Stonda 4

U CAPAGNULU - SILVESTRU È L’ACU D’ORU

U CAPAGNULU

Bianca è luccichia, a neve falava à stracci zeppi quella sera, paria chì u ventu si arrampichessi à e teghje di i tetti. Li eranu venute linde isse parolle à a mammone da principià u racontu ch’elli aspettavanu i figliulini pocu pazientuti. Ebbenu i zitelloni u sguardu complice di quelli chì sanu, ma u piattonu subbitu da ùn disturbà u piacè novu di i chjuchi. Fù quella sera ch’elli si avvidenu l’anghjuli, à tempu vultati in a sala aggrundata in core di a Punta Albitrina, chì u tesoru chì diu li avia datu in custodia era statu arrubbatu è chì u vechju guardianu chì ne avia a cura si era addurmintatu. Innafantati è gonfii d’ira, l’anghjuli rimpruveronu à u vechju di avè cedutu à a tentazione è di esse si impusessatu di’sse ricchezze à discapitu di u bè cumunu. Santavugliatu, si difese in vanu u vechju. À a lestra l’anghjuli u cundannonu è u lamponu fora. Marchjendu in a neve, pensò u vechju chì l’inghjustizia ùn appartenia solu à l’omi. Arricumandendu si à u cele cecu, s’incamminava in u bughju pagnu è u fretu l’incucinia e membre. A lacrima ch’ellu si asciuvò ùn sapia s’ella era spuntata per via di u ventu, di a vergogna o di una zerga muta. Sentì à fiancu à ellu una prisenza ma ùn riescia à vede quale era. Una voce arghita ribumbò chì li dicia ch’ellu avia intesu i lagni ch’ellu si tenia in pettu è ch’ellu era ghjuntu da porghje li u so aiutu. In un attimu si truvò di fronte à a porta di un stazzile. À lume di lumera sculinò sottu à u pilone chì ammantava u so cumpagnu un paghju di corne, si accorse questu di u sgumentu di u vechju è li palisò ch’ellu era u diavule. Cù a so solita scutumia li cunfessò l’arrubbecciu di u tesoru è circò à allusingà u vechju offrendu li ricchezza, vita eterna è ghjuventù. Ùn volse accettà nunda u vechju è, à ogni ricusu, li pigliava l’aggrancu. À l’alba smarrì u diavule, ma ùn si pudia più move u vechju, messe à prigà è à precurà i santi da ch’elli venissinu à liberà lu. U capagnulu di tela bianca chì li stringhjia u capu si slibrò è spiccò u volu da sorte da u stazzile.

Era l’epica tandu di i castelli inalpellati è e muraglie chì l’accinghjianu currazzavanu l’orgogliu di i signori. U sole ùn era ancu à spuntà. Cù una manata di omi, u conte Ghjuvanninellu avia decisu di andà à caccia, ricunnobbe u conte Risturcellu andatu si ne ancu ellu à caccighjà. Puru di listessa sterpa, ci era natu l’odiu trà di elli causa di terre è di lascite. U tempu di liticà si ùn l’ebbenu chì funu distratti da u capagnulu chì ariulava assumigliendu si à un acellu biancu. Cappionu i so falchi, ma casconu culpiti da a saetta. Missenu, i signori, à tirà frezze, l’acellu di tela, cum’è feritu si ne falò in a neve. Ùn si pudia sapè quale l’avia toccu. À tramindui li bullia u sangue, sfuderonu e so spade, à u primu colpu si sbrisgiulò l’acciaghju. Pigliatu si di paura, Risturcellu scappò à briglia sciolta. Ghjuvanninellu riguarò u capagnulu è scaccanò fighjendu u pezzu di stofa. Ghjuntu ch’ellu fù in a corte di u so castellu, urdinò di brusgià lu ma un incantesimu u parava da u focu. Turnò à ariulà è si punì in cima à a torra più alta. U populu in sussuru, dopu vistu issu miraculu si signò. In lu frattempu, addisperatu, u vechju in u stazzile ùn avia smessu di prigà, à l’ultimu chjamò à San Francescu. Intenneritu da e so chjame u santu, vestutu da fraticellu, ghjunse in u paese vicinu à u castellu di Ghjuvanninellu. Si fece cuntà u fattu stranu accadutu è andò à truvà u conte. Li disse ch’ellu u pudia liberà di’ssu incantesimu, accettò u conte fendu a prumessa di dà limosine à u cunventu franciscanu. San Francescu dumandò à u capagnulu di cunduce lu finu à u vechju. Si avvionu tutti voltu u stazzile. Firmati si di punta à a porta, bastonu duie parolle di u santu per ch’ellu pudessi esce salvu u vechju mentre chì u focu si manghjava u stazzile. Durghjulò u santu è u conte, stupitu, invitò u vechju in casa soia. Li accolse a cuntessa, tutta latte è sangue, dolce è garbata. Subbitu li cherse di aiutà la chì s’impenseria per u so sposu sempre prontu à piglià l’arme chì l’anima l’avia battagliera. Vulia chì u vechju pruvessi di ammansà u conte. Dete u so accunsentu u vechju. Cù prediche è parolle assinnate circò à appacià u sangue di Ghjuvanninellu, ma ellu ùn li dava retta è s’infuriò, minaccendu u vechju chì decise di ritirà si in u so cunventu.

