Versione :
Corsu

À cavallu !

Pagine : 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27

« Qualsiasi sumiglia cun ghjente vive di oghje o di eri, o cun evenimenti scorsi da pocu o più landani, ùn pò esse chè u fattu di a vostra imaginazione. Casate, nomi è cugnomi sò inventati. »

L’autore.

A mula di Ciccolu.

Di a mula di Ciccolu si ne hè parlatu assai tempi fà, stalvatu si u fattu in u 1919.
Ciò chì si sapia di a zitellina di Ciccolu hè ch’ellu era statu pocu è micca à a scola, ma più à spessu appressu à l’animali. Di famiglia povera ci vulia chì ognunu mettissi mane in pasta per chì a mamma, Zia Fiffina, fia bolle a pignatta. U babbu, Ziu Timuteu, frustu capu nanzu, s’era mortu di un gattivu male chì li s’avia rosu u stomacu, lascendu quattru orfanelli : un mascu è trè femine. Tandu Ciccolu, u primunatu, s’avia i so ottu anni mentre chì a più chjuca di e femine s’era sempre in fasciole pisciulose. A famigliola campava di pocu è à i criampuli li currianu più pidochji chè puci à i cani.
Capre è becchi, muli è sumeri, eranu stati di Ciccolu i so cumpagni di studii, u stazzile è i pasculi e so sale di scola è a natura, a so stitutrice. Tuttu ciò ch’ellu sapia l’avia amparatu da ella, ma dinò da u babbu dapoi a prima età sinu à ottu anni, eppo dopu, s’era datu solu di capu.
Scalzu d’estate, pocu vestutu d’invernu, à spessu di bughju in corpu, s’era fattu omu crudu, rusticu è scupignu. Seccu cum’è un calzu di vigna ma furzutu cum’è un turcu, s’era capace, solu, di firmà un ghjuvencu per e corne, è turcendu li u collu, lampà lu in pianu, impastughjà lu è capivoglie lu.
I ghjorni di festa, in paese, à chì vulia ghjucà cun ellu à e vinci pudia aspettà si à mastucà a polvera di piazza cumuna. Per scumessa nisunu ci s’avventava, s’ellu ùn era qualchì furesteru, chì ellu corciu, ùn sapia ciò chì l’aspettava. L’usu di a forza era tuttu u so sapè, chitu à ùn dumandà li altre cose chì mettenu in ballu u cerbellu. Ellu corciu ùn sapia fà un « O » cun un cannellu di canna.
Fà chì un bellu ghjornu ghjunsenu i gendarmi à rimette li quella carta gialla per parte à u serviziu militare. Eramu tandu à veranu di u 1914, è u mondu si priparava à cunnosce quellu terramotu chì fece sparghje u sangue umanu cum’elli correnu l’empiifondi. In quelle quattru annate ùn ci fù un paese, ùn ci fù una famiglia chì ùn pigliessinu dolu. U scumpientu fù generale. Ùn passava una settimana ch’ellu ùn si ricevì visite di i gendarmi, sia per rimette quellu fogliu giallu à qualchì chjamatu, sia per annunzià qualchì nutizia di morte à u fronte. Ghjà ch’ellu si vidia affaccà quellu coppiu di curnachje nantu à u stradone, ognunu si mettia in penseri :
- À quale tuccherà oghje ? dicianu donne è vechji.

* * *

Di ciò ch’ellu hà vissutu Ciccolu in tempu di guerra, si ne hè sappiutu pocu è micca. L’omu era piuttostu mutescu. Si pò dì chì a so prima qualità era di ùn fà tanti discorsi. Tagliatu à l’ingrossu senza esse besgiulu, un pocu niscentre senza esse scioccu, ellu paria mirà u mondu cum’è s’ellu avessi à fà cun qualchì animale capricciosu, capace di fà bè cum’è di fà male, oghje bonu, dumane gattivu.
Cume si fece ch’ellu si sfrancò di quelli cinquanta dui mesi di macellu ? Ùn si ne hè sappiutu nunda. U fattu si stà chì un bellu ghjornu, Ciccolu hè sbarcatu di u trenu, in cor’ di lugliu di u 1919, vestutu da suldatu, musetta è zucca appiccollu è scarpi grossi instacchittati.
- O Ciccò, t’anu cappiatu ? Chì miraculu !
- Iè, rispundia ellu. È tocca è camina per u chjassu chì colla in paese. Ghjuntu in piazza cumuna si hè truvatu inturniatu da una vintina di sgaiuffi chì u seguitavanu cum’è una banda di sturnelli, saltendu è cantendu :

- « Ciccolu hè rivenutu,
Cun lu fiascu è cun l’ambutu.
Hè vestutu da suldatu
Un palu in culu ficcatu ! »

Micca per scherzà, chì quessa era a canzunetta per ogni suldatu ricappiatu, ma per fà si duie rise, sempre tenendu si luntanu da qualchì scapizzone.
Quandu Zia Fiffina hà vistu u figliolu, hè sbucciata à pienghje di gioia è senza pudè anscià una parolla u si hà strettu in pettu una bella stonda, eppo u si hà tiratu in casa.
- O Ciccò, chì hà chì ùn ai datu nutizie. O quanti penseri ch’è no’ ci simu fatti ! Tanti morti, tanti feriti è gasati à voline più. È tù zittu ! Averai ricevutu di e nostre nove, innò ? T’aghju fattu scrive da u secretariu di merria per via di u matrimoniu di e to surelle. Eppo dinò per a vendita di e capre è di e duie mule, chì eiu ùn le pudia curà. Per mè sola, u sumerellu è duie sciocche mi sò bastate per campà. Ma aghju tenutu i soldi ; s’è tù voli rifà a banda i ti dò, ghjà ch’è tù sì rivenutu. Ancu di grazia ch’è tù ci sì surtitu à bè, o Ciccò.
- Iè, o Mà, dicia Ciccolu, bocca piena, più cuntentu di manghjà pane è casgiu casani chè di fà discorsi.
Ma malgradu issu pocu di diciulella, a mamma si rendia contu di a cuntentezza di u figliolu di ritruvà si in casa soia, chì i so ochji ne dicianu più chè e parolle.
U lindumane, arrittu à bon’ ora, Ciccolu hà dettu à a mamma :
- Ci vole ch’eo vachi in gara, o Mà.
- È à chì fà, figliolu ? Serà cusì pressatu ?
- Ci vole, hà dettu Ciccolu pigliendu a porta.
In fatti, in cor’ di dopu meziornu, hè riaffaccatu Ciccolu tirendu si appressu una mula bianca, incavizzunata di coghju neru guarnitu di bottuli di ramu luccichenti è cun u so nome scrittu nantu à u fruntale : « Clarinette ».
Più chè u ghjornu nanzu, l’affollu era in paese. Non solu i zitelli, per fà scorta à Ciccolu, ma ancu tutti l’omi chì ùn eranu in campagna, sò corsi à vede issu spettaculu : Ciccolu è quella mula bianca.
A nutizia era corsa in ogni casa. A dumenica dopu, detta a messa, l’omi chì à u solitu si tenianu à pusà nantu à e muragliette di piazza cumuna, discurendu di pulitica, d’animali o di racolte, si sò tramutati tutti sopra à a chjusella di Ciccolu duve ellu tenia, cappiata, quella mula.
- Ah, bianca hè, quessa hè certa è sicura.
- Si diceria un pocu giallogna, innò ?
- Ùn mi pare tantu grande à mè.
- Roba pinzuta ; sò più maiò e nostre, eh eh !
- Un pocu magrantina, innò ?
- Guasi guasi li si vedenu e coste.
- Hum ! pocu petturiccia è assai trippa.
- Segnu di poca forza, di sicuru.
- Serà fatta à l’imbastiu o à u trattu ?
- Assai sò eiu. Per a sella, tuttu al più !
- Serà fatta per a manghjitoghja sì !
Mentre chì si facianu issi cumenti è chì a mula pascia l’erba di a chjusella, Ciccolu affaccatu à u purtellu hà lampatu :
- Cantate puru, mansa d’ignurantoni ch’è vo’ site ! Què a mula hè di valore ! L’hà detta u mio Capitanu chì hè statu à Saumur è chì ci si cunnosce in cavalleria, più chè voi altri sumeracci. Mi ne hà fattu rigalu per via chì l’aghju salvu a vita, in u diciottu, quandu l’aghju purtatu, feritu, à a infirmeria, nantu à e mio spalde è sottu a mitraglia tedesca. Ch’elli pudissinu crepà ! Avete capitu avà ?
È Ciccolu, dopu à tamantu discorsu, si hè tiratu in casa, chjudendu u purtellu.
- A mula di Ciccolu hè di valore ! ?
Hè nata una risata scema in tuttu u paese è ancu in u cantone.
- Serà di valore per via ch’ella hè bianca ? dicia unu.
- Innò, per via ch’ella era di u Capitanu, ciarlava un altru.
- O Sgiò Currà, ci vulerà à benedisce a mula bianca di Ciccolu ; dicenu ch’ella hà tantu valore ! hà dettu u stitutore à u Piuvanu, scusa di stuzzicà lu una cria.
- Iè, siccome era a mula di u Papa ! hà rispostu u prete chì ùn era in dietru di burla.
- Pare chì ancu u Sgiò Filippu si ne ferma vergugnosu cun u so cavallu rossu, vistu si a mula bianca di Ciccolu, dicia Simone, u guardiacampestra, dettu « LA LOI ».
- Volenu dì chì frà pocu venerà ancu u Sottuprefettu per rende si contu di Clarinetta, si sbillicava Camellu, u panatteru, cugnumatu Farinetta.
In fine chì, in tutti i chjassi è i stazzili, in l’orte è à i forni, in piazza o in campagna, à cena o à veghja, ognunu dicia a soia. Ùn si parlava più chè di a mula bianca di Ciccolu chì era di cusì gran’ valore. I pullastroni, sempre scherzosi, l’anu fattu a so canzona :

