gagner sa vie en travaillant. Ils allèrent tous deux à Vérone, et Pietro se mit à étudier la musique. Mais il dut bientôt renoncer à cette étude, parce que Conrad se trouva réduit à une telle misère que Pietro dut se séparer de lui.
Pietro prit congé de son bienfaiteur, après l’avoir remercié de ses soins, et partit à demi-nu, au cœur de l’hiver, n’ayant pas une obole sur lui. Il se rendit à Mirandola, où il resta quelques mois. Il passa ensuite à Venise pour développer son instruction, puis à Ancône, où il apprit passablement la musique. Pour échapper aux persécutions des méchants, il s’en alla à Recanati. Ce qui lui faisait une peine extrême, c’est qu’il ignorait le lieu de sa naissance ; il se souvenait seulement du nom de la Corse, du nom de son père et de sa famille. Il résolut donc de passer en Corse et de chercher la maison paternelle. Il quitta la marche d’Ancône, arriva à Cesena, puis à Faenza, où il étudia la grammaire, tant que dura la guerre que Bartolomeo Colleoni faisait aux Florentins dans la Romagne. La paix rétablie, une épidémie attaqua les étudiants, et le professeur se retira à Fossombrone, où Pietro alla bientôt le rejoindre pour continuer ses études. Mais il y fut pris d’une fièvre si violente que les habitants, le croyant atteint de la contagion, le chassèrent de la ville. C’était le soir ; Pietro rendit grâces à Dieu, et, appuyé sur son bâton, il se mit en chemin. Il se rétablit et continua ses études sous la direction d’un Sicilien, pour lequel il eut à endurer bien des épreuves et à courir de graves dangers. Il s’en alla donc à Pise, d’où il passa en Corse. A force de recherches, il arriva à la maison paternelle, et en l’apercevant Bianchina s’écria : Voilà mon frère ! Il trouva sa mère gravement malade » (Cirneo Pietro, De rebus corsicis, libri quatuor. Chronique corse. Texte latin, traduction en français par M. l’abbé Letteron, Bulletin de la Société des sciences historiques et naturelles de la Corse, 1884, fasc.39-42, p.285-376).

Da Santu Casanova à Dumenicu Marfisi.

In a prima metà di u seculu XX, Santu Casanova (1850-1936) fece da maestru di lingua nustrale. Forse hè statu unu di i primi à mette in cunsunenza opera literaria è autobiografia in corsu. Isse prove autobiografiche si ponu leghje in Primavera Corsa (1927), racolta d’unipochi di testi esciuti una prima volta ind’è A Tramuntana, primu giurnale in lingua corsa. Ùn smentichemu ci chì, tra seculu XIX è seculu XX, a parte maiò di a literatura corsa si spanna in i giurnali è e riviste. Casanova ci dà à leghje una spezia di pasturale, un universu campagnolu idealizatu assai. L’autore palesa l’amore pè u passatu è dice u so disprezzu pè u presente. Tandu, u paese a si sciala in un paternalisimu infrizzinitu è campa quasì fora di u tempu. Ciò ch’ellu stalba Santu Casanova, ghjè spessu una zitellina felice, un paradisu persu. Ind’è L’Idiot de la famille, Sartre scrive chì « une vie, c’est une enfance mise à toutes les sauces » (Sartre Jean-Paul, L’Idiot de la famille. Gustave Flaubert de 1821 à 1857, Paris, Gallimard, coll. Bibliothèque de philosophie, 1971, p.56). I scritti autobiografichi di Santu Casanova sò fette d’una vita zitellina isulana chì si sbucinà sott’à u Secondu imperu.
Prufessore di talianu di u liceu di Bastia poi di Nizza, cofundatore di a rivista literaria l’Annu corsu in u 1923, Antoine Bonifacio (1866-1933), aricoglie i ricordi persunali ind’è Prima di more. I ritagliuli di ciò chì hè un racontu di vita, in parte ineditu, escenu ind’è e pagine di l’Annu corsu. Cù tenerezza è nustalgia, Bonifacio conta a so prima zitellina in u paese capicursinu d’Ersa :