Passavanu i ghjorni, à a cuntessa i sunniacci a suttrinnavanu. Una notte si discitò è andò à truvà u conte da dì li a so angoscia. Li era cumparsu à san Francescu in sognu, dumandendu li di u vechju, dicendu li ch’ellu era una benedizzione per a so casa, chì a so famiglia si francheria da ogni sciagura cun ellu. Ma u so sposu ùn li ascultava è turcia a bocca in segnu di disprezzu. Fà casu à i sogni, à chì prò ? U so racontu ùn lu pobbe compie chì unu di i guardia infurmò u conte chì Risturcellu accampava u castellu. I petronculi lampati contru à i muraglioni parianu tunizate. Dopu una notte di assediu, i pienti di a cuntessa è a morte di unipochi di suldati di vaglia, u conte, in l’inforse, accettò a pruposta di a so sposa. À l’appiattu, ella anderia finu à cunventu à dà e limosine prumesse è à scunvince u vechju da ch’ellu vultessi in u castellu. Spugliata si di i so ghjuvelli è vestuta da paisana da chì nimu a pudessi ricunnosce, surtì a cuntessa. Mentre ch’ellu galuppava u so cavallu più lestru, li paria à a cuntessa chì u viaghju si allungava, in pettu presentia ch’ella ùn ghjunghjeria à tempu. Ciuttava u sole quand’ella francò l’usciu di a chjesa, s’indinuchjò è punì e pezze di oru à nantu à l’altare. À un frate dumandò s’ella li era permessa di discorre cù u vechju. Una stonda dopu, entrì u vechju. A cuntessa ùn stanciò di parlà, da perde ne u fiatu, cummossu da e so parolle è da u so sguardu supplichente, li rispose ch’ellu a seguiteria. Partinu tramindui, u vechju stringhjia u capagnulu in a so manu. Ghjunti ch’elli funu in u castellu, tirò un mughju a cuntessa chì u so sposu era statu feritu. Intrappulatu, Ghjuvanninellu sentia ch’ella si avvicinava à passi sicuri a disfatta. Cherse à u vechju qualchì cunsigliu. Prima di parlà, fece riflessu u vechju quantunque l’impazienza di u conte, è po li disse di andà à appiccà u capagnulu à unu di i merli di a torra più alta, da ch’ellu fussi vistu da tutt’ognunu. U lindumane matina, discitatu si sbunuratu, Risturcellu pisò u capu ver’di u castellu nemicu, li si paria di avè ne digià u pusessu, ma u spaventu u stantarò. Sventulava u capagnulu biancu. Risturcellu, chì à e putenze magiche ci cridia è e temia, sbirbò, ùn primurendu si nè di i so omi nè di a so robba. Rasserenatu Ghjuvanninellu ringraziò u vechju, decise a cuntessa chì u capagnulu diventeria u stendardu di a so famiglia.