« A mulaccia di Ciccolu la chjamanu Clarinè.
In Balagna è in Niolu cum’è ella nun ci ne hè.
Di cumprà la ùn accore
Chì hè di cusì gran’ valore.

Fate sapè à la ghjente di paese è di cantone
Hè ghjunta da cuntinente cun lu so novu patrone,
È più chè la so bellezza
Si vale la so cavezza.

À le luntane cunfine di l’altu mare chì bagna
È l’Americhe latine, è la China è la Spagna,
Cantate la canzunetta
Di la mula Clarinetta. »

* * *

Eppo, cum’è in tutte cose, anu riagliatu a ghjente. Pianu pianu ùn si hè più fattu casu di a mula. Ciccolu chì s’avia rifattu una bandarella di capre, si ne era falatu per isse marine, ver’ di i pasculi più furniti chè quelli di e custere, vistu chì quellu annu e nivaghje di i primi mesi di u vinti, s’avianu aggrunchjatu l’erbatichi.
Passatu l’invernu chì s’avia ammutulitu di fretu cristiani è animali, hè entratu veranu cun a so sbucciata di fiori d’amanduli, annunziatrice di riscaldata. Scorsu aprile, Ciccolu si ne hè riturnatu in paese. Viaghjendu capu nanzu, li venianu appressu Clarinetta, scozzula è scuciurata, purtendu sola a so cavezza nera cun u so nome di ramu. Un sumerellu, ch’ellu s’era incettatu frà tempu, cun l’imbastiu carcu intrinatu di stuvigli è d’attracci, seguitava. A tintenna venia dopu cun tutta a banda di e capre, è i cani, in fine per riguarà tuttu animale sbandatu.
À chì vidia issa cumpagnia, si firmava di sale.
- Avete mai vistu ?
- À chì ghjuverà una mula per tene la scozzula ?
- Forse serà malata ?
- Ahù ! Nè malata nè zoppa. Pare bella intrepita è grassa.
- Soca hè per vende, è l’omu a si vole risparmià.
- Soca sì. O amicu, vulete vende a mula ?
- Innò, rispundia Ciccolu, salutendu di un gestu.
Pocu tempu dopu esse ghjuntu in paese, Ciccolu hà lasciatu a mula in a chjusella, è aduprendu u sumerellu hà muntagnatu e capre ver’ di u stazzile di Pianu d’Alzu. Nisunu pensava più à a mula di Ciccolu, quandu una bella mane di mezu maghju, Zia Fiffina, affaccata à u purtellu, hà vistu vicinu à Clarinetta un bellissimu pultrinu.
- O miraculu ! ! O benedettu Signore ! O què po !
In fatti, u spettaculu ùn era à pocu : Clarinetta a si pascia è u so poltru si dava à sughje, si tirava duie gnignare, a si pruvava à u galoppu, eppo, intimuritu da e ripe di un terrenu pocu comudu è pendicosu, rivenia à a mamma, sughjia un altru suppulellu è per fine si sdraiava longu tiratu per rifiatà, scaldendu si à u sole veranile.
L’evenimentu hà fattu peghju chè quandu ella era ghjunta a mula bianca. Hè stata a tunizata chì hà ribumbatu aldilà di e cunfine cantunale. Dopu à a prucessione di i paisani venuti à rende si contu ch’ella ùn era micca una burla, hè stata a filarata di i cabbiulè, cari è caliscini venuti da e cumune vicinante. Eppo ancu vitture è vitturine ghjunte da Balagna, di Niolu, di a Giuvellina è di u Nebbiu, carche di merri è cunsiglieri, di mercanti è di pensiunati, di ghjente bè o ordinarie, di Sgiò incappellati è cun i scarpi inverniciati, di donne à labbre è ugne rosse, à tal’ puntu chì in piazza cumuna ùn ci si pudia più avventà, da tantu ch’ellu ci era natu u cumbugliu. Sbullaraccava quellu paese cum’è a pignatta di i brilluli à u focu. Trà grossi è magri, pilati è capilluti, gobbi o zoppi, ci ne era di tutte e mamme, senza cuntà chì muli, sumeri, cavalli è vitture facianu un tazzu chì ùn si ne pudia dorme nè notte nè ghjornu, è in soprapiù pisavanu un pulvarizzu chì ammachjava ogni cosa.
Ciccolu, mandatu à chjamà à u stazzile, s’era fattu rimpiazzà da un so cumpagnu pastore per curà e so capre. Scalatu in paese mentre issa rivuluzione, assaltatu da ognunu, hà fattu quellu chì ùn si stupia di nunda. À u so fiscu, Clarinetta li si hè avvicinata cun u so pulletru appressu, cum’è per dì : « Eccu quì ! Chì ne pensi di ciò ch’eo sò capace di fà ? »
Ciccolu ne stava smaravigliatu. Da tantu chì l’emuzione li stringhjia a cannella, guasi guasi li surtianu e lacrime. Ma di quessa nisunu si ne hè avvistu. Ellu tenia a so rivincita.