« Mi ricordu, quand’era zitellacciu, cinquant’anni fa –una bagatella !- e cose un n’eranu cusì. Un c’era una casa imbiancata di frescu e, drentu, infatti di mobili, si videva un’e poche di carreje orizzinche, qualchi bancale, un tavulinu appughjatu à u muru perchè spessu zuppicava. Ind’e camare, i letti panzuti cu i so’ sacconi di paglia o di foglia di granone, si sgunfiavanu quand’omu ci si buccava, fendu un fussone ind’u mezzu. Ci si durmiva spessu à tre o à quattru, chi à capu e chi à pedi. Un si cunnusceva allora, cume avale, letti à summiè, sedie di nociu, armadj c’u specchju : era tutta roba corsa ! Ma piene à rughja eranu e cantine di vinu e d’ogliu, e i suffitti di pomi, di fasgioli e di ogn’altra grazie di Diu. I frutti, pò, fichi, mele, pere, persiche si davanu a bigliulate à i maiali che, à Natale, guarnivanu e cucine di lonzi, di prisutti, di salcicie, salciccioli e figatelli in filaragliachi si sarebbe dettu veri regimenti…
Quand’era zitellu, e cose un n’andavanu cusì. L’omi, quasi tutti, partivanu à navigà, cume oghjeghjornu ; ma nun facevanu longhe assenze. Parecchj riturnavanu quandu viniva a gattiva stagione. E donne stavanu à u paese à cumbià l’affari. Cu i soldi chi li mandavanu i so’ mariti, facevanu travaglià i lochi dai Lucchesi chi vinivanu ogn’annu per squadre à mettesi à la dispusizione di duie o più famiglie. Ma c’u tempu e cose sò divintati, per di’ cusì, più mansi. E donne chi sò andate anch’elle à la scola, hanu principiatu à un trimà più quand’elli parlavanu, à chjamalli di tu, à gridà più forte ched elli e qualchi volta ancu –o vergogna !- à falli piglià l’acqua e spazzà a casa ! Parecchje chi hanu vulutu vede Marseglia, n’hanu vantatu e billezze e i comudi e hanu fattu vene l’acqua in bocca anc’à l’altre. Cusì hanu pigliatu gustu à la cità e si sò sdignate di u so’ paese e d’i so’ lochi ». (Bonifacio, Prima di more, in l’Annu corsu pè u 1926, p.53-57)

Stitutore poi prufessore di u liceu di Bastia, Thomas-Pascal Peretti (1883-1961), chì zifra i so scritti « Pitti Rossu », si porta u lettore in l’ortu secretu d’una zitellina allegra è bucolica à corre pè a muntagna alisgianinca. Sò scene virgiliane sò !

« U sabatu, di bon’ora, a vigilia di a dumenica di e Rugazioni, un mio cumpagnu, Pittì di Pumpuglinu, mi chjamava per andà à circà mazzette castagnine cù e tarambicciule per fà e crocette. Su zitellu cunnuscia tutti i castagni primaticci di u territoriu, i soli chì avessinu di se mazzette. U so babu ne avia unu chì c’era tutti l’anni una vintina di se mazzette, diritte, senza nodi e cù a punta frunduta. (Quandu i pastori muntagnavanu, Pittì li difindia di fà a frasca pè e so capre à su castagnu chì era riservatu pè e crocette di e Rogazioni.)
Dunque u sabatu, andavamu pè u Nocetu à quellu castagnu. Pittì chì era sgualtru cume un ghjattu, si pichjava in forcalu e, cù a so cultella chì Don Gnaziu, u bancalaru, avia arrotatu cume un rasoghju, pigliava e più belle mazzette è e mi purghjia ch’ell’ùn troncassi a punta. Eiu appinzava e mazzette è tagliava e ramellucce inutili. Pittì zuccava a mazza è facia scogliule larghe è fini ; dopu sbaffava appena versu a cima ogni mazzetta è facia entre a scogliula per fà a crocetta è e piattavamu ind’un’onda di u fiume perchì e foglie si fussenu verdi u luni » (Peretti Thomas-Pascal, « E Rugazioni », in Ceccaldi Mathieu, Anthologie de la littérature corse, Paris, Klincksieck, 1973, p.464).

Da Natale Rochiccioli à Ghjambattista Benedetti

Dopu à a Seconda Guerra mundiale, s’ammutulisce a spressione leteraria corsa. In modu inghjustu, u suspettu è l’ombra di un ritornu di l’irredentismu arreca un deceniu di silenziu, ciò chì Farrandu Ettori chjamerà « traversée de désert ». Dopu à issu periudu di caristia, un primu passu vene fattu di lugliu 1955 quandì Petru Ciavatti crea in Bastia a rivista U Muntese, « bimensuel du dialecte et des traditions corses ». Ind’è U Muntese, ci scrivenu unipochi chì s’eranu digià infattati in l’Annu Corsu o in A Muvra. Ma U Muntese riceve ancu scritti di scrittori attempati è chì ùn s’eranu indiati in e mosse cursiste o cirneiste. Unu di quessi era Ghjiseppu Maria Bonavita. Un’altru era Ignaziu Colombani, presidente di l’associu « Lingua Corsa », un addunita di militanti à prò di « maintenir et sauvegarder le parler naturel » è di dà li « les indispensables grammaire et dictionnaire ».
Un’altru serà ancu Natale Rochiccioli (1911-2002), dintistu in Aiacciu, pueta è prusatore, autore di e Favule, racolta di e favule d’Esopu è di La Fontaine accunciate à l’usu corsu ; autore ancu di a Cavalleria paisana, une « pantalonnade villageoise » (Marchetti Pascal, La corsophonie. Un idiome à la mer, Paris, Albatros, 1989, p.284) chì si svolge ind’è l’anni 1950 è 1960. À dì u veru, Rochiccioli hè ciò ch’ellu si pò definisce « un électron libre » in un mondu bellu sticchitu è cunservatore di a leteratura corsa. Ghjè in u spaziu vivu ma sarratu di u paese, ch’ellu piazza Cavalleria paisana, chì puru ùn essendu micca autobiografia ci tira quantunque una cria. Ùn s’assumiglia appenuccia Rochiccioli à Antoine Scamaroni, unu tra i persunagii maiò di a Cavalleria ? Sta cronaca d’un paese corsu hè publicata in u 1955 cù prefaziu di Petru Rocca è cù e fiure di Niculaiu Carlotti. Quasì trent’anni dopu, in a seconda edizione chì addunisce in u 1982 u testu originale in corsu è una traduzione in francese, Rochiccioli spieca issa scelta di a traduzione :