Quand’è vo andarete à passighjà per issi rughjoni, fighjate puru u cele, ma siate attenti, ùn sò solu i nuli bianchi à ariulà.

 

----------------------------------------------------

 

SILVESTRU È L’ACU D’ORU  

In a furesta di Bavedda di quandu in quandu si sentia un stridu orrendu , un sciacchittime di denti canini da mette vi u fretu. A Natura sana sana li venia u tremu li venia...

Per tuttognunu chì u sentia issu rimore maladettu era u segnu chì ci vulia à piantà è ùn francà a Bocca vè, chì tutti sapianu ciò ch’ellu vulia dì. Ci era l’Orcu Terrore, un gigante tremendu famitu è chì circava pè a furesta qualcosa è ancu qualchissia da fracà si li.. Tuttu piantava è si aspettava, da ripiglià u filu nurmale di a vita paisana, ch’ellu ribumbessi un altru segnu chì quessu insignava a fine di a minaccia distesa nantu à e creste è l’elpe à piccu.

L’Orcu fighjava è filicava in tuttu u rughjone, impustatu quassù in cima vicinu à a so sapara... Quessa, a si avia scelta trà una mansa di scogli è di teppe accatamansate una cun l’altra, quasi nantu à in cima più alta di l’Alcudina. Allora fighjendu da quassù pudia sculinà u minimu gruppu di animali ch’ellu ùn stava tantu à andà è inguccià li, à strangulà li è fracà si li, è po tichjà si ne sinu à ch’ellu si lampava è si sentianu i so ronchi spaventosi da luntanu è ancu più inlà.

Tandu, vicinu vicinu da issa furesta ci era una famiglia di povera ghjente chì stava in u paese di Zonza.U babbu partia à sgubà luntanu è a mamma curava l’ortu duv’ella suminava è cuglia dui pomi è à pena d’urtaglia. U coppiu avia trè figlioli, dui maschji è una femina più chjuca. I maschji, Bruschinu è Altieru, eranu dui dicerbellati, musoni, tonti, fieri è senza rispettu di nunda nè di nimu. Corci è sempre pronti à fà male avianu una reputazione pessima in tuttu u rughjone. Almabella, a so surella, l’avianu ammanita è a castigavanu à l’appiattu. Ella, chì era dolce, calma è assinnata, ùn li ne vulia mancu à pena è preferia pensà chì s’elli eranu cusì gattivi è a facianu soffre tantu, ùn pudia esse chè per via di un dulore tamantu ch’elli si purtavanu à dossu, turmentati da un destinu crudele. Ed hè per quessa ch’ella si stava zitta è ùn palisava tutte l’inghjulie ch’elli li impunianu à ella i so dui fratelli senza core è malfattori. È issi dui furdani, subitu ch’elli a lacavanu tranquilla à ella, si n’andavanu à girà pè u paese è ne facianu quant’è Cuchjina pistendu è straziendu l’altri zitelloni ch’elli infattavanu in piazza o pè a campagna. Almabella, tandu, si pudia mette à fà u travagliu chì li piacia è chì a campava ch’ùn si pò dì. Si mettia in un scornu è si dava sana sana à u donu ch’ella avia pè a cusgitura è u riccamu, un’arte ch’ella pussedia è mettia in opera cumu s’ella fussi statu un rigalu di u celu. È tutti i so paisani l’ammiravanu è a tenianu cara quant’elli rimpruveravanu è tenianu scartati i so sgaiuffi di fratelloni.

 

Un ghjornu ch’ellu si era intesu un fremitu orrendu di l’Orcu chì suttrenava tuttu u cantone, issi dui pochi di bonu piglianu à Almabella, a strascinanu in piena furesta è po a leganu à un arburu è a lascianu custì pensendu chì l’Orcu ùn starà tantu à affaccà è à inghjotte si la in quattru è quattru ottu... È po compiu a so malfatta, i dui falsoni voltanu currendu è pianghjendu in casa è dicenu à a mamma ch’elli avianu purtatu cù elli à Almabella per coglie unepoche castagne. Ed eccu ch’ellu era spuntatu l’Orcu è prima ch’elli avessinu pussutu fà un gestu, u mostru a si avia purtata via. È pianghjianu è mughjavanu è si lamentavanu: “Oimè, a tinta, oimè chì disgrazia! Oimè a nostra Almabella cusì cara..”

