Vattelapesca cuntempuraneu? - 1

  1. U cuntempuraneu : un modu di accostu di i testi literarii

Prima di ammintà u teatru di Vattelapesca, duie parolle abbisognanu da schjarì un pocu l’intitulatu di a stonda, chì issa dumanda o finta dumanda pare strana abbastanza. Perchè appiccià li à Vattelapesca u qualificativu di « cuntempuraneu » ? Si pò pensà, in prima, à una fisica retorica da allusingà è move l’interessu di u publicu ; si sente dinù subbitu l’ecu di un mottu fattu si locu cumunu, quellu di « cuntempuraneu capitale » chì hè ghjuvatu da insignà l’impurtanza di una opera per una sucetà à un mumentu datu.

Ma a parolla cuntempuraneu hè zeppa è pone interrugazione parechje. Da circà à definisce la à l’accorta, ci pudemu arrimbà à ciò ch’ellu ne dice u filosoffu talianu Giorgio Agamben. In « Che cos’è il contemporaneo ? » ci porghje elementi ricchi assai : cuntempuraneu saria quellu chì appartene propriu à u so tempu, ma mettendu ci a distanza, u puderiamu ancu chjamà inattuale. Stà si ne in issu scartu li permetteria di capisce megliu u so tempu. Aghjusta Agamben chì u cuntempuraneu hè dinù quellu chì riesce o chì prova di percepisce in u prisente induv’ellu hè ciuttatu, l’oscurità di u so tempu. S’ellu si feghja l’opera teatrale di Vattelapesca, forse chì ùn li stà tantu male issu qualificativu. È noi, da lettori ch’è no simu, puderiamu esse i cuntempuranei di i so testi ? Ci vuleria à scavà di più issa dumanda, ma si puderia avè una dimarchja di attualisazione di i testi. Attualizà saria a capacità di ricunnosce punti di currispundenza trà u passatu di u testu, sempre vivu, è u nostru presente di lettore, da accresce a cumpreensione di u nostru tempu.

 

  1. Indizii biugrafichi è bibbiugrafichi

Nasce Petru Matteu Lucciana in u 1832 in u Cherrughju drittu, u so babbu Roccu avia una buttega vicinu à u Vechju Portu. Prufessore di lingua alimana à u Liceu di Bastia trà u 1855 è u 1886, hè ricunnisciutu per i so meriti pedagogichi è accunsente, dopu ch’ella li sia stata dumandata da e famiglie di i so sculari, di fà publicà u so corsu per l’amparera di l’alimanu.

Lucciana hà praticatu dinù l’attività di traduttore : traduce in talianu u puema di Goethe « Arminio e Dorotea » chì vene publicatu da Fabiani in Bastia in u 1872. Da u 1881 à u 1884 si dà à a traduzzione in francese di l’opera di Gregorovius (1821-1891, storicu tedescu spezialistu di u Medievu in Roma) : « Corsica » in u B.S.S.H.N.C. Si primureghja assai di a storia di l’isula, sempre inde u B.S.S.H.N.C., cura l’edizione, cù u so fratellu, di parechji testi di u XVIIIu seculu, e memorie di Carlo Rostini è quelle di Buonfiglio Guelfucci. Incuragisce dinù a ghjente à impusessà si di u so passatu è à interessà ci si, cusì dice mentre u so discorsu per a distribuzione di i premii annuali dati à i sculari più meritevuli di u Liceu (1882) : « En rentrant dans vos villages, consultez vos parents, vos amis ; fouillez dans vos papiers de famille ; manuscrits, médailles, mettez tout à profit. Le document le plus humble peut servir à rétablir un fait,  à fixer une date, à mieux faire connaître une coutume. Si, comme je l’espère, vos efforts sont couronnés de succès vous aurez aussi porté votre pierre à l’édifice de notre histoire nationale ». Petru Lucciana currisponde cù Niccolò Tommaseo, in una di e so lettere, ci dà elementi di critica contr’à una manera di vede a storia isulana à sta epica : « Di più direi, se non fosse la materia incresciosa. Il mortale scompiglio del paese in questi versi di P.Napoleone si compendia (riassume ?) : E Sampieru a’ nôstri jorni – E Sampieru di Gavini. Alla patria sottentrò (sustituisce) l’uomo ; alla cosa pubblica la privata : P. Paoli aspetta ancora una tomba corsa, e s’eresse una statua al Generale Arrighi ». Al dilà di a so opera literaria, hà avutu un rollu di « animatore culturale ». Hà fundatu in u 1904 a sucetà literaria « A Cirnea » per a difesa di a lingua è crea in parallelu a rivista « Cirno » (1905-1908) duv’ellu publicheghja pezze di teatru di soiu (ma ancu in lu Petit Bastiais) è principia un glussariu corsu-talianu. Puru s’elli ùn ci sò stati chè pochi numeri (4) a rivista averà un’influenza abbastanza forte. Petru Lucciana si ne more in Bastia in u 1909.