* * *

Eppo sò ghjunti i gendarmi da u capicantone. Eranu mandati da u Sottuprefettu per custattà issu fattu pocu ordinariu. U Brigatieru Sceffu Saint Gaudens hà dettu cun l’accentu Tarbese à u so cumpagnu spechjittinu, u Gendarme Poutier, chì tenia digià u carnettu in manu :
- Nous, Gendarrrmes, rrrevetus de notrrre uniforrrme et conforrrmément aux orrrdrrres de nos chefs, avons constaté... ecc, ecc...
À issu mumentu, u stitutore, sempre in brama di ciarlà, hà dettu :
- O Ciccò ! Guarda chì i gendarmi t’anu da appiccicà una amenda, mì ! Soca mi pare chì a lege ùn permette micca à una mula di pullitrà, essendu datu chì issu fattu hè riservatu à e ghjumente saltate da i stalloni di a Rimonta Naziunale.
- Isiè, hè vera ! Mi pare di sì ancu à mè, hà incalcatu u Sgiò Filippu, ghjelosu. Sè ancu e mule si mettenu à fà cavalli, duve si và ? Ùn averia micca da esse permessa. Ùn mancaria più chè i pastori si mettinu à avè figlioli duttori ! Poi ! Seria u mondu à l’arritrosa !
- Indeh chè ? Quessa o Mussiù Filippu, permettite. Simu in Republica, l’hè surtitu in traversu u stitutore, cambiendu di tonu. Oghje ghjornu, ognunu hà dirittu di...
- Voi, state vi zittu ! Si hè inzergatu u Sgiò Filippu, tagliendu li a parolla. Primu locu, ùn sò micca Mussiù ! Sò u Sgiò Filippu ! È segondu locu, i stitutori cun l’idee rivuluziunarie l’averianu tutti da impiccà !
- Un cornu ! ! Impiccati seranu i Sgiò ! hà rughjatu quellu.
In fine chì ci hè natu un parapiglietteni, cose di l’altru mondu. À chì pigliava e pratese di u Sgiò Filippu, à chì di u stitutore. I gendarmi, à mezu avianu u so da fà a mantene l’ordine, senza sapè nè chè nè cume si ne era ghjuntu à e goffe. È nè menu sapianu cum’è scioglie l’affare. Ci hè natu una cazzuttata tremenda. Quand’ella hè schjattata a baruffa, u Brigatieru Sceffu hè statu subbitu accecatu vistu ch’ellu s’era fattu incalcà u cheppì sinu à l’arechje. U so cumpagnu, ellu ne avia persu i spichjetti à u primu schjaffu ricevutu, eppo, circhendu li per u pianu s’era fattu calcicà e dite da tutti quelli scarpi grossi instacchittati chì zerpittavanu à più pudè.
Ci hè statu moccichi rossi, ochji pesti è coste rotte in quantità è in pocu tempu. Currianu i scrugnotti cum’è e tambate à i sumeri.
Mentre issu azzuffu, Clarinetta a si pascia cun u so poltru à fiancu chì sughjia, è Ciccolu, incantatu, i mirava. Di a baruffa, tutt’è trè si n’impifavanu. À prova, Clarinetta, soca per ghjustificà u so nome, si ne hà tiratu ùn sò quante pete.
Più tardi hè statu vinu di un’ altra botte. Sò ghjunti ghjurnalisti da u cuntinente ! Armati di camere per tirà u ritrattu di Ciccolu, di Clarinetta è di u so poltru.
- C’est un événement exceptionnel et de première importance, Monsieur Chicolo, hà dettu unu di quelli incullachjati di nodi à farfalla. Que dis-je ? l’événement du siècle ! Pensez donc, è pattattì, è pattattà...
Una vera ratachja chì dicia quant’è un campu di lupini.
Per caccià si li di trampula, Ciccolu hà muntagnatu.

* * *

Quandu u Prefettu hà intesu ciò chì si passava in quellu paese, hà vulsutu rende si contu ancu ellu. Ùn sò quante vitture anu turnatu à fà l’assaltu di piazza cumuna. È dalli torna u pulvarizzu ! U Sgiò Prefettu, in tenuta numeru unu, baretta tutta frisgiata d’oru è curpettu à coda curbina, si hè avviatu per u chjassu cupertu di cacati sumerini ch’ellu schisava cum’ellu pudia per ùn imbruttà e so scarpine inverniciate. Era seguitatu da una bella reghja di persunalità, vestute di neru, incappellate à decalitru è di collu strettu in camisge impiciate.
U Merre, sticchitu cum’è un palu fasgiulaghju, l’hà prisentatu i so duveri è l’hà mustratu a chjusella duve pascia, sempre serena, Clarinetta in cumpagnia di u so pultrinu.
- Monsieur le Maire, votre village va passer à la postérité, croyez-moi, après un tel événement rarissime. Ma visite en laisse présager les effets. Dorénavant, les choses ne seront plus tout à fait comme avant pour votre petite communauté. Je m’en porte garant au nom du Gouvernement de la République.
Imbafatu, u Merre si hè intesu scioglie una lacrima da a cumossa. « Forse, si dicia in sè stessu, mi serà data a medaglia di u « Meritu Agriculu » ! S’eo ne dicu un qualcusella cun u Sgiò Paulu, u Cunsiglieru Generale, ci possu scumette chì ci possu cuntà cum’è s’ella fù si fatta. Vai à sapè ».
Di ritornu in piazza à a Merria, dananzu à un tavulinu intuvagliatu di biancu è carcu di buttigliacce è di biscotti, u Sgiò Prefettu hà fattu un picculu discorsu, ghjustu per fà vede ch’ellu ùn era micca venutu per nunda. Eppo dopu avè tuccatu un bichjeru di vinu muscatellu è paspatu una oliosa, si hè rimessu in vittura è ùn si ne hè più intesu parlà.

* * *

Ciccolu, per ellu, si ne era turnatu à u stazzile è à i so animali, stumacatu da l’imbecilità di i so cumpaisani, da a intullerenza di u Sgiò Filippu, da u sapè mal’ piazzatu di u stitutore, da i sfrancisimi sapienti di i ghjurnalisti è da u banfulisimu di u Merre. À u cumpagnu chì l’avia curatu e so capre è chì li dumandava nove di tuttu issu ciambuttime, l’hà rispostu :
- Quandu aghju dettu chì a mio mula era di valore, mi s’anu ghjucatu à a risa. M’anu pigliatu per un scemu. Ma voli sapè ciò ch’ellu ci hè di veru ? U veru, hè chì a Natura sola cunnosce a verità. Ella face cum’ella vole. L’omi, cun e so pretensione, e so zerghe, i so discorsi, e so baruffe è e so lege, ci capiscenu quant’è i topi à veghja. È ancu puru s’ellu era venutu u Ministru, o puru u Presidente di a Republica, l’affare seria listessu. Sola a Natura mantene i so diritti !

* * *

In fatti, sò passati l’anni. A mula bianca di Ciccolu ùn hà più pullitratu. Nimu hà più parlatu di u fattu « scarsu è eccezziunale ». È i chjassi di u paese s’anu tenutu i so cacati sumerini.

U sumere di u Merre.

