U scagnu di u fondu
Prosa
U scagnu di u fondu
Ogni sera, quandu i lumi di u paese si spenghjenu unu à unu è l'ombre si stendenu, a casa di a Signora Franceschi si sculava in un silenziu micca viotu, ma carcu d'un murmuru anticu. Ciò chì nimu sapia, era chì ‘ssi mumenti di calmu eranu u principiu d’un rituale secretu. Dopu à avè lampatu un'ochjata à u focu chì si spenghjia, ella s'alzava senza fà rimore è, passendu in u curridore, e so dite storte tuccavanu u legnu patinatu d'una vechja meria in castagnu. Pianu pianu, apria u scagnu di u fondu, quellu ch'ella ùn avia mai apertu à nimu. A so figliola, venuta una volta per aiutà la à chjarì l'affare di u babbu, avia vulsutu vede. Avia ricivutu un "nò" cusì fretu ch'ellu avia ghjalatu a cunversazione. "Stu scagnu hè affare meiu", avia tagliatu nettu a mamma. Nentru, nisun ghjuvellu di famiglia, nisuna lettera. Solu una scatula in ferru rughjinosa, un quaternu cù a so cuvertura in coghju è un ritrattu in biancu è negru. L'omu nant'à u ritrattu ridia, spenseratu, cum'è s'ellu piglia a vita à a legera, cum’è s’ellu ridia per l’eternu. Ùn era micca u so maritu.
U quaternu, ella u rilighjia ogni sera. I so ochji currianu nant'à e pagine ingiallite chì cuntavanu l'estate di u 1953 in un paese di u Taravu supranu, induve era maestra. Avia scontru à André. Era maritatu, ella dinù. Ma per trè mesi, inseme eranu diventati amanti furtivi sott'à u sole di focu di l'isula.
A guerra d’Algeria l'avia tramezati. André era partutu. Ùn era mai vultatu. È tandu avia principiatu l'assenza.
A Signora Franceschi avia sceltu a dignità è u silenziu, a fedeltà senza scurdanza. Avia amatu u so maritu, d’un’altra manera. Avia allevatu a so figliola, tenutu a casa. Ma ogni sera, apria u scagnu di u fondu, cum’è s’ella apria una porta nant’à un passatu chì pudia esse statu un avvene, un sonniu ch'ùn s'era mai osatu campà.
Quella sera, e so mani tremavanu più chè di solitu. Rilesse l'ultime linee, quelle ch'ella cunniscia à memoria : "S’è un ghjornu apri stu scagnu senza mè, sappia chì t’aghju tenutu caru cum’è si tene caru una stagione ch’ùn tornerà mai."
Richjuse u quaternu, chjappò u ritrattu, pusò e mane nant'à e so ghjinochje, è chjuse l'ochji per sempre, a fiura stretta stretta in u pugnu.
Quandu, qualchì ghjornu dopu, a so figliola aprì infine u scagnu difesu, ùn ci truvò nè dulore nè maraviglia. Solu una pace strana, cum'è un fiatu venutu d’un altru tempu. Issu secretu ùn era micca un pesu, ma u più bellu di l'eredità : un rigalu d'una vita vissuta, pienamente, almenu una volta.
È ella ne era a prova.
« Duie esse chì si sò amati ùn si ponu mai perde. Ancu s’elli s’alluntananu, u filu ferma. Ancu s’elli u neganu, a nostalgia li stringhjerà u core, è una parte di l’unu camperà in l’altru. Ci sò esseri chì ti marcanu à vita, è ùn ci poi fà nunda… » — Victor Hugo
M.CLEMENTI