 

Hà lasciatu, ed hè ciò chì face a so nomina, una opera literaria diviziosa assai, puetica prima, cù i so Versi italiani e corsi (1887) è una quarantina è più di cumedie è cumediole chì li assicureghjanu un postu di primura frà i dramaturghi isulani postu ch’ellu hè cunsideratu da fundatore di un teatru corsu. Forse ch’ellu ùn ci vuleria à spiccà a so pruduzzione puetica da quella teatrale chì, certe puesie, si ponu cunsiderà da miniature di e so pezze, ci trova omu e listesse tematiche, u listessu tonu è una custruzzione chì si avvicina à u teatru (per indettu, u puema À a funtana : « - O Fiffì, duve stai ? – Da u sciò Sirbè. / - Hè un brav’omu !... Ti dà ? – Quindeci franchi ; / Ma mi cercu padrone, sai. – Perchè ? / - Guerdaporpi ùn ne vogliu : sempre à i fianchi / Issu vechjacciu mi stà ; vene cù mè / À u mercatu è à i macelli, chè ùn li manchi / Quarchì baiocca merza. – Ah, dici bè ! / Riguerda a spesa à noi. – Parlemu franchi ! (…) »).

 

A so opera teatrale hà avutu successu assai, eccu frà parechje testimunianze : una pezza di soiu pare ch’ella sia stata tradutta in francese, Les corneilles, segondu u cutidianu Gil Blas in u 1914, si dicia di u testu ch’ellu era « destiné à un théâtre à côté très littéraire ». Eccu ciò chì vene stampatu in u B.S.S.H.N.C., in u 1919 : « Il suffit de citer son pseudonyme "Vattelapesca" pour éveiller dans l’esprit de tout Corse, même ignorant, le souvenir d’un dramaturge de talent ». In u Petit Bastiais, scrive René Sangy u 22 di ghjennaghju di u 1909 : « Deux jours après la première représentation – était-ce bien la première ? – des Curnacchie, en février 1904, le Petit Bastiais donnait un compte-rendu dans lequel, quoique connaisseur peu habile et surtout peu qualifié du patois local, je rendais hommage à l’habileté scénique, à l’esprit d’écrivain de M. Lucciana. Il me remercia par un mot charmant et par lequel l’auteur acclamé de l’avant-veille conseillait à ma jeunesse, très modestement de se méfier des enthousiasmes irréfléchis. Le succès des Curnacchie, trop bruyant, presque solennel, contrastait de façon singulière avec le vieillard qui en avait été le héros silencieux et modeste. Le bruit fait autour de son nom – j’en eus du moins l’impression – semblait l’effrayer autant que la foule devant laquelle il ne consentit jamais à paraître. »

Sò tanti indizii chì permetterianu di studià cum’ella hè stata ricevuta issa opera. Vene un’altra dumanda : cù a stampa, postu ch’ella pò participà à l’istituzione literaria per via di a critica, cumu si custruisce a fiura di l’autore di spressione corsa ?

 

  1. I parè critichi

U raportu ch’è no avemu cù l’opera di Vattelapesca hè paradussale appena, ci hè u rispettu per l’autore di sicura ma à tempu si cunnosce pocu i so testi, causa di una perennità edituriale chì ùn hè stata assicurata, è ci hè dinù una forma di cundiscendenza per l’opera cuperta da un stratu di cummenti, elaburati digià à fine di u XIXu seculu, è chì venenu ripetuti ancu oghje : s’inchjostra u so teatru in u quadru troppu strettu di Bastia puru s’ella ùn hè ammintata di manera sistematica in e so pezze, sarà chì Vattelapesca parla di più di u campà cità chè di quella propriu bastiaccia ? Dicendu quessa, forse ch’è no stabilimu un altru quadru chì ancu ellu vale pocu. È po li si rimpruvereghja, cum’è a face Yvia-Croce, l’usu di u bastiacciu invece di cunsiderà lu da fisica literaria, chì ghjova da creà l’effettu di reale chì abbisogna à u lettore per ch’ellu possa crede ciò ch’ellu li presenta l’autore. Ci puderiamu interrugà à nantu à l’usu ch’ellu face di u bastiacciu in e so pezze, cum’ellu si ne ghjova da materia. In u so prefaziu à A Civittola, Ghjacumu Thiers apria andati di riflessione novi, accustendu l’opera di Vattelapesca di modu literariu, peccatu ch’ellu ùn ci sia statu un travagliu di più ampiu.

