Marielle Clementi
Prosa
TRATTATU DI CIÒ CH’ÙN SI VEDE
In ‘ssu trattatu, u mare ùn hè più un locu. Hè una lingua. Una lingua senza voce, fatta di luce chì si divide, di silenzii chì pesanu, di prufundezze chì ricusanu u fondu, di creature chì esistenu solu quandu a verità prova à diventà figura.
Trattatu di ciò ch’ùn si vede hè un viaghju in ciò chì u mare tene — micca in ciò ch’ellu mostra.
Capitulu XII — Di a Balena di Vetru, cunsiderata secondu e so pruprietà fisiche, murale è metafisiche
Si conta chì versu à I Sanguinari, quand’u mare respira cum’è una bestia addurmintata, una siluetta traversa e prufundezze : una balena trasparente, fatta di luce è di sale. I pescadori a chjamanu U Lampu, perchè chì lucicheghja sott’à l’acqua cum’è un fanale scurdatu. D’altri, più superstiziosi, a chjamanu U Spechju, ma quessi ùn pescanu più dapoi tant’anni.
Ùn ci aghju mai cridutu. Sin’à u ghjornu induve aghju decisu di circà la.
Mi chjamu Lisandru, figliolu di marinaru ma marinaru d’indocu. Sò cresciutu nant’à un molu, i pedi in terra è u capu altrò, incapace di seguità a strada tracciata per mè. Quandu u mo babbu hè mortu, avemu trovu in a so stacca ‘ssu pezzu di vetru allisciatu da u mare. « Un pezzu di a balena », ellu dicia ridendu. Eiu pensava ch’era una burla. Ma quellu pezzu brillava ancu di notte — fenomenu chì i fisichi attribuiscenu di solitu à a stanchezza di l’ochji, ma chì i pueti ricunnoscenu subitu cum’è un segnu.
Allora aghju pigliatu a so vechja barca, Stella d’Oru, è aghju messu a prua versu u punente, induve u sole casca in l’acqua cum’è un fruttu troppu maturu. Ci vole à dì chì Stella d’Oru ùn era micca un battellu rimarchevule : fasciame scagliatu, vela intuppata, timone trizinosu. Ma certe nave, cum’è cert’omi, ùn palesanu a so grandezza chè quandu s’avvicinanu à l’eccezziunale.
U mare era d’un turchinu troppu calmu, quasi suspettu. À misura ch’avanzava, una sensazione strana mi pigliava : cum’è s’è qualcosa, sott’à u fasciame, mi seguitessi. Micca una minaccia. Una presenza. I naturalisti chjamanu què l’impressione d’accompagnamentu abissale, fenomenu psiscicu osservatu trà i marinari soli, è chì, secondu u prufessore Bartolomei (Trattatu di l’illusioni marine, 1842), « ùn indica micca a pazzia, ma a pussibilità di a rivelazione ».
A prima notte, aghju intesu un sonu. Micca un cantu di balena. Un tintinnamentu, cum’è di vetru chì si tocca cù un ditu. Mi sò chjinatu sopra u bordu. Nunda. Ghjustu u mo riflessu, stravoltu da u muvimentu di l’acqua — riflessu ch’ùn aghju mai trovu assai fidu, à dì la franca.
A seconda notte, u tintinnamentu hè vultatu, più vicinu. Dopu una luce, diffusa, mossa, cum’è un fiatu luminosu. Ùn aghju micca durmitu. L’omi chì dormenu in mare mancanu sempre qualcosa. À l’alba, hè affaccata. Una massa immensa, chjara cum’è u cristallu, hà filatu sott’à a barca. A luce passava à traversu ella, disegnendu nant’à e mo bracce lampi chì si muvianu. Ùn aghju avutu paura. Aghju avutu l’impressione ch’ella mi ricunnoscessi — ciò chì, secondu i settichi, hè antropomurficu, è secondu i mistichi, simpliciamente logicu.
S’hè piantata ghjustu sott’à mè, è aghju vistu u so ochju — un ochju senza pupilla, senza negru, un ochju fattu d’acqua è di luce. Un ochju ch’ùn ghjudicava micca. Un ochju chì sapia.
Aghju capitu tandu chì u mo babbu ùn a circava micca per piglià la, nè per vince la. A circava per truvà si ellu stessu. E balene, sopratuttu quelle ch’ùn esistenu micca ufficialmente, anu stu putere.
A balena s’hè avvicinata pianu pianu, sin’à sfiurà u fasciame. U tintinnamentu vinia d’ella : ogni muvimentu facia vibrà u so corpu cum’è una campana di vetru. Certi savii anu pruvatu à spiegà stu fenomenu cù a risonanza di i cristalli marini. Altri, più onesti, anu ricunnisciutu d’ùn capisce nunda. L’aghju stesu a manu. Ella hà sfiuratu e mo dite. È in quellu cuntattu, aghju intesu qualcosa allisinà si in mè — una paura vechja, un rifiutu vechju, un silenziu vechju. Hè raru ch’un omu sappia esattamente u mumentu induve cambia. Eiu, u sò.
Dopu, si ne hè andata d’un colpu solu, spariscendu in e prufundezze cum’è una stella di e grazie chì cascaria à l’inguerciu.
Sò vultatu in portu senza a minima prova. Ghjustu u pezzu di vetru di u mo babbu, chì brillava più forte cà nanzu. I piscadori anu risu. Rideranu sempre. A risa hè a difesa naturale di quelli ch’ùn anu mai vistu nunda. Ma qualchì volta, di notte, quandu u ventu tace, sentu un tintinnamentu à u largu. È sò ch’ella hè quallà, da qualchì parte, à veghjà nant’à quelli chì osanu fighjà u mare cum’è si fighjaria un secretu.
Appendice enciclopedica : Di a Balena di Vetru :
Hè d’usu, trà i naturalisti di a vechja scola, di classificà i cetacei secondu a so taglia, a dentizione o a forma di i so fanoni. Ma nisunu trattatu, à a mo cunniscenza, hà mai osatu affruntà a quistione delicata — certi dicerianu periculosa — di a trasparenza trà i grandi mammiferi marini. È puru, cumu capisce u mare s’omu ricusa d’esaminà ciò chì, in ellu, lascia passà a luce ?
A Balena di Vetru (Balaena Diafana, secondu a nomenclatura ch’o prupongu quì, à difettu di megliu) hè un animale chì a so esistenza ùn hè mai stata pruvata, ciò chì, in u duminiu marinu, custituisce spessu a migliore prova di a so autenticità. I pescadori bugiardanu, i savii dubitanu, ma u mare, ellu, ùn bugiarda mai : si cuntene d’ùn dì tuttu.
- Di a so custituzione materiale :
I pochi testimoni affirmanu chì a Balena di Vetru hè cumposta d’una sustanza chì oscilla trà u cristallu marinu è u sale solidificatu. Certi pretendenu ch’ella rifratti a luce cum’è un prisma, prughjettendu nant’à l’onde archi di culori orizontali — fenomenu chì i fisichi ricusanu di cummentà, forse per ghjelusia.
Altri, più arditi, sustenenu ch’ella sia cumplettamente viota, è chì u so cantu risoni cum’è un organu di chjesa immersu. Ùn aghju mai intesu st’organu, ma aghju scontru un omu chì cunniscia un omu chì l’avia intesu, ciò chì, in zoolugia marina, vale quasi osservazione diretta.
- Di i so usi è abitudini :
A Balena di Vetru ùn migra micca : affacca. Ùn scappa micca : si squassa. Ùn si nutrisce micca : assorbe — micca pesci, ma i riflessi di u mondu.
Si conta ch’ella si lasce avvicinà qualchì volta da e barche sulitarie, ma mai da quelle chì portanu più di dui omi. L’equipagi numerosi l’annuianu ; i soli l’intriganu ; i disperati l’attiranu irresistibilmente.
Hè dunque cunsigliatu, per osservà la, di prisentà si cun un’anima appena spaccata. Troppu sana, v’ignora. Troppu rotta, v’inabissa.
- Di a so utilità per a scienza :
Certi savii anu pruvatu à misurà a so lunghezza. Ne sò vultati cun ciffre cusì stravagante — da vinti à duie centu metri — chì a cumunità scentifica hà preferitu cunclude à un sbagliu di metudu piuttostu chè à una variazione naturale. Hè vera chì misurà un animale trasparente hè cum’è misurà u ventu cù una regula.
Altri anu vulsutu piglià un frammentu di a so materia. Nimu ùn hà riesciutu. A Balena di Vetru, si dice, ùn si lascia riduce in campioni. Ricusa a dissezzione cum’è ricusa a cattura : per pura eleganza.
- Di u so significatu filosoficu :
Esiste una teoria — chì ùn spartu micca cumplettamente, ma ch’o riportu per scrupulu d’esaustività — secondu a quale a Balena di Vetru ùn seria micca un animale, ma un spechju. Un spechju chì si move, immensu, offertu à quelli chì cercanu in u mare micca un orizonte, ma una risposta.
Secondu st’ipotesi, ciò ch’omu vede in ella ùn hè mai a so forma vera, ma a nostra, rimandata, ingrandata, purificata da l’acqua. Cusì, quellu chì sculonna a Balena di Vetru ùn scopre micca un cetaceu raru, ma a so trasparenza sputica.
Cunclusione pruvisoria :
Scrivu « pruvisoria » perchè chì ogni cunclusione nant’à a Balena di Vetru hè, per natura, sughjetta à revisione. Ùn hè micca un fattu, ma una pussibilità. Micca una criatura, ma una dumanda.
È forse hè quì a so verità più grande : in un mondu induve tuttu si misura, si pesa, si classifica, ella ferma unu di l’ultimi essari ch’ùn si pò avvicinà chè cun un mischju d’umilità, di dolce scimizia è di luce interiore.