« Écrire en français et espérer être lu, c’est de l’optimisme. Ecrire en corse et se raccrocher au même espoir, c’est du rêve. Dire que cette traduction est destinée aux Corses, c’est m’accuser d’avoir jugé mes compatriotes incapables de lire la langue de leurs ancêtres. La langue corse agoniserait-elle pour aller bientôt rejoindre le latin » (Rochiccioli Natale, Cavallaria paisana, épopée villageoise. Édition bilingue français-corse, Paris, Erti-Lecerf, 1982, p.9).

Dopu à una vita sana à girà e sette chjappelle, hè forse pè scunghjurà a vechjaia è a ritirata, chì Ignaziu Colombani (1908-1988) trova i so sciali in a scrittura leteraria. Natu in Montréal, Amministratore di a Francia d’Oltremare, guvernatore di u Niger (1939-1949), guvernatore di l’Oubangui Chari (1950-1951), poi di u Tchad (1951-1956), Colombani si ne volta in Corsica dopu chì i paesi africani ebbenu accessu à l’indipendenza. Ricordi hè una racolta cumposta di vinti trè capitulucci cù ognunu un tema particulare, testi publicati una prima volta ind’è U Muntese, d’aprile di u 1961 à marzu di u 1964. L’autore ci conta à fette sane sane di a so vita. Natu in Montréal, Colombani scopre a Corsica è u so paese di Merusaglia in u 1914. Cù l’altri sguaiuffi di u paese, Ignaziu Colombani ampara à cunosce u locu.
Colombani ci dà belle pagine d’autobiografia. Ci conta una vita semplice dunde u cullettivu s’intreccia cù l’intimu è i ghjorni belli cù quelli più foschi.

« A chi pro parlà di a so’ zitellina s’ell’unn’è –cose da un dissi- ch’omu piglia a falata ? Eppoi, ognunu crede chi, cum’e a soia, un ci ne fù in locu quandu, a rifletteci bè, mi pare ch’elle sianu tutte apparu, o megliu una più bella che l’altra e faccianu pensà à quelli carofani ch’eo cuglia di jugnu, pe’ u Lavu Maiò o voltu Fedani :
-Eccutine torna unu, epp’un altru, tutt’un pedale ! O cusì belli !
E u mazzulellu ingrandava, s’attundulava, lampendu culori e muschi cumu l’imaginazione briaca lampa stelle per aria per dà un’intica di vita a l’occhj sazii e fiacchi di l’omu maturu.
Si ste poche righe sò lette da cumpagni ch’hanu ruzatu attempu a me pe’ u merusaglincu, forse mi capisceranu ch’ell’è tantu per elli che per me ch’e’ scrivu ; s’elli sò d’altri lettori ch’accunsentenu a perdesi qualchi stonda, forse penseranu a d’altre loche, a d’altra jente, a d’altri jochi ma per cunclude prestu chi tutt’e zitelline sò surelle, e ancu picciaghie da tantu elle s’assumiglianu ». (Colombani Ignaziu, Ricordi, Ajaccio, CRDP de Corse, cull. L’ammaniti, 1996 (1961-1964), p.1).

Ind’è i Ricordi di Colombani, a scola di a Terza Republica, locu duv’ellu s’ampara à sfrancizà, tene una piazza maiò. A topografia è a toponimia sò sempre presente ind’è u testu. U scrittore ci porta à scopre ogni scornu d’issu locus amoenus, u paese.
Malatu è quasì in puntu di morte, hè una vulintà pia è bramosa di testimunià chì fece impennà i ricordi à Ghjiseppu Maria Bonavita (1908-1971). Nativu d’Urtaca, prufessore agregatu di talianu à u liceu di Bastia eppò d’Aiacciu, autore d’un memoriu universitariu nant’à Gabriele D’Annunzio è a leteratura europea, crunachista di u giurnale Le Monde trà u 1964 è u 1968, vice consule di Francia in Milanu, segretariu archivista di l’ambasciata di Francia pressu a Santa Sede, cunsigliere d’ambasciata in Sofia, consule general di Francia in Zagreb, Bonavita ùn si scurdò mai di a filetta. Sapendu si cundannatu da un gattivu male, scrisse U pane azimu (Contes et nouvelles de mon île). U sottu titulu riassume abbastanza male un travagliu di scrittura induve più chè a fola, sò l’aspetti autobiografichi chì piglianu a suprana è sò da ritene. Le sous-titre reflète mal un ensemble où l’expression autobiographique domine même si l’auteur projette parfois son passé sur une toile de fond imaginaire. Cù una forza leteraria tremenda, U pane azimu s’assumiglia à una spezia di memorabilia. U libru, dedicatu à a mamma, hè cumpostu di dicessette testi di quattru o cinque pagine ognunu. Quì u travagliu di u scrittore currsiponde à una vera anamnesi chì permette di tene u ricordu vivu.
Ind’è l’incipit scrittu in francese, Ghjiseppu Maria Bonavita ci lascia travede chì U pane azimu hè da veru un testamentu. U scrittore si pone ancu a dumanda di a realità di u scrittu da un puntu di vista antropologicu.