 

Da puntu di partenza pudemu piglià un articulu publicatu in u Petit Bastiais di marzu di u 1889 : « Le premier cri de chaque lecteur en parcourant les œuvres que Vattelapesca consacre à son pays est : c’est ça, c’est tout ça ! on se trouve en face d’un tableau de maître où chaque chose est à sa place, où toutes les nuances finement observées se marient dans un ensemble harmonieux. tandis que nous lisions ce dialogue si animé, si franc, si alerte et si nourri, bien souvent le nom de Molière est venu sur nos lèvres. Ce qui prouve une fois de plus la valeur de l’œuvre, c’est qu’elle gagne à chaque nouvelle lecture (…) ».

Ùn si pò esse chè di accunsentu cù sta ultima infrasata chì, Vattelapesca scrive prima per esse ghjucatu di sicura, ma dinù per esse rilettu cum’ellu dicia Gide. Si pò fà, à parte si da issu passu, u censu di parechji punti :

a) una lettura ricunniscenza : u lettore cunsidereghja u testu cum’è trasparente, vene à dì ch’ellu saria u spechju esattu di a sucetà induv’ellu campa è à tempu si puderia ricunnosce in u testu è circà à soprapone una identità vera à quella di i persunaghji. In una lettera à u so editore chì li dumandava di ùn ghjuvà si di u so cugnome postu chì tutt’ognunu sapia quale si piattava daretu, Vattelapesca risponde ch’ella li rincresce. L’argumentu ch’ellu utilizeghja vene à cuntradisce issa lettura-ricunniscenza : di fatti l’usu di u cugnome per Petru Lucciana li permette di avè un postu chì cunfineghja trà l’indrentu è l’infora di a cumunità è li permette di asconde a so identità suciale per impedisce ch’elli fussinu letti i so puemi – si pò allargà issu parè à u teatru dinù – cum’è testi à chjave (« Faites des satires de mœurs, on verra des attaques contre les personnes ; peignez les ridicules, on mettra des noms »).

 

b) a riferenza à Molière : issa riferenza spunta in ogni parè à nantu à u teatru di Vattelapesca, sia da stabilisce una ierarchia di valore (Yvia-Croce), sia da custruisce una forma di analugia. Si face l’ipotesi chì Molière, da puntellu di u panteone literariu francese, era una riferenza abbastanza ammanita è chì a so opera era abbastanza sparta da pudè permette u paragone. Circhendu e sumiglie trà l’unu è l’altru, forse chì si circava dinù à definisce u teatru di Vattelapesca è si hè dettu tandu chì a so scrittura saterica avia un versu muralista, postu chì critichendu l’usi di i so paisani, i vulia currege (« C’est une folie à nulle autre seconde / de vouloir se mêler de corriger le monde », Le Misanthrope). Soca era un vestitu troppu strettu per Vattelapesca è ancu per Molière. Riduce lu à a critica suciale è à a cumedia di usi li si caccia forse tuttu u so suchju è si scorda omu ch’ellu scrivia segondu e cunvenzione di scrittura di a so epica (da rispettà le o da torce le), ch’ellu scrivia per un publicu particulare è per esse raprisentatu in un locu precisu.

È puru, un aspettu di a scrittura di Molière puderia schjarisce appena l’opera di Vattelapesca : u ghjocu cù a fiura di a maschera, u scartu trà l’esse è u parè. Molière insignava e maschere ch’elli purtavanu i so persunaghji, dinunziava e falzità circhendu à mandà via l’inganni è fatta fine cunsiderava ch’ellu era un teatru u mondu, è ch’ellu era pensà assinnatu di esse ne cuscente è di sceglie di ride si ne (Georges Forestier, Emmanuel Bury). In un certu modu si pò leghje à Vattelapesca di’ssa manera dinù.

Postu ch’è no simu à i paragoni, mi aghju da risicà à fà ne unu, periculosu una cria : fighjendu l’ampiezza di l’opera teatrale, aghju pensatu à Balzac. Ùn hè per via di u so realisimu sucuiulogicu nè mancu per via di a so vulintà di porghje una descrizzione tutale di a sucetà, ma di più per l’idea di « Cumedia umana ». Ind’è Vattelapesca ci sò persunaghji chì anu u listessu nome è chì passanu è venenu da una pezza à l’altra – si pensa à Buffalevalle – u lettore i pò ricunnosce è custruì percorsi.

Un’altra interrugazione tandu, cumu definisce u teatru di Vattelapesca ? Ellu dice ch’elle sò cumedie o cumediole e so pezze, sicura chì u comicu ne hè u puntellu, ma ci si puderia vede un intrecciu di registri (u drama, u vaudeville : scrittura di u prisente, fà ride u publicu di sè stessu.

