Versione :
Corsu

Un' età d'oru di a literatura corsa? - Romain Colonna

Un età d'oru di a literatura corsa?

Rumanu Colonna era studiante di corsu ammenta a so critica di u discu di « Voce Ventu » (Bonanova n°15).

VOCE VENTU, QUANDU ELLA SOFFIA A TRAMUNTANA (BN N°16)

Rumanu Colonna


À tutti quelli chì dicenu chì dipoi unipochi d’anni a criazione musicale corsa hè calata à livellu di a qualità, ch’elli stianu à sente l’ultimu è prima discu di Voce Ventu : Rughju di vita. Eccu lu sciutu, dopu à dece anni di travagliu, chì issa racolta ùn hè primaticcia micca. U ventu hè cummenciu à suffià in l’anni 95, ma ci hè vulsutu à aspittà oghje da pudè gode issu intrecciu musicale. Sò sei à cantà è à sunà : Federicu Poggi, Andria Fazi, Saveriu Tavera, Anthony Geronimi, Ericcu Ressouche è Federicu Sinni. Inghjunu u so garbu, inghjunu a so sinsibilità ma tutti passiunati, issu dischettu hè quellu di a passione di un paese, di una epica, di un ideale. E voce sò à quandu lisce à quandu arrutate ma sempre primurose d’armunia, di rispettu è di stintu. Sò quelle di sei giuvanotti arradicati à una tarra. Issu discu hè di quelli frutti maturi, chì omu ingulisce cù u piacè di i sintimi in sussuru da a dulcezza è da a candulezza.


S’è no’ a ci pudariamu allungà nantu à l’aspettu vucale ci vole à dì dinò chì issu discu hè una riescita vera à livellu di i scritti. Ci hè una imbulighera di scrittori novi è di scrittori più avvezzi à l’eserciziu pueticu. Si tratta quì di Sonia Moretti, Alanu Di Meglio, Petru Leca, o di Dumenicu Barrazza, autori oramai ricunnisciuti pà e so qualità puetiche. Dumenicu Barrazza, membre fundatore di u gruppu I Voci di a Gravona, ci prupone un testu macagnu nantu à i nostri sei cantadori, A squatra Voce Ventu, successu scritturale, chì l’autore si franca di l’aspettu propiu ridiculu pà empie u testu di sintimi è di puisia. À l’imbarciu di a risa, ci scrive Petru Leca un testu bellu prufondu, postu ch’ellu tratta di a Carta nera, quella lettara chì annunziava a morte di un parente, un fratellu o un babbu, partutu à a guerra. Ci semu, chjudite l’ochji una stonda, ascultate, è pinsarete à babbone, figliulatu di pocu, l’estru vintaninu, andà à u macellu, « era tempu di carta nera ». Tandu è sempre in lu circondu di a disgrazia, annigrisce a pagina bianca Alanu Di Meglio, cù un testu magnificu intitulatu A Serva, natu à parte si da una nuvella di Pasquale Ottavi « A Serva ». Tratta di un fattu stalvatu, una donna povara, ingannata da un signoru è di u paisanu innamuratu fattu si assassinu pà vindicà u so « amore scunciatu ». Ci rimanda à a cundizione in l’isula, ma puru in altrò, di a donna. Pà suvità u filu di l’inghjuliati s’affacca a canzona di L’Emigratu, torna quì trattata a cundizione pessima di e minurità, di i diffarenti, di l’esiliati, à traversu i sintimi di un capicalatu, in tarra nostra. Parchè ch’ellu hè capicalatu ? Cumu ? Quandu ? È dumane allora chì sarà ? Infine ci prupone Alanu Di Meglio una riflissione nantu à u piriudu di u « Riacquistu » cù a canzona Sittanta. Ci palesa di modu propiu passiunale u so pinsà, pò dà si à pena idealizatu nantu à issu « veranu di i veri anni ». In tutti i casi ci dà a cunferma cù issi trè testi di una scrittura puetica bella fina è matura.