« En rédigeant ces récits, véridiques ou imaginaires, qui évoquent la vie patriarcale de mon village de Corse, tel qu’il était durant les premières décennies du siècle, j’ai voulu avant tout m’efforcer de retrouver les émotions de mon enfance, celles qui pour chacun sont les plus chères parce qu’elles sont les plus pures, et que, l’âge venant, elles consolent des laideurs et des compromissions de la vie.
Mais j’ai voulu également contribuer à disputer à l’oubli quelques scènes de ce spectacle dont les derniers témoins auront bientôt disparu et à fixer l’essentiel de la langue dans laquelle ce spectacle s’exprimait –elle-même gravement menacée.
Ainsi, cet ouvrage aura, en fin de compte, un caractère plus subjectif et une résonance plus nostalgique que je ne l’aurais souhaité.
Tel qu’il est, il interprète l’hommage que j’ai voulu rendre à ma terre et à sa dignité dans la souffrance » (Bonavita Joseph-Marie, U pane azimu (Contes et nouvelles de mon île). Préface de Paul Arrighi, Paris, les éditions du scorpion, 1968, p.13-17).

U pane azimu s’affacca in a literatura isulana cume un reliquiariu d’una zitellina persa. Hè un racontu, dictante dolore, impastatu d’emuzione è di franchezza.

« Ma aspettava ancu u so’ primu figliolu, è fù tandu chi babbo’ Lanceru piglió lettu, incù tamanta frebbura.
U duttore – à quell’epuca u paese mancava di tante cose ma u duttore l’avìa – u nostru duttore ch’era aspettatu in Pumonti pe’ u matrimoniu di u cuginu, arrivò in casa à guanti in manu, ordinò l’emeticu è si n’andò. È babbò morse di puntura in quattru è quattr’ottu.
Mamma parturì, indu i spasmi è l’angoscia, tre ghjorni dopu a morte di u babbu. Ed è cusì chì sô vinutu à u mondu ind’una casa duve tutti pienghjìanu è chì mi s’agghju sempre in bocca u sale di e lacrime di a mo’ mamma » (Bonavita Joseph-Marie, U pane azimu (Contes et nouvelles de mon île). Préface de Paul Arrighi, Paris, les éditions du scorpion, 1968, p.22-23).

Bella capita, a memoria ùn pò esse mai a trascrizzione fida di u passatu. Hè piuttostu una interpretazione. Una sfarenza maiò tra i Ricordi di Colombani è U pane azimu di Bonavita, hè a piazza cuncessa à l’ambiu è à l’elementi naturali. Colombani discrive cù garbu è cù assai particulari u paese è l’universu paisanu, l’orte, e funtane, e muntagne, u clima, l’animali ecc… Invece chì Bonavita dà poca primura à paisaghju, à l’ambiu geograficu. A scrittura di Bonavita trae più ver’di u paisaghju umanu, ver’di a descrizzione psicologica di i persunagi masimu quelli di casa è i paisani. Ghjiseppu Maria Bonavita rende un’omagiu particulare à u babbu, suldatu di l’armata culuniale tombu in u primu cunflittu mundiale, à u fratellucciu mortu giovanu giovanu. Eppò ci sarebbe da studià ind’è l’opera di Bonavita è di manera più larga ind’è tutta a leteratura corsa, u postu centrale ch’ella tene a mamma. Di listessu modu, sò da studià e tematiche di a zitellina è di a morte. Harold Pinter, Premiu Nobel di leteratura in u 2005, palesa in The Room (1957) chì a sorte umana si pò riassume cù solu trè parolle : « the womb, the room, the tomb ». A fiura iconica di a mamma pare esse à u cumandu. Hè a mamma chì cunosce a genealogia di a sterpa è u parentatu. U chjerchju di a famiglia s’allarga, à l’usu di a familia classica, integrendu ci i parenti stretti è parentelli.
U pane azimu arreca ancu una riflessione nant’à u presente, pè Bonavita era a Corsica di l’anni 1960. A visione di Bonavita pare misoneista. U scrittore osserva cù amarezza i cambiamenti è e mutazione chì punghjenu a Corsica. Per ellu, u soldu chì currompe è avvilisce è a perdita di i valori cristiani ùn arrecanu chè pruspettive murtifere.
Cume ind’è i Ricordi di Colombani, ci hè ind’è U pane azimu una impurtantissima ricerca lessicale, quella di a parolla ghjusta o scarsa, è etnografica, da ristabilì l’usu veru d’una pratica culturale antica. Ùn ci smentichemu chì issa generazione di scrittori hà vistu sparghje si è generalizà si a lingua francese in Corsica. Il s’agit de décrire avec émotion un art de vivre malmené par l’évolution sociale et la société de consommation. In un certu modu, « cette célébration de la langue inscrite dans la surconscience de l’écrivain alimente et, contradictoirement, entrave la création » (Thiers Jacques, « Une bibliothèque transfrontalière ? », Cuntesti. Regards sur le texte corse (langue, littérature, société), Corte, Université de Corse, 2000, p.18). D’altronde, Lise Gauvin scrive chì : « Les questions de représentations langagières dans le contexte des jeunes littératures, prennent une importance particulière. Importance que l’on aurait tort d’attribuer à un essentialisme quelconque des langues, mais qu’il faut plutôt voir comme un désir d’interroger la nature même du langage et de dépasser le simple discours ethnographique. C’est ce que j’appelle la surconscience linguistique de l’écrivain » (Gauvin Lise, « Glissements de langues et poétiques romanesques : Poulin, Ducharme, Chamoiseau », Littérature, 101, février 1996, p.6).