 

Di fatti, Vattelapesca era un usservatore fine di u so locu, di e mutazione ch’ellu cunniscia è di a ghjente, attente à chjappà spressione è discursate intese, à coglie cù a penna scene viste. È puru, i so testi ùn sò a trascrizzione esatta di e so osservazione, sò propriu a materia ch’ellu travaglia. U teatru citadinu di Vattelapesca pò esse vistu cum’è doppiu : una raprisentazione teatrale di un teatru citadinu, duve u cutidianu pare digià una messa in scena cù u tissutu di e relazione suciale fattu à maschere, à ghjochi d’identità chì ùn sò mai assudate.

Si percepisce da una pezza à l’altra qualchì sumiglia, chì più o menu omu pò ricunnosce una trama cumuna, à a quale si sopraponenu tematiche chì sò u mutore di a pezza (spessu recurrente cum’è a pulitica, a stampa, l’amore, i raporti famigliali, i raporti cù l’altru…) è facenu da cuntestu. Ma u so teatru ùn hè solu pittura ridicula di persunaghji stereutippati chì sarianu inseriti in un decoru definitu, quellu di Bastia.

 

Vattelapesca interrugheghja (è ci dà à vede) i so persunaghji è e so reazzione di pettu à situazione prublematiche ch’ellu custruisce. A maschera daretu à a quale i persunaghji sò piattati à principiu di a pezza, fatta à discorsi è parolle chì ingannanu, si sbrisgiuleghja quand’elli sò cunfruntati à situazione chì imponenu di fà una scelta. Sò e so azzione chì i palesanu è chì incrinanu a raprisentazione ch’elli avianu di elli stessi. Si primureghja Vattelapesca di a manera di agisce di i so persunaghji quandu chì a so cundutta deveria esse retta da codici, usi chì definiscenu un’appartinenza suciale. Spessu raprisenta persunaghji chì cercanu à rispettà isse regule cù ostentazione, chì devenu fà a prova di a so appartinenza à a signuria, assicurendu a so identità suciale nova postu ch’elli sò parechji i sgiò à esse pidochji rifatti chì volenu scurdà ciò ch’elli eranu prima. Segondu e situazione messe in scena, ponu ancu esse trasgredite isse regule nanzu di vultà à un ordine assirinatu, duv’ellu si sente spuntà u discorsu di più murale di l’autore. Più chè un teatru bastiacciu, saria un teatru chì s’intaressa à « i funziunamenti di l’anima umana in generale », cum’ellu a scrisse G. Thiers, di altronde ùn scrivia Vattelapesca in E Curnachje : « in fondu, l’omi sò dapertuttu l’istessi, è ùn cambianu chè d’apparenza ».

 

Ci hè dinù un ghjocu cù u linguaghju, e cundizione chì permettenu a cumunicazione, u scambiu è l’inciampi chì a rendenu difficiule. Un Congressu di serbe, ne hè un esempiu assignalatu (ci si puderia vede un picculu accenu à a cumedia di Aristofanu L’assemblea di e donne). Pare chì issa addunita fussi istituziunalizata, hè l’occasione per e serve di apre un spaziu duve li hè cuncessa di sfugà si, d’impusessà si di a parolla. Vera fiumara di discorsi chì s’inticcianu, chì si rispondenu à le volte, chì ùn si sentenu spessu. Ci si ponu vede e bischizze spuntà è percepisce i modi diversi di figurà si i raporti trà patroni è serve (in un listessu registru, ci hè un’addunita chì si puderia assumiglià in Per un fruscettu). In E Curnachje, Vattelapesca esamineghja di manera precisa u scontru è i cuntatti trà a signuria bastiaccia è impiegati ghjunti da u Cuntinente. Mette in scena un doppiu discorsu usatu da ogni prutagunistu : ciò chì si palesa da fà chì a discursata sia curdiale (cù u piacè ancu di stà si à sente diciulà), è ciò chì si dice à voce bassa - l’inseme di i preghjudicati, u pensamentu prufondu -, ma dinù a libertà di parlà in corsu da ùn fà si capisce da tutti.

 

A scrittura di Vattelapesca spechja dinù a maestria di u ritimu cù l’alternanza di vicende chì si succedenu prestu precipitendu u racontu è di stonde di tensione è di riflessione (chì riguardanu soprattuttu i persunaghji feminili), prima di avvicinà si à a cunclusione chì pò parè cunvenuta, è chì à le volte fala à colpu seccu.

 

 

 

Gherardi E. F.-X., « La distribution des prix », Albiana, 2011.

Gherardi E. F.-X., « Esprit corse et romantisme », Albiana, 2004.