S’ellu si ragiuneghja nantu à l’autori più anziani, si deve ammintà l’affaccà di scrittori novi, è quì ci stà una surpresa bella. Sò dui, Andria Fazi è Federicu Poggi chì ci rigalanu parechji testi carchi di passione, di sfuchere ma di disillusione dinò. Par un dettu cù Quill’altru mondu d’Andria Fazi, chì di modu incisivu, cinicu è acutu assai spechja un passu bughjicosu di un populu, di una giuventù, di un muvimentu. Ghjè un sguardu criticu siveru nantu à u militantisimu, cù a so cuorte di strage, di firite, di sviate è cù à palesu un antru mondu, u mondu veru pò dà si ? Quellu di u vigliacchisimu, di a sirvitudine, di a paura, di l’effemeru, di a vanità, di a puvartà è di a bucia. Tandu u sudore di un passu persu, di un passu mancatu, vi corre in mente pà annacquà un ortu di rimorsi. Issu affanu u ritruvemu cù Prigaria à u populu corsu di Federicu Poggi, cù a tecnica di a prusupupea. Mette in ballu u lamentu di a Corsica, à veru umana, à veru parsona, tandu nasce à u più prufondu di l’intimu, un cuntrastu trà a mamma universale, è i figlioli latri, noi altri. S’intreccianu rimprovari è pienti, addisperu è cherse in issu vociaru di una mamma chì si lagna di u figliolu persu, in issu vociaru di una tarra chì pienghje u populu mortu. Morti ci n’hè dinò, pò dà si troppu d’altronde, cù Kirie è Criste, scritta da Federicu Poggi, tratta un passu storicu nostru, quellu di e parsicuzione di i Ghjuvannali. Ma aldilà di i Ghjuvannali, l’autore pone un isguardu criticu nantu à e sviate di e riligione in ginarale. Timatica ch’è no’ ritruvemu in la canzona scritta in dui da Federiccu Poggi è Andria Fazi, Rughju di vita, un testu magnificu, simplice è ghjustu. Sò riisciuti à truvà e parolle chì toccanu, quelle chì stuzzicheghjanu u umanu, sò di quelle parolle chì vi facenu cambià un pinsà, una idea. Una canzona in umagiu à u cummandante Massoud, raprisintante di tutti quelli à prò di e libertà umane. Ferma un ultimu mortu in issu discu, quella figliola di Juan Simón, puisia tradiziunale cilena, messa in musica da Federicu Poggi. Ancu s’è u risultatu hè propiu bonu, avariamu aspittatu pà un imprestu una puisia più filice. Infine in contrapuntu di tutta issa tristezza, di tutti issi morti, truvemu L’ale di l’accunsentu di Sonia Moretti è Alanu Di Meglio, chì ci dà a voglia di spirà à pena, di vulà versu l’avvene.

VOCE VENTU, FIGLIOLI URFAGNI DI U RIACQUISTU


L’avete capita a tunalità di u discu hè muribonda, ma a squatra di Voce Ventu hà riisciuta a scummessa maiò d’adunisce u particulare è l’universale, u vechju è u novu. « Nazione chjuche è maiò sò a ricchezza cummuna di l’umanità assucendu a singularità à l’universale » scrivia André Malraux, è pare esse a difinizione di issu discu. Infatti semu sempre cummossi da l’effettu corsu chì ci rimanda à quistione belle filosofiche chì omu si pò pone in lu mondu sanu : a cundizione di a donna, a guerra, a riligione, a morte, u razzisimu, l’esistenza. Eccu la quì l’« esistenza », dumanda principale di un omu, di una cummunità o di un paese. Alanu Di Meglio ci risponde cù u Riacquistu è Voce Ventu dinò à traversu u scrittore chì compie a canzona Sittanta cù a parolla « esistenza ». Ma l’epica di u riacquistu hè bella compia. È Voce Ventu pare esse troppu arradicatu in issa timatica, u discu t’hà a stampa maiò di l’anni sittanta. Vole si dì chì finitu u riacquistu, ùn asitemu più ? È u nostru mondu oghje ? A Corsica oghje ? A criazione oghje ? Eccu dumande chì scummodenu à pena. U filosofu Vladimir Jankélévitch avia par massima : « Hélas, donc en avant ». Vulia dì ch’è no’ semu impittati à l’irriversibile è à a nustalgia ma chì ci vole à andà in davanti sempre. Si deve ricunnosce chì u passatu hè persu, a ricerca di u tempu persu lascia quellu tempu à a so piazza è si cundulisce pà a perdita di i dii. A nustalgia ùn deve micca fà sminticà chì u tempu ùn hè solu distruttore ma dinò criatore, ch’ellu ci aiuta à « mursicà lu l’avvene ». Una cunsiquenza à livellu musicale ghjè chì u discu manca à pena di diversità, saria stata una bona ch’ellu sippi menu arradicatu à una nustalgia sittantesca. Ma ghjè u prima discu, ciò chì face pinsà ch’ellu hè un « discu tistimoniu », tandu si pò capisce megliu. Vene à dì ch’elli sò palisati in li scritti tutti i sintimi di una squatra di giovani Corsi, i so pinseri, a paura d’esse oghje, a paura di l’avvene, di una Corsica spasimata, è chì l’agrottu bramatu hè u locu biatu di e mosse, di l’esse, di a cuscenza.
D’ogni manera, ch’ellu sia issu ventu musicale tramuntana, grigale, livante, sciroccu, libecciu o maistrale, v’arreca à mezu à a polva di a storia, di u dubbitu, di i sintimi, un cantu di virità, una cirtidudine, chì « populu ci hè dinù ! », « populu ci hè dinù ! »