 

In u frattempu, Almabella, ma chì facia in a furesta? È bè, figurate vi ch’ella ùn avia tricatu tantu, riminendu è sturcendu si bracce è gambe avia riesciutu à sbarazzà si di a funa chì a stringhjia contr’à l’arburu. Ùn si inchietava tantu è felice di esse libera si appruntava à vultà in u chjassu chì và in Zonza quand’ella intese i lagni chì escianu da a machja. Cosa hè cosa ùn hè, piglia è entre dinù daretu à l’erbe è i scuchji di u machjone foltu. I mughji ch’ella sentia ùn eranu di rabbia nè di gattivezza. Eranu lagni è mughji di pena è dulore. Tandu scarta i frundami è cosa vede? Terrore, iè l’Orcu Terrore pusatu nantu à un scogliu è chì stringhje strettu strettu u so pede drittu gonfiu cum’è un buttacciu è chì li face soffre quella di i cani... È videndu a zitella, eccu lu chì s’arrizza è li vole saltà à dossu, ma ùn pò arripone u so pede feritu è tandu a pena tremenda u lampa in terra tirendu mughji chì empienu l’aria scura di a furesta. A zitella, videndu à Terrore lampatu in pianu, suffrendu è ughjulendu da a pena, è bè, ùn pò chè sente a chjama di a so cumpassione è si avvicina è feghja u pede pilosu è gonfiu di Terrore aggrancatu da u dulore. Almabella ùn stà tantu à caccià si d’istacca un acu longu è fine chì hà vistu a causa di u male. L’Orcu ùn si move più è aspetta chì hà capitu. A zitella si avvicina è pianpianinu li caccia da u pede un spinzone tamantu chì ci si era ficcatu è li facia tirà issi mughji tremendi più chè mai.Tandu u mostru si appacia è gira u capu ver’di Almabella cun una ricunniscenza chì ùn stà tantu à cambià li forma, figura è aspettu sanu sanu.

 

È tandu figurate vi chì u mostru hè diventatu un giovanu chì li face tamantu surrisu è a guarda ricunniscente. È po mette à parlà li...

“Bonghjornu, cara Almabella, mi chjamu Silvestru. Tù sì chì sì una persona brava è gentile. Possu dì ch’è tù mi ai salvatu! È cacciatu da dui periculi! Unu era issu focu di spinzone chì à pocu à pocu mi intrunava sanu sanu è ch’è tù mi ai cacciatu cun prudenza è sapè fà... È po ci hè l’altru restu, una liberazione per mè chì era chjosu in issu corpu di l’Orcu maladettu è feroce. Anni fà una strega ghjelosa di i mo puderi magichi mi hà inchjustratu quì in a vestura bestiale di mostru, cacciatu fora da i monti di Bavedda è cundannatu à fà male à tutti. Ma sì venuta tù è ai avutu pietà bench’o fussi bruttu, scortu è sanguinariu. Mi ai curatu è gueritu cun pietà è affezzione umana.

Ti vogliu ringrazià cum’è tù a meriti. I to fratellacci, mi ne occupu eiu è l’aghju da trasfurmà in cignali ciuttati in piena furesta: l’amparerà è anu da riflette nantu à isse trè parolle: umanità, spartera è rispettu di a ghjente debule. È po noi dui averemu inseme un secretu. À i to cumpaisani, presenta mi cumu s’o fussi un pastore ghjuntu da fora è ci videremu quant’ella ti pare. ..

 

Dettu cusì, Silvestru inguantò u spinzone cacciatu da u so pede è suffiò nantu.... Un soffiu longu longu è à pocu pocu issu spinzone maladettu diventò un acu splendidu fine fine, longu è spampilulente chì era diventatu l’acu d’oru.

Almabella, maravigliata, li ridia tutta a so persona. Pianu pianu ripigliò a strada di u so paese è cun Silvestru chì li dava a manu sbucconu fora di a furesta scura è minacciosa.