Ùn si dicerà mai abbastanza quantu ellu hè dissensatu di pretende chì un sumere hè... sumere !
L’omu dice chì a razza animale ùn pussede chè un certu stintu è chì l’omu solu hè erede di a intelligenza. Addimettimu la. In quantu à mè, mi pare chì u stintu (d’altronde cum’è a intelligenza, per l’omi) di l’animali in generale è di i sumeri in propiu, hè statu assai mal’ spartutu.
Quale hè chì ùn s’arricorda di a scola cumunale ?
Quante volte si hè intesu u stitutore mette si in zerga per via chì unu o l’altru di i so sculari ùn avia capitu una acca in cor’ di lezzione d’artematiche, quandu i treni si currianu appressu, e pozze s’empiianu, si viutavanu o fughjianu, i decalitri diventavanu vulumi è i spartimenti di a torta si facianu sfarenti ? Hè tandu chì, in più bella, li scappava a divuzione è li si sentia dì : « O sumerò ! » Eccuti a parolla cappiata ! Volenu ancu dì, chì in e scole citatine, certi avianu truvatu a manera di casticà i povari capuchjoni, mettendu li u famosu « bonnet d’âne » !
Si sà chì, cum’è per l’omi a intelligenza, i sumeri sò più o menu furniti à a nascita di ciò chì ognunu chjama u « stintu », è chì eiu, per ciò chì cuncerna i sumeri m’intendu è insistu à chjamà a intelligenza. A prova :
Eramu in quelli tempi passatoni chì a currispundenza ùn era cum’è oghje d’abbundanza, prima locu, è segondu locu, chì l’impiegati incaricati di fà ne a distribuzione ùn viaghjavanu cum’è à ghjorni d’oghje in vitturine gialle, infuriati, senza mai fà mottu, for’ di a risetta di capu d’annu vistu ch’elli parenu tuccati da u fulmine. Tandu, per u fattu ch’elli si tramutavanu à pedi, eranu chjamati « pedoni ». È ancu, ci vole à sapè ch’ellu ùn ci ne era micca unu in ogni paese. A Posta era situata à spessu à u capicantone è quellu pedone s’abbuchjava « a turnata » sacchetta di coghju appiccollu, frustendu si un paghju di scarpi instacchittati à l’annu.
In quantu à a currispundenza, ella ghjunghjia à a Posta di u capilocu in cabbiulè tiratu da duie mule guidate da un carritteru chjamatu tandu Filippu Andria, ma dettu da ognunu Ceralacca. Quessa per via chì per dà si impurtanza dicia sempre :
- Eiu sò in carica à spessu d’ogetti di valore è di pieghi sucillati, mirè ! Ùn la sapete mancu, voi, l’impurtanza. È sucillati di cera lacca ! Chì a cera lacca vole si dì « Impurtante », a cera lacca, a cera lacca sì !
Ellu tenia u so cuntrattu da l’amministrazione di e Poste è facia a so turnata à parte si da l’Isula Rossa. Girava tutti i paesi di u cuntornu, lascendu sacchi è pigliendu ne altri, grisgi di culore è stampati « P.T.T. ». Listessa marca a purtavanu e sacchette chì servianu à dà l’orzu à e mule quandu toccu meziornu, ellu si truvava prontu à andà à fà cullazione ind’è un parentellu di soiu, chì stava in fondu à u paese.
Prima di parte, ellu facia chjode da u ricevitore, i sacchi di a currispundenza in u scagnu di a Posta è dopu avè azzingatu e sacchette à u capu di e mule, si n’andava à manghjà.
Si hè infattatu, un bellu ghjornu, chì dopu cullaziò, rivenendu à u scagnu, una di e sacchette mancava.
- Oh oh ! Què po allora hè bella ! hà dettu Filippu Andria.
U ricevitore l’hà truvatu cusì, infurcatu dananzu à e mule, nasu pisatu versu e nule, cappellu trapughjatu nantu à u nasu è grattendu si u tupezzu. Segnu di gran’ riflessione.
- Tiens, je vous reconnais bien là, les corses. Vous ne prenez même pas la peine de vous enlever le chapeau pour vous gratter la tête.
Tandu Ceralacca, chì ùn mancava d’estru, l’hà fattu a risposta Grossuminutesca :
- È chì hà ? Voi vi cacciate u calzunettu per grattà vi u culu, soca !
Ma in ellu stessu si dumandava sempre cume a sacchetta avia fattu per sparisce. Una settimana dopu à a prossima turnata, u nostru omu ùn ci pensava mancu più, quandu listessa cosa si hè sciolta.
- Undeh ! Ùn ci vuleria micca à piglià mi per un vernacale, à mè ! E sacchette ùn si ne volanu sole, Perdingulina ! In issu paese ci deve esse qualchì latracciu, chì s’ellu mi casca...
E ghjente s’eranu accolte, sentendu i brioni di u carritteru, dumandendu si quale pudia avè cumessu issu arrubecciu di pocu valore. Quale hè, quale ùn hè, l’affare ùn hè statu risoltu è Ceralacca avia francatu u pughjale chì si sentianu sempre i so bruntulimi, biastimendu i scalzacani chì si facianu latri per una sacchetta di e Poste.

* * *

Quandu per a terza volta a sacchetta hè scumparita, Ceralacca hà fattu una collera tremenda. U Merre Fulini, chjamatu « Steccu ficcatu », per via ch’ellu dicia sempre :
- Per esse Merre ci vole al menu u so Certificatu. Ùn basta di sapè leghje è scrive. L’omu d’oghje si deve d’esse « certificatu ».
È u Certificatu, di issi tempi, pochi l’avianu. È hè cusì chì u cugnome l’hè firmatu.
Filippu Andria Ceralacca, l’hà pigliatu tandu à testimone, fendu li rimarcà ch’ella era sempre a sacchetta di a mula à diritta chì sparia, dunque quella chì si tenia à longu di stradone ; mai quella di a mula chì si tenia à rembu à muru, ligata à a fibbia. Ciò chì hà fattu dì à u Merre :
- S’ellu era statu un latru, O Ceralà, s’averia pigliatu e duie, mi pare.
- Ùn m’impreme, o Sgiò Merre. Què ùn pò più cuntinuà, mirè ! Ci vole à fà qualcosa per fà finisce issa cumedia. E Poste di l’Isula ùn accunsentenu più à furnisce una sacchetta a settimana. Và bè chì una sparisca di quandu in quandu, ma di issa manera innò !
- Và bè, và bè, O Ceralà, ùn ci annervemu ! In paese ùn credu ch’elli ci sianu latri di sacchette d’orzu, pregava u Merre chì tenia à salvà a riputazione di i so cumpaisani. Serà qualchì burlascone di zitellacciu chì ti vole fà sorte di u suminatu. Chì voli ch’ella sia ?
- Sia cum’ella sia. S’eo u pescu eiu, li vogliu amparà u galante è u purcinu. À dì la !

* * *

A settimana dopu, per calmà u carritteru strapazzatu chì ne avia empiutu u cantone è aldilà, di ciò ch’ellu era accadutu in paese, u Merre hè andatu à circà un saccu di dui decalitri d’orzu per rimpattà a perdita scorsa.
- Tè, o Ceralà. Què hè per u to dannu. Eppo andemu à tuccà un bichjeru in caffè. Aiò ! È ch’ella ùn si ne parli più.
Cusì pensava u Merre avè fattu e pace, ma mai si dubbitava ch’ella avia da esse corta.
Filippu Andria avia accettatu u invitu di u Merre di tuccà un bichjeru, pensendu ancu ellu, risoltu u cunflittu. S’eranu attavulinati dunque à mezu à unepochi di paisani chì dicianu ognunu a soia in pettu à issa seguita d’evenimenti.
- Serà a to mula, O Ceralà, chì s’averà manghjatu orzu è sacchetta, hà dettu unu per ciarlà.
Ma Filippu Andria avia pocu laziu di rise, è per a centesima volta hà datu e spiecazione sopra à l’impurtanza di i sacchi pustali sucillati à a cera lacca.
Mentre ch’elli s’eranu trà chjachjare è bichjeri, un fattu si priparava. Dopu avè si fattu falà une belle poche d’assente, i sciumbroni, surtiti di caffè, sò rivenuti dananzu à u scagnu pustale.
- Mì, mì, mì ! Or voli vede...
In fatti, una mula manghjava è l’altra si stava sbiguttita arechjipisata è ruspendu di ferru u stradone cum’è per fà capisce u so estru.
- Ambò ! Vecu chì simu sempre à listessa musica, o Sgiò Merre. U vostru paisacciu hè sempre latru à contu meiu. Mentre ch’è vo’ mi tirate in caffè, i vostri cumpaisani mi ghjocanu à pallò ! Ùn seriste micca di cumbina, frà voi altri, innò ?
- Ah, O Ceralà, ùn circhemu rogna à grattà.
- E rogne, s’elle ci sò, sò di issu paese. Altrò ùn si ne vede affari simuli. Voi è i pari vostri di paisani site di listessa sterpa latrucina.
I paisani prisenti chì avianu principiatu à scaccanà, mezi inturcati da l’assenta, à sente issu discorsu arrabbiatu è insultante anu pigliatu pratesa per u Merre. Ancu un pocu li ficcanu e mane è u poveru carritteru a si seria vista brutta s’elli ùn eranu affaccati i gendarmi. U Merre, vistu si à l’orlu di a baruffa, si hà tiratu un suspiru. Hà datu spiecazione à i gendarmi, minimizendu l’affare. Invece, Filippu Andria Ceralacca hà dettu a soia, mezu corsu, mezu francese, parlendu di move lagnanza. U Sceffu di gendarmeria videndu li tutti un pocu in pumpetta, hà prumessu di fà inchiesta, pressatu di tirà si di mezu à issi inalteriati. È l’affare, al menu per una etima, si hè appaciatu.

* * *

Quandu per a quinta volta a sacchetta si ne hè vulata, u Merre Fulini, chì s’era impustatu hà vistu l’autore di issu fattu pocu ordinariu. Per issu colpu u carritteru ùn hè andatu à fà cullaziò ind’è u so parente. U Merre l’hà ritenutu per ch’ellu sia testimone di u fattu è, tutt’è dui si sò impustati daretu à e ghjelusie di u purtellu chì dava sopra à u scagnu di a Posta.
Cusì anu pussutu scioglie a induvinella.
In u silenziu di u meziurnale, mentre chì i paisani si mettianu à tavulinu u sumere di u Merre, incarciulatu sottu à u stradone, intesu e mule rode si l’orzu, ùn facia nè una nè duie. Di tupezzu pisava u ferrachjone di a so porta à graticule è quella aprendu si, si ne cullava ciattu ciattu nantu à u stradone. Avvicinendu si di a mula chì li venia vicinu, quella di diritta, mentre ch’ella manghjava di capu in a sacchetta sposta in terra, li pigliava a ligaglia cun i denti per daretu à l’arechje, è, tirendu dananzu, allora chì quella pisava u capu stupita, l’amicu murinu si n’andava trottu trottu cun a manghjusca. Ghjuntu à u pagliaghju, à a surtita di u paese, passava daretu è si sciaccava l’orzu à l’appumessu di a vista. Issa faccenda compia, eccuti a prova di a intelligenza di l’animale chì finu à ora ùn avia fattu chè di stintu : ellu si ne rivenia lestu lestu è si ficcava in carciula ! Ùn ci era chè una cosa ch’ellu ùn sapia fà, rimette u ferrachjone di a porta, chì ella si firmava spalancata.
- Eccu u latru, o Ceralà ! Ai capitu ? Hè più malignu u mio sumere ch’è tù ùn serai mai tù. Or mi dicia... di quandu in quandu trovu a porta di a carciula aperta è u sumere ùn hà micca prufittatu per fughje ? Cume serà ? Quale serà chì a si lascia spalancata ? Avà sì chì a sò !
Filippu Andria u carritteru ne hè firmatu di sale. Eppo di un trattu l’hè rivenutu u discorsu di u Merre ammintendu ch’ellu seria statu più sumere ellu chè u sumere. Allora hà scuppiatu :
- Malignu serà più chè mè u vostru sumeracciu, forse sì ! Ma latru ùn sò, è e sacchette ci vulerà à rende le o pagà le.
È malignu da veru era Muscone, u sumere di u Merre. Ci vole à dì chì invechjatu, Muscone ùn era più adupratu cum’è in tempi di a so piena forza. S’era, cum’è dì ?... un pocu à a ritirata. Fà chì essendu senza faccende ellu ùn avia più chè à pensà cume occupà u so tempu. U so primu penseru era di dà di capu à a manghjusca. Ciò chì li piacia u più era di varcà si in l’orte di i paisani, di notte tempu, è di rode si ciò chì ci era di più appitittosu : insalate, bietule, fasgioli di palu, mele è ancu parsiche. Iè, parsiche ! A prova chì u lindumane si vidianu i nocciuli puliti puliti in pianu. Dopu avè fattu tratichjina, si facia una cacata dananzu à a porta di l’ortu, cum’è carta di visita.
I paisani avianu bisognu di chjode i so pustimi è di chjode li bè, dumandendu si sempre cume fà per chjappà u latru nantu à u fattu. Ma Muscone, malignu, ci s’intendia per apre l’entaghji, i cateri o e porte ortulane : in duie erpiate mandava tuttu in pisticciuli è si dava à fà cena.
Quandu tutte e porte di l’orte sò state belle chjose, vistu ch’ellu ùn pudia più entre ci, Muscone avia truvatu un’ altra manera di fà : si lampava da muru inghjò. L’anni l’avianu mutatu a schena più sticchita ciò chì l’impedia di saltà e mure. Allora ùn facia nè una nè duie, si cincinava in u chjassu sopra à l’ortu, avvicinendu si di l’ariciale è à a vultulata si lampava da sottu, caschendu nantu à i so pedi, è dalli Pà à e insalate !
Malignu Muscone ? Da veru. Soca ancu più chè u patrone, dicianu e gattive lingue.

« U Merre Steccu Ficcatu
Mi pare pocu garbatu.
In fatti di dà lezzione
Ci capisce più Muscone.
Di sicuru lu più forte
Per andà à pasce l’orte. »

Quessa era a canzona chì i zitellacci di u paese l’avianu fattu quandu si hè sappiuta chì Muscone era u spezialistu di e manghjate d’insalate. Ma e risate è e zerghe si sò tramutate in nimicizie quandu una bella mane, Muscone chì s’era varcatu in l’ortu di u Sgiò Tumasgiu ùn ci hè pussutu sorte chì a porta era stata ferrata è avia resistitu à e so erpie.
- Ci vole à pagà u dannu, hà dettu u Sgiò Tumasgiu à u Merre Fulini. O sinnò vi movu una lagnanza. Avete capitu ?
- Và bè, và bè. Per quattru fasgioli...
- Per quattru è per sei ! Ch’ella sia a prima è l’ultima.

* * *

Ci vole à sapè chì i dui omi ùn eranu di settimana in fatti di pulitica : unu era di u partitellu, l’altru di u partitone. Hè tuttu dettu. Hè stata da quellu ghjornu chì u Merre s’avia tenutu à Muscone incarciulatu. È issu novu fattu di latrucinu d’orzu di e mule u mettia in penseri. Videndu chì à u locu d’avè messu un termine à l’affare di e sacchette, ùn avia fattu chè intuzzicà a situazione, hà dettu à u carritteru :
- Mì, o Ceralà, u dannu ùn hè tantu impurtante...
- Ùn vogliu sente nunda, l’hà tagliatu u carritteru girendu u spinu à u Merre è andendu si ne à u scagnu pustale.
- Sò daretu à u pagliaghju e to sacchette, o Ceralà. Ùn ci hè chè da andà a circà le po.
- Andate ci voi, l’hè statu rispostu.
È cusì hà avutu à fà u Merre : rende e sacchette à u carritteru, è chjode u sumere à lucchettu u ghjornu chì e mule di Filippu Andria si rudianu u so orzu.

* * *

L’annu dopu si sò fatte l’elezzione municipale. U ghjornu di u scrutinu, e lettarelle chì divianu purtà i voti per currispundenza ùn sò ghjunte à tempu. L’impurtantissimu saccu pustale, ben’ chì sucillatu à cera lacca, ùn hè scatulitu chè u luni dopu.
Cusì hà persu l’elezzione Fulini, lascendu a sciarpa è u sucellu à u Sgiò Tumasgiu, Merre novu.
Certe gattive lingue volenu dì chì u carritteru si hè vindicatu cusì di l’affare di e sacchette è d’esse statu trattatu di menu astutu chè Muscone. Altre dicenu chì i patroni di l’ortaglie stirpate anu vutatu contru à l’anzianu Merre, sempre per via di Muscone. È u contrapartitu l’hà fattu a so canzona :

« Quandu lu votu s’insacca per fà vince l’elezzione,
Ci vole la cera lacca eppo bon’ distribuzione.
Ma quandu ghjunghje tardivu
Ùn ci hè più chè lavativu.
»

Vistu si issi risultati, si pò dì ch’ellu accade dunque chì l’omu, ancu puru cun u so certificatu, pò mancà d’intelligenza, è chì basta un sumere per fà chì u putere scambii di mane.

I pulletri di Zia Risabetta.

Di i pulletri di Zia Risabetta si ne hè stalvatu u fattu à l’esciuta di quellu terramotu chì s’avia purtatu via u fiore di a nostra giuventù.
Finitu issu scumpientu ùn si parlava d’alegria, ma di sicuru di spannamentu.
Tanti doli, tante ferite ùn si pudianu sradicà di e memorie cun qualchì ceremonia di canti, frisgetti, medaglie è bandere culurite. Quelli chì s’eranu sfrancati di u stirporiu avianu pocu laziu d’ammintà ricordi chì ne purtavanu e muche in e so carne è e so pensate. Per quelli chì ci eranu restati, babbi, fratelli, figlioli, mariti, ùn mancavanu ghjente per pienghje isse mancanze.
Zia Risabetta s’era firmata ella veduva in u 1902, dopu chì u maritu si sia fattu incurnà da un toru mezu salvaticu, lascendu si dui masconi picci di una ottina d’anni. À l’entre di u 1914, dunque, andavanu elli ver’ di i so vinti anni quand’elli sò stati mubilizati. Mandati senza avè tempu di rifiatà in prima ligna, ci sò cascati di settembre, à qualchì ghjornu unu da l’altru, in cor’ di a difesa di a Marna.
Sò poche è mischine e parolle per dì u strappacore di Zia Risabetta. Ne hà pientu notte è ghjornu. Per fine, li s’eranu siccati l’ochji, ma a so pena curria sempre viva. I parenti stretti è luntani avianu cumpatutu à u so dolu, ma ancu elli avianu a so parte di malanni per causa di issa guerra maladetta. A sola cunsulazione di a povera donna era a cura di l’animali, in fine, quelli chì li restavanu.
A banda di e pecure, a reghja di e vaccine, i muli è i sumeri chì eranu a ricchezza di casa è permettianu d’allevà i figlioli, senza fà sbruffi ma cun misura, sò stati venduti toccu quellu misacciu di settembre. È mal’ venduti, chì si sà, mancavanu i incettaghji per via di a partenza di tanti omi à u fronte.
Firmata sola, Zia Risabetta, s’avia tenutu una sumerella per trascinà legne o ortaglia, è per dà capu à e faccende di casa, duie sciocche, scusa d’avè un pocu di latte è fà dui casgi. Per ella sola abbastava. Ma ci era dinò una ghjumentina, chjamata Muschetta. I figlioli l’avianu, trè anni nanzu, cumprata in campu di fiera di Casamacciuli è a vulianu aduprà per fà leva. Baia scura, guasi nera, calzata à quattru, marcata in fronte di una stella bianca chì sfilava sinu à e nare, ella s’era ben’ attempiata. Cappiata in una chjusella à fiancu di fiuminale è à tocca tocca di a casa, ella ghjunghjia à spessu à frimità sottu à u purtellu di cucina, da duve li si dava sempre qualchì dulciume : buchje di mele, frasche di carotte, coste di bietule, frutta stramatura o castagne secche, senza cuntà a so pruvenda è u so fenu.
À l’entre di u veranu, nanzu à a mubilisazione, Zia Risabetta s’era avvista chì a chjusella era viota. L’entaghju era serratu, a siepala intatta ; arrubecciu ùn pudia esse chì l’animale ùn si lasciava avvicinà da nisunu for’ di Zia Risabetta è di i figlioli. Eppo Turcu, u cane di casa, averia abbaghjatu poi ! Soca varchendu u fiume, Muschetta si ne era andata da a so vuluntà propia. Ma duve ? Nisunu hà pussutu dì avè la vista in qualchì locu sia.
Trè settimane dopu, aprendu u purtellu di cucina à tempu à l’alba, Zia Risabetta si hè truvata nasu à nasu cun Muschetta. Cum’è sè nunda fussi, ella era rivenuta à e so abitudine liccataghje, fruffrulendu di mustacciu per riclamà qualcusella à manghjà. S’ella ùn era ch’ella paria un pocu ammagrita, nunda pudia dà à pensà ch’ella si ne era fughjita.
- Ma duve serà andata ? dumandava Zia Risabetta à i figlioli.
- Vai à sapè, o Mà.
Quattru mesi dopu, di lugliu, Zia Risabetta chì ci s’intendia in animali è avia l’ochju avvezzu, hà fattu rimarcà à i picci ch’ella era pregna Muschetta è chì li s’attundulia u corpu.
- Serà ingrassata, o Mà, dopu à a so scappata.
- Innò poi ! Hè pregna, vi dicu. Ma duve averà trovu un cavallu interu chì ùn ci ne hè in paese è nè menu in cantone ? Quale serà issu cumpagnu ch’ella si hà buscatu ?
- Vai à sapè !
Eppo ci fù quella mubilisazione generale, u quattru d’agostu. A partenza di i picci avia cacciatu di capu à Zia Risabetta, ghjumenta è restu. Fù dopu l’annunziu di quella brutta nutizia da i gendarmi ghjunti apposta in paese, chì a povera donna ne perdì guasi u cerbellu.

* * *

Più tardi, à l’invernata, era ghjuntu un Caccianincu chì avia intesu chì una ghjumenta era à vende. L’animale l’hè piaciutu, hà fattu affare per poca spesa, andendu si ne cun a ghjumenta ligata à u cabbiulè. Ne avia u core grossu, Zia Risabetta, è li paria male di lascià la parte cusì. Fà chì scapulata a vista di u paese, Muschetta ùn hà vulsutu fà un passu di più : si hè incurdata è hà strappatu à funa, pigliendu à galoppu a strada di u ritornu per ghjunghje ne à l’entaghju di u so chjosu. Vultatu in dietru, l’omu hà pruvatu di riguarà la torna, ma muchju ! Muschetta ùn hà vulsutu lascià si piglià. A incetta rotta, l’omu si ne hè andatu cun i so soldi. Zia Risabetta chì avia lasciatu l’entaghju apertu, fù stupita di vede a ghjumenta rivene sola ind’è a chjusella.
- Or què po allora ! S’è tù sapia parlà, o Muschè, ùn pudia fatti capisce megliu. Ti ci piaci quì ? È bè, stà ci puru, disse ella cuntenta di vede a ghjumenta à u purtellu di cucina.

* * *

À l’orlu di u veranu di u quindeci, o miraculu ! o surpresa ! o incriditoghja cosa ! Hè natu un paghju di pulletri ! Vivi, maliziosi, intrepiti quand’elli eranu soli cun a mamma, s’intimurianu vistu si à qualchissia. Andavanu tandu à piattà si daretu à ella. Eppo, soca per fà vede ch’elli a sapianu fà, si davanu duie stinzate d’anche, pisendu si arritti arritti, capu à capu, erpiendu una cria eppo, tirendu si unepoche di gnignare è di pete si mettianu à galuppà ingiru à a mamma, cum’è per misurà si à a corsa.
Si sà chì e nascite gemellarie di cavallina sò scarse. À tal’ puntu chì accorsenu ghjente d’ogni locu per vede issu spettaculu. Zia Risabetta ella, purtava più chè rispettu à l’animali, si pò dì affettu, à Muschetta soprapiù. Cun i so dui pulletri à fiancu, ch’ella grattava colpu unu, colpu l’altru, eppo lascendu li sughje da i dui lati... Paria à Zia Risabetta cum’è un rammentu di i tempi duve ella dava u pettu, à listessu tempu, à i so dui figlioli cari.
Soca ùn aghju più chè l’animali per cunsulà mi, pensava ella. È Muschetta mi hà vulsutu dà curagiu di vive per pudè purtà l’affettu à i so picci, chì i mei sò partuti per u sempre.

* * *

U sedeci di marzu sò ghjunti i gendarmi in paese. Per a maiò parte di u tempu ùn si vidianu affaccà chè per l’annunziu di qualchì nutiziaccia, à tal’ puntu chì quand’elli sbuccavanu nantu à u stradone, ognunu si dumandava : « À quale tuccherà, oghje ? » Elli dinò ne eranu cuscenti, chì ùn andavanu più ind’è e case per rimette quellu fogliu ufficiale, ma u davanu à u Merre, è tuccava à ellu à fà l’imbasciata niella.
Zia Risabetta s’era à a funtana in issu mentre, è nunda chè di vede sbuccà issi dui cavallieri, era firmata di sale, cun a sechja in capu, è l’hè parsu di rifà un gattivu sognu. Arreghjendu si dananzu à a porta di Merria, i gendarmi anu fattu mottu à u Merre è anu impiciatu un affissu chì in termini scelti vulia dì chì l’armata era in questua di muli è cavalli per via di i bisogni di u fronte. « E persone chì anu fere à vende ùn anu chè da fà si cunnosce in Casa Cumuna, chì i Servizii di l’Intendenza Militare è di a Rimonta Naziunale seranu prisenti in paese sta etima chì vene, ecc, ecc,... »
Per una volta chì i gendarmi ùn venianu à purtà gattiva nutizia, fù un suspiru di spannamentu per ognunu. Zia Risabetta si n’andava quandu u Merre l’hà dettu : « O Risabè, l’occasione seria bona di fà ti entre qualchì danaru chì si ne hà sempre bisognu à ghjorni d’oghje. Fà ti inscrive. »
- Mancu pensà la ! Piuttostu vende mi eiu, hà rispostu, girendu u spinu à u Merre.
A settimana dopu, sò ghjunti in paese una mansa di ghjente cun a famosa « Cumissione ». Galloni ci ne era à voline più : nantu à e maniche, nantu à e spalde, nantu à i cheppì. I stifali chì luccicavanu à tempu ghjunti ùn sò stati tantu à mutà culore, cuperti di polvera ch’elli s’eranu in pocu tempu, da tantu u zampittime in piazza cumuna ùn era à pocu. Ci era u mondu. Dui coppii di gendarmi, quattru ufficiali di l’Intendenza, dui di a Rimonta, senza cuntà trè sottufficiali per cumandà una ruchjata di suldati di a territuriale chì purtavanu, incavizzunati è accudati, una reghja di muli è cavalli chì eranu stati cumprati in capicantone.
E ghjente di u paese chì s’eranu fatte inscrive, avianu purtatu e so fere affunate è aspettavanu sottu à u platanu, mentre chì un vespaghju di zitellacci curiosi curria in ogni locu. Fatta a scelta di ciò chì cunvenia à a Cumissione, sò stati rimessi in scambiu, i fogli sucillati è zifrati per fà si pagà da u percettore. Hè tandu chì u Sceffu di gendarmeria, soca per fà prova ch’ellu era à u fattu, o per fà a surpresa, hà dettu à u Cumandante di a Cumissione :
« Il faut que je vous dise, mon Commandant, que c’est dans cette commune qu’une jument a donné naissance à des jumeaux. La chose est assez rare pour être signalée, n’est-ce pas ? »
U Cumandante, intesu quessa, si hè vultatu ver’ di u Merre è hà dumandatu s’ellu si pudia vede l’affare. U Merre hà dettu di sì è dopu fatte l’ultime operazione di a Cumissione, tutta a squadra di i ingallunati è altri si sò avviati ver’ di a casa di Zia Risabetta.
Vistu si sbarcà tutta issa ghjente, Zia Risabetta chì stendia i panni si hè affaccata à l’usciu di a casa. U Merre l’hà fattu sapè a ragione di a visita, dumandendu s’ella accunsentia à fà vede Muschetta è i so dui pulletri, chì elli, s’andavanu anninchi di pocu.
- Affaccate vi à l’entaghju sottu à a casa è a viderete ind’è a chjusella. Ma fate di ùn avvicinà vi chì a ghjumenta erpia quand’ella ùn cunnosce !
Tutta a cumpagnia si hè spiazzata, è in fatti, hà pussutu vede a ghjumenta chì pascia cun i so dui pulletri sdraiati à u sole, chì, intesu tuttu issu rimusciu si sò alzati, vivi cum’è saette è si ne sò ghjunti à l’accostu di a mamma. Hè tandu chì, mentre ch’elli si facianu l’avisi d’ognunu nantu à issu fattu pocu ordinariu di picci cavallini, si hè intesu un urlu : quellu di u stalleru di a Rimonta :
« La voilà la salope ! Enfin on l’a retrouvée ! C’est elle, j’en jurerai, Pardieu ! C’est elle ! Je la reconnais ! »
È pigliendu u so direttore à testimone :
« Elle correspond au signalement, n’est-ce pas, Monsieur le Directeur ? Baie brune foncée, quatre balzanes chaussées aux paturons, étoile frontale, ligne des yeux et listée jusqu’au niveau des narines. C’est elle ! »
- Tout à fait, tout à fait, rispundia quellu, stinzendu si i mustacci.

* * *

Ci vole à sapè chì tutti l’anni, dapoi u seculu scorsu, i stalloni di u Statu sbarcanu da cuntinente per vene in Corsica à fà a stagione di monta è copre e pullitraghje isulane. Per via, dicenu quelli di l’amministrazione di a Rimonta, chì ci vole à megliurà a razza cavallina nustrale. À issu sugettu ognunu ùn era d’avisu simule, ma « l’affari eranu in francese », Ùn hè vè ? Bona...
À quella epuca, sbarcati ch’elli eranu i stalloni in Bastia, eranu messi à a dispusizione di e stazione di Ponte Novu, Aregnu, Belgudè, Santa Riparata, Nescia, Olmi Cappella è u Ponte à a Leccia. Quelli sbarcati in Aiacciu andavanu spartuti in Olmetu, Prupià, Sartè, è Porti Vechju.
Ciò chì era successu, è chì nisunu sapia in paese, hè chì frà tempu, una bella mane, u rispunsevule di a stazione di Belgudè s’era avvistu chì una ghjumenta si truvava in cumpagnia di u stallone. Questu avia rottu a porta di a scuderia, intesu a ghjumenta in calore, è di sicuru, avianu fattu u so affare in cor’ di nuttata. Vulendu affunà a ghjumenta, u stalleru s’era fattu appiccicà un par’ di calci chì si ne arricorda sempre ancu avà. U tempu di fà u so raportu nantu à issu animale chì venia da chì sà induve, eccuti chì questa hè scappata. Dunque ùn avia pussutu truvà u prupietariu per fà li pagà u saltu, vistu chì quessa hè a regula di l’amministrazione.

* * *

Ma per l’ora, a sfugata di u stalleru, vista a ghjumenta avia fattu nasce un rimusciu di cunversazione à u puntu chì Zia Risabetta, rientrata in casa, si hè affaccata dinò à l’usciu. Tandu l’hè ghjuntu dananzu quellu chì viaghjava sticchitu cum’è un palu è chì l’hà dettu :
« Madame, si cette jument est à vous sachez qu’elle a commis un préjudice à l’administration dont je suis le représentant. Sachez aussi que vous devez vous acquitter sur-le-champ des redevances y afférentes, compte non tenu des poursuites qui pourraient être engagées à votre encontre. Me suis-je bien fait comprendre ? »

- O Sgiò Merre, chì vole issu mamaloccu longu ?
- Capite bè, o Zia Risabè, a vostra ghjumenta si ne hè andata à truvà u stallone di u Statu, è essendu datu chì i salti di issu animale sò sottumessi à pagamentu, ci vole chì...
- Di chè ? Aghju da pagà ? Ancu quessa ! Ùn ci sò per nunda eiu sè a ghjumenta si hè fatta copre ! Ùn anu chè à tene le chjose e so fere s’elli ùn volenu avè storie, issi vernacali !
- Umbò ! È chì l’aghju da risponde eiu...
- Dite li ch’ellu vachi à fà si leghje ! hà cappiatu Zia Risabetta, tirendu si in casa.
Quandu hè stata fatta a traduzzione di issa decisione, i ingallunatu si hè messu in zerga :
« Çà ne va pas se passer comme çà ! S’il le faut nous poursuivrons. Il faudra que le Droit soit respecté dans ce pays ! »
U Merre circava d’appacià l’affare, ma ahù, ùn ci hè statu nunda à fà. U Direttore ùn vulia sente nè chè, nè cume. Fece custattà e cose à i gendarmi è mosse una lagnanza subbitania. U Sceffu di gendarmeria si hè datu una stinzata di collu per fà mostra di a so arte in cumandamentu è hà dettu :
« Brigadier ! Faites respecter la Loi ! Saisissez-vous sur-le-champ de l’objet du délit. Exécution ! »
Issu ordine datu, e cunversazione si sò zittate. Si hè spartu una spezia d’angoscia nantu à tutte e facce di e ghjente presente, sopra à tuttu quelle di i paisani. Quandu u brigatieru di gendarmeria si hè avvicinatu di Muschetta cun a so cavezza in manu, si hè fattu un silenziu chì si sentianu vulà e farfalle. A ghjumenta hà guardatu vene à quellu in catarochju, aspettendu ch’ellu li sia à tiru è vultendu si lesta cum’è u fulmine, li t’hà appiccicatu un par’ di calci, unu in pettu è l’altru in bocca, lampendu quellu disgraziatu longu tiratu in pianu. Ci hè statu un « oh ! » di surpresa generale da tutti l’ufficiali è una scaccanata di rise da i paisani. Cochjulu cochjulu, zuppighjendu è mustacci sanguinosi, u Brigatieru si ne hè vultatu :
« Fef, disse ellu corciu, l’obvet du délit fe monfre recalfifrant. »
Ùn vi ne contu di e sbillicate di i paisani chì si stinzavanu da a risa. Vistu chì l’affare diventava un teatru è chì l’amministrazione ne patia, u Direttore di a Rimonta, verde di stizza, hà chjamatu i so impiegati per assicurà si di a ghjumenta ribella. Spezialisti, i quattru omi ùn sò stati tantu, cun un lacciu, à affunà a ghjumenta, malgradu e so difese è e so sbattulate. Frà pocu tempu, Muschetta sfiatata, meza assuffugata da u canapu à cappiu scursosu, si hè resa è quelli l’anu fatta vene ver’ di a surtita di a chjusella.
Hè tandu chì l’affare hà pigliatu l’elpe.
Zia Risabetta chì avia seguitatu a manuvra da u purtellu di cucina, ùn hà fattu nè una nè duie. Hà spiccatu u vechju fucile à pistò di u difuntu maritu, è passendu per sottu hè andata à infurcà si à l’entaghju :
- Cappiate issu animale è surtite mi da quì ! hà dettu spianendu e canne à quelli chì tenianu a ghjumenta.
Vistu si minaccià in issa manera, vistu l’ochju gattivu di a donna, l’omi ùn anu circatu à capisce. Anu scioltu u canapu è Muschetta si ne hè turnata in fondu di a chjusella, seguitata da i so dui pulletri. Ci hè statu un rimusciu scemu à mezu à quella ghjente. Ognunu dicia a soia. À chì mughjava di lascià corre a ghjumenta, à chì smanichittava bracce ingallunate. I paisani principiavanu à annervà si. U Merre, affannatu, ùn sapia duve sbatte di capu. Curria ver’ di u Sceffu chì ùn li dava retta, ver’ di u Direttore chì ùn l’abbadava, in fine ver’ di Zia Risabetta sempre in catarochju è à fucile in manu.
- O Zia Risabè, siate ragiunevule, ùn vi cumprumettite cusì per un animale...
- Animale serai tù ! Sorti da quì o ci ne hè ancu per tè !
U Sceffu s’era avvicinatu, ma prudente s’era tenutu daretu à u spinu di u Merre :
« Au nom de la Loi ! »...
Tandu Zia Risabetta hà turnatu à spaldà u ceppu è pigliendu di mira i dui omi, hà dettu :
- Per a vostra brutta guerra m’avete pigliatu è stirpatu un paghju di figlioli ! Avà mi vulete piglià un paghju di pulletri per mandà li dinò à stirporiu ? Què po innò ! S’è vo’ v’avvicinate vi mandu un paghju di palle in fronte !
Pettu à issu discorsu, u Merre ne hà fattu a traduzzione per u Sceffu di gendarmeria è u Direttore di a Rimonta. Questu hà dichjaratu ch’ella ùn avia da passà si cusì è ch’ellu ùn avia da scumpete cun ghjente scema, ma ch’ellu andava dirittu dirittu à chere ordini superiori.
In paese, l’aspettanu sempre ancu avà.

* * *

Hè cusì chì ognunu si ne hè andatu à i so affari. Di raporti è di lagnanza ùn si ne sentì più parlà...
...è Muschetta à si gose in santa pace, affiancata da i so picci, sottu à a cura di Zia Risabetta chì, di quandu in quandu, i chjama à buscà si quelle buchje di e mele à u purtellu di cucina.
- È dì chì u più bellu hè chì u fucile era scarcu !... avia cunclusu, in so pettu, Zia Risabetta.

U viaghju.

Si hà l’omu bisognu di spaziu, bisognu di strade longhe è piani larghi, bisognu dinò di lochi vergini è salvatichi. Si ne hà un bisognu intermittente quand’ellu ùn pò dà si lu permanente.
Issa primura, tuttu ognunu, in cuscenza o nò, a pussede in ellu. Ma quand’ellu ne hè cunvintu, l’omu ùn pò stà è tutte e scuse sò bone per mette in sesta a so ricerca di spazii novi, porghi è liberi.
À chì a si piglia à pedi, à chì à cavallu. Ma tuttu ognunu, rimarcate la bè, atteppa à l’insù. Perchè si sà chì i spazii veri di libertà sò i chjassi muntagnoli.
Issa manera di scopre l’alte strade è da quassù purtà un sguardu supranante nantu à e stese piaghjinche, diventate cum’è mischine da tantu ch’elle sò minuziate, face nasce in core di l’omu una alta stima di sè cum’è di l’altri. Nasce in più una certa rilativazione di e disgrazie, di e vanità, di e ghjelusie è di e pretensione di l’omi. Issa pratica muntagnola, soprapiù quand’ella hè stata vissuta da zitellu, omu ùn si ne pò più scurdà. È dopu à tanti anni passati d’altronde, trica l’ora di rimette si in cerca di i chjassi petricosi è di i stazzi ascosi, di i monti schetti è di i piani verdicenti, di i pascili fiuriti è di l’onde cantarine.
Quandu soprapiù u zitellu hà adupratu e fere è ch’ellu tene l’amore di e cavalcate, si trova una ragiò di più per vultà à i liberi traghjetti. Moltu più chì per u cavallu dinò, cumpagnu fidu, issa vita hè per ellu una nicessità, una primuranza. Per dì megliu, li si hè una manera d’accuncià si una salute fisica è murale à listessu tempu. L’omu cavallieru chì ùn sà issa verità è chì insiste per tene u so cavallu chjosu in scuderia, fussi ella di gran’ lussu, ci hà capitu quant’è un genuvese .
Issa ricerca di spazii muntagnoli, u veru cavallieru a trova partendu in cumpagnia, ma ancu puru solu, è qualchì volta, si capisce megliu, à dui. Vengu per dì : una è unu.
A scusa di parte li vene à spessu in pressa à l’occasione di e vacanze. Tandu ellu ne hà fattu u prugettu, ci hà pensatu, riflettutu, fattu scelta di traghjettu nantu à e carte topografiche, è per fine appruntatu roba, attracci è furnimenti. U fattu si stà chì quand’ellu ci hà pigliatu suchju, ùn si ne pò più passà. Li rivene sempre u laziu cum’è rivenenu e frebbe di stagione. Li si dichjara cum’è un rizzucu di fretu, chì pianu pianu impeghjurisce è face cullà a timperatura fin’ ch’ellu ùn hè partutu. È cum’è per e frebbe di stagione bisogna a chinina, per a soia bisogna a partanza.
U trattamentu hè semplice è abbastanu i primi passi cun l’amicu cavallu, i primi sbocci prufumati, e prime svampate muscose di e murze, di u spicu, di u muchju mischjati, per ch’ella caschi a infrebbatoghja è riveni a salute.
È si ne vede u risultatu ghjuntu chì omu si hè in fin’ di ghjurnata in qualchì pagliaghju, in qualchì stazzile, in qualchì aggrottu sia, accostu à u focu in bona cumpagnia, rammintendu si tale vaglinu salvaticