Anelli di fume

Chì pena l’ultima sera
senza ancu una stella !
Di u sole l’ultima spira
s’hè spenta pianu pianu
induve avà ùn s’aspetta
da l’ombra pace sincera,
ind’u carrughju, fora.
Malinconicu un sigaru,
quì, avà, lasciatu
da banda, scurdatu
cum’è spola di tela,
cunsuma una rusta lente
è rigala à a stanza
anelli di fume in volu,
cù a flemma legera
d’un lume di candela.
Diventanu issi lochi
spechju di rimembrenza
Cù maghjine sculurite
di tempu di vita in fiori
turnata à u pensamente ;
di mumenti sereni
d’anni d’eta minore
di i tempi passati,
cù richjami d’amore
gosi o sunniati...
Ansie di miglior sorte
in amene visione
è timpeste finite
cù ale intinte calate.
Ma invanu cusì si brusgia
in tristu cunsumu di cennara
u sigaru cascatu
da a manu scunsulata
d’un vechju chì altra pretesa
ùn hà chè d’un sonnu
avà, à capu appughjatu
à l’orlu di a tavula, in segnu di perdonu
per tuttu cio chì li manca.