Segretariu generale di l’Offiziu dipartimentale di l’anziani cumbattenti, cullaburatore di U Muntese, autore d’un Dictionnaire Corse-Français (1968) è d’una Anthologie de la littérature corse (1973), Matteu Ceccaldi (1893-1993) scrisse ancu pagine autobiografiche ind’è O Missià (1965). Cunisciutu assai pè a so opera puetica, Peppu Flori di Galeria (1898-1972) face ellu dinù opera autobiografica ind’è Ricordi di zitellina, testu in parte ineditu è chì ricevì in u 1966 u premiu Pierre-Bonardi di l’associu « Parlemu Corsu ». Robba autobiografica si ne pò truvà ancu ind’è l’opera di Simonu d’Auddè (1908-1978), ispettore principale di u cummerciu è di i prezzi, titulare d’una licenza di lingua allemana, è ind’è Ricordi d’altri tempi. Usanzi d’Alta Rocca e d’altrò, testi induve Ghjambattista Benedetti stalba una giuventù di impiaghjere è di muntagnere.

« A nuttata, benché calda, passeti prestu. A u primu cantu di u gallu, a caravana era pronta e i cabriulé, un’appress’a l’altru, présinu a strada di a muntagna, càrichi a pocu pressu com’a l’impiaghiera ; ma sta càrica, fatta di tante cose diverse, messi, ch’ùn ci pudia che a malvagità di i braghettoni sartinesi par paragunacci a Zingari o Arabi. Ma lascemu corre, chi questu é un altru fattu ! » (Benedetti Ghian Battista, Ricordi d’altri tempi. Usanzi d’Alta Rocca e d’altrò (Bastia, edizioni di U Muntese, 1972, p.26).

D’Antoniu Trojani à Marcu Biancarelli.

Antoniu Trojani (1901-1991) face attempu un travagliu di scrittura leteraria, ma ancu di lessicugrafia è d’etnografia. Trojani ci face entre in un mondu di i capraghji è di piciaghji d’Ascu, u paese nativu, locu induv’ellu s’hè sgranata a zitellina à l’iniziu di u seculu XX. Sò parechje e pagine autobiografiche in Dopu cena (Manosque, Imprimerie Rico, 1974), Sottu a l’olmu.Usi e stalbatoghi corsi (Ajaccio, imprimerie Grandval, 1978), Pece cruda, rumanzettu corsu, (à contu d’autore, 1982) è Tempi fà, rumanzu corsu (Ajaccio, La marge édition, 1989).
In un certu modu, pè Antoniu Trojani, a scrittura in corsu ùn hè chè oralità messa per iscrittu. In l’opera soia, Trojani ci spechja una cumunità induv’ell’ùn hè micca u scrittu chì a forza di legge ma a parolla chì dà forza à a legge. François Paré ci spieca ch’ellu hè un trattu specificu di e leterature di a chjuculezza di sacralizà l’oralità. L’oralità ci hè sempre, cume sè u scopu era di « faire parler l’écriture » (Paré François, Les littérature de l’exiguïté, Ottawa, Éditions du Nordir, 1994 (1992), p.25).
Ma l’epica hè à u rinnovu. Fundatore di a rivista Rigiru creata di lugliu 1974, Dumenicantone Geronimi (natu in u 1932) ne chjama à u rinnnovu è à l’aggiornamento di a spressione leteraria corsa :

« Avà pigliaraghju i temi di a littaratura corsa, micca tutta, a campa, ma ci ne hè sempre tanti è po tanti. Ecculi quì, sò tituli o parolle pigliati in li libbri isciuti annu : "U fucone spentu, U mulinu abbandunatu, Mulatteru, L’ultima racolta d’uva, Quandu Merta filava, Mamma, A tribbiera, etc". A cuprendula d'un libru porta un capu à mustacci pippa imburrata è cappillone largu. Quessu ùn hè più u nostru mondu, ùn ponu più esse i tema d'una littaratura corsa muderna. Issi temi sò stati quelli d’una rialitai. Ista rialitai hè cambiata » (Geronimi Dumenicantone, Literatura corsa oghje, Cervioni, Adecec, 1975, p.13-14).

L’annu dopu, Rinatu Coti (natu in u 1944), funziunariu di l’amministrazione centrale di l’Educazione naziunale in Parigi, dà u so parè. Si tratta di mette a cursufunia in u solcu di l’universale :

« Ma comu voglia sia, tutt’ognunu hà dittu chì à u scrittori ùn li tocca micca solu à viaghjà in i stradi fatti di a tradizioni passata, fendu sempri à usu di nanzi, ma dinò è masimu à arnuvà a lingua, à andà in i stradi novi ancu à svirghjinà, via, li tocca à circà » (Coti Rinatu, « I scrittori d’oghji », Rigiru, 2-3, 1975, p.31).

Issa dimarchja palesa un prugettu assuntu, quellu di a « Generazione di u 70 ». Si ricusa tandu ogni scrittu di caratteru passeistu. S’ell’ùn si tratta di ricusà u ciò ch’ellu pò arricà u passatu cume ricchezza leteraria, si lascia corre l’evucazione traclassica è sistematica d’un paese, a Corsica, chì saria statu un paradisu da a fine di seculu XIX sin’à u 1914 !
Prufessore di lettere muderne pè isse Francie, Michele Poli (1924-2007), face di a piaghja d’Aleria sottumessa à i Pedineri scalati ghjustu dopu à l’indipendenza di l’Algeria è chì compranu a terra à stracciu mercatu, a metafura di i malanni di a Corsica. U cimiteriu di l’elefanti (Curbara, Accademia d’i Vagabondi, 1984) vene publicatu à principiu cù issu titulu impostu da l’editore, poi esciutu una seconda volta in u 2002 cù u titulu sceltu da l’autore : À umbria è à sulia (Ajaccio, CRDP de Corse, cull. L’ammaniti, 2002). Issu titulu di cimiteriu di l’elefanti dava un culore pagnu à u racontu eppò era ancu un’imprestu à Henry de Monfreid (1879-1974), scrittore è girandulone, chì ind’è Le Cimetière des éléphants (Paris, La Table Ronde, 1952) stalba cumu l’elefanti vechji si lascianu u gruppu è vanu à more in un locu piattu. L’elefanti sò issi Corsi di i paesi chì supraneghjanu a piaghja. Dunque, a cronaca di Michele Poli hè un’ « autobiografia cullettiva » di i Corsi. In a premessa « À i mio cumpatriotti », Poli palesa e so scelte, quelle di fà entre in a leteratura corsa isse mutazione prufonde chì si facenu senza rimusciu. Ma si sà chì l’acqua minuta sfonda e ripe. U scoppiu d’Aleria ùn tricherà più tantu ! Cum’è Patrick Chamoiseau, Poli crede chì « toute domination (la silencieuse plus encore) germe et se développe à l’intérieur même de ce que l’on est. Qu’insidieuse, elle neutralise les expressions les plus intimes des peuples dominés » (Chamoiseau Patrick, Écrire en pays dominé, Paris, Gallimard, 1997, p.21).

« À issu scornerellu di terra corsa, induv’ellu era natu, ellu, ci pensava spessu, quallà, per issu Cuntinente.
Era unu di issi scurnerelli di machja frisgiulata, di mare lisciu lisciu è di celu turchinu, un locu scantatu cù a so miseria tesa à u sole cum’è un lenzulone stracciatu, pienu d’impezzature, una miseria d’orterelli senza divizia azzingati à scalini pè isse pendulicce d’un poghjale è avvinti da viottule arritte arritte è scomude, tronche, quindi è culandi, da scaffi è strappacolli, una terra sbandunata, cù e so piagherelle brusgiate, cicatrici dolorose di issi fochi stagiunali di l’estate scorsu, cù i so muri fatti ùn si sà cumu da l’Antichi è cusì malandati, è chì si ne spezzavanu petra à petra pè issi prunaghjoni ciuffuluti è chì scapulavanu à l’inghjò, longu e pendite d’un ghjargalatu, sin’à issu guaglinellu, miseru anch’ellu è assitatu, chì a s’asgiulava trà i pentoni, l’albitri, l’alzi è i piopi » (Poli Michele, À umbria è à sulia, Ajaccio, CRDP de Corse, cull. L’ammaniti, 2002, p.13).

Ind’è u stessu solcu autobiograficu, ci si puderà mette e Filette orezzinche, racolta di testi impennati da Leonu Alessandri (natu in u 1954). Alessandri ci porta in i chjassi di a zitellina. Ghjè in prigiò ch’ellu scrisse u so libru : « C’est à Moulins que je concrétisai mon envie d’écrire, écrire comme moyen d’évasion » (Alessandri Léon, Indépendantiste corse. Mémoires d’un franc-tireur, Paris, Calmann-lévy, 2002, p.194). Di manera asgiata assai è cù galapu, Alessandri intreccia finzione è ricordi, fiure è sintimi persunali. À principiu di l’anni, e Filette orezzinche sò state tradutte in francese da l’autore stessu è publicate cù u titulu Gens et Terre d’Orezza.

« Un pocu nanzi à a funtana di A Tigliola, avemu chjappu u caminu chì colla in San Petrone. Marchjatu una bella ora, ghjunsimu sinu à a Funtana di Pedari. Eramu una decina di zitelli è zitelle. Cù u frescu, atteppavamu, versu à a punta di u monte. Duviamu passà a nuttata, dorme sottu à e teppe, è vede u sole arrizzassi u lindumane. Per ora, in giru à a funtana, pusavamu, diciulendu è bevendu acqua fresca. A cunversazione era di sapè quantu tempu ci vole per andà da Pedari à i Pozzi Rossi. In stu locu, ind’ella hè l’ultima surghjente nanzi à a punta, c’era dinò trè pastori chì, d’estate, stavanu in i stazzi, facendu u casgiu » (Alessandri Leonu, « A lezzione di matematica », Filette orezzinche, Nucariu, Cismonte è Pumonti edizione, 1987, p.24.).

In E sette chjappelle, Ghjacumu Fusina (natu in u 1940), unu di i capifila di a « Generazione di u 70 », arricoglie testi in prosa è puemi cumposti trà u 1974 è u 1985. Sette sò i genari leterarii chì s’affaccanu in u libru. Autobiografia o nò ? Certi testi impastanu ricordi d’una zitellina trà Alisgiani, Cervioni è Bastia. « O Castagniccia… », testu scrittu in u 1977 è « L’acellone biancu », scrittu in u 1981, sò di quessi.

« Cum’ella ci accade ognitantu, ci eramu trovi tutti à u paese pè e feste di Natale. A famiglia ci era guasi sana è aviamu almanaccatu quella sera una festighjola in sala, chì ùn accade cusì spessu d’esse à tempu aduniti in casa paterna. Chì gioia d’esse acciucciati cum’è in i tempi benedetti, in issi lochi duv’è no ci eramu allevati, prima chì l’affari ci spargugliessinu pè issi mondi. Ma era cum’è sempre, una gioia "à a corsa", vogliu dì una gioia chì ùn dice micca tuttu, di sintimu mischjatu, tenutu più chè lentatu, pudicu più ché apertu, è una cria innacquatu di penseri è di lacrime à vene, quant’è di doli passati. È si sgracinanu tandu i ricordi landani chì venenu à a mente tutti à tempu, à sguassa tempu, è sò mumenti di felicità alta » (Fusina Ghjacumu, « L’acellone biancu », E sette chjappelle, Levie, Albiana, 1987, p.150).

Ind’è L’impiegatu persu (Nucariu, Cismonte è Pumonti edizione, 1989), mezu rumanzu mezu racontu autobiograficu, Roccu Multedo (natu in u 1918) stalba passi di a Liberazione di a Corsica, di settembre di u 1943.
Cù u ciculu rumanzescu custituitu da A funtana d’Altea (1990), A barca di a Madonna (Ajaccio, Albiana, 1996) è In corpu à Bastia (Ajaccio, Albiana, 2003), Ghjacumu Thiers (natu in u 1945), unu di capifila di a « Generazione di u 70 », face rinasce u clima cusì particulare di a cità di Bastia ghjustu dopu à a Seconda Guerra mundiale. Thiers ci porta à scopre ogni particulare d’una geografia sentimentale induve ricordi, fiure vere o nò, s’intreccianu cù garbu :

« Eo ci vengu spessu quì, rente à u mare. Sò i mo lochi. Issa piazza larga è ampia, ùn sò perchè mi face pensà à un guadru di Chirico. U nome di u guadru, ùn vi lu possu dì. Hè l’ambiente chì mi face avanzà un parangone simule. L’architettu chì l’hà pensata, aghju ghjuratu di nigalli u mottu, s’è per disgrazia, l’omu mi fussi presentatu. Più bella cacata ùn si pudia fà. Innò, ùn parlu micca di l’estetica chì, per quessa, hè un vede. Parlu di a felicità. Prima, a nostra cità era una cità felice. I ricchi si davanu à turnà più ricchi è i povari à esse menu povari. Trà i dui, ci eranu chì facianu, ma chì ùn dicianu nunda è chì nimu pudia sapè chjaramente s’elli eranu povari o ricchi, bench’elli fessinu da povari o da ricchi » (Thiers Ghjacumu, A funtana d’Altea, Ajaccio, Albiana, 1990, p.60).

Giurnalista di a televisione regiunale, Petru Leca (natu in u 1948) ci porghje una bella sporta di ricordi d’una zitellina felice pè Pastricciola, paese di u Cruzzinu, ind’è Vistighe, racolta di puema è di prose.

« Ci eranu li mumenti di travagliu, di ghjornu, di notte, mane, sera, sempre guasgi, ma ci eranu le stonde di rifiatu. Tandu, si cunvarsaziunava, si chjachjarava, ancu certe volte si ghjucava chjuchi è maiò à morra à à calchì china cù quelli pioni è quelli cartoni compri pà isse loche, o pocu fà à un tragulinu. Quelle chine, à nantu à li mutali, sottu à le fronde di l’arburini d’istatina o accantu à u focu d’imbernu, eranu stonde di inseme è di silenziu chjuchininu à lu babbone, bultulendu le rise è li scaccanumi da u colla è fala, à u scianchettu, u nivone, u diloriu, e pace, i pandori, a vultuliola… po si sentianu quelli "à u saccu". Tandu tutti arrizzavanu capu, arranghjendu e so pitricelle à nantu à li quatrelli di carta mastucata » (Leca Petru, « U tassellu », Vistighe, Ajaccio, Méditorial, 1991, p.102).

Honoré Catoni (natu in u 1920), chì ferma i so scritti Ghjuvan Carlu, ci stalba una ghjuventù rustininca in Cunfessioni di l’annate verdi (Biguglia, Imprimerie Sammarcelli, 1993) è U tassì di Petr’Antone (Ajaccio, Albiana, 2001). Ghjuvan Petru Orliac, prufessore di e scole, dà in a publicazione cullettiva A prosa face prò… (Ajaccio, Albiana, 1997), u racontu bellu è impressiunante assai di I grilli. Si tratta quì d’un fattu strappatu à a storia di i paesi di a Balagna, fattu vistu cù l’ochji d’un zitellu. Ognunu azzinga i ricordi à i so lochi è à l’epica di a zitellina. U Quarisiminu (Bastia, Edizione Anima corsa, 1999), racolta di prose d’Anton Francescu Filippini (1908-1985) ci rigala ancu qualchì scrittu autobiograficu.

« Tra e vecchie cose, ch’inseme rallegranu e attristanu a miò memoria, ci n’é una, viva cum’e persona cara chi cuntiniva a parlacci ancu, dopu ch’ella ùn c’é più : l’Olmu chi supranava, da u latu versu meziornu, a chiesuccia di a Nunziata di u miò paisolu natìu.
Er auna pianta seculare, chi da u so’ troncu putente e da i so’ gamboni generosi, avia un’aria di maestà, rara ancu duv’e noi, chi almenu tandu eramu ricchi d’arburi gloriosi. Di paragunèvuli ùn c’eranu forse che u vecchiu castagnu, stranamente dettu u Castagnucciu (pudete pensà da quante generazioni di criàmpuli) e a Leccia di Santiniculaiu, ch’avia aggruttatu, si dice, a iso’ tempi, u nostru Paoli e, ancu prima, a re Teodoru.
Agghiu intesu chi u focu ha distruttu, anni fà quella Leccia. I scassi di l’acquidottu di a Spilonca avianu diggià tombu l’olmu, privendu noi zitelli di u toccu d’i nostri jochi a melagamba. Sia cum’ella sia, tutti e tre, ssi cari amici di a nostra giuventù, ùn finisceranu di more veramente che quand’e no’ seremu compî ancu noi, avanzi piu o menu spepersi d’una generazione tra e più felici e infelici.
Per me, ligata à l’Olmu, é una di l’ultime incantate visioni di u miò Babbu.
S’eo chiodu l’occhj, u veggu, giovanu e bellu, arrimbatu di spalle cum’e tandu. Ride per ùn so più chi niscentre sgaiuffata di quellu figliulellu, u più grande di tre, ch’inghena, avà vecchiu, ste righe malinconiche » (Filippini Anton Francescu, « L’olmu di a Nunziata », U Quarisiminu, Bastia, Edizione Anima corsa, 1999, p.51).

Da u circondu più meridiunale di a Corsica, trà mare è monti, ci affaccanu i ricordi di Lisandru Marcellesi. Ind’è L’Infanfata, Lisandru Marcellesi si face guardianu di a memoria di a famiglia, di l’antichi, di i parenti, di i vicini è di l’amichi.

« A verra, l’aviamu cunnisciuta ziteddi à bulighju à calchi fattu, tali babbu assaparatu o missiau suttitarrendu à Merlessa. L’aviò inglesi lampaiani fogli annunciendu nutizii favurevuli. Si staghjia à senta lettari ditti à alta boci di quiddi di u fronti. U duttori militaru talianu Casassa avia salvatu una zitidduchja di dui anni à culpona di strichinina par vincia u crupu. A verra, era dinò in u scambiu d’oliu contra à scatulona di cunfitura di l’americani. Missiau avia piattu dui suldati taliani chi à vuliani fà compia nanzi l’ora, in un caseddu di Viti » (Marcellesi Lisandru, L’Infanfata ou l’Exaltée. A fola di i Martinelli, la saga des Martinelli, Borgu, Mediterranea, 2000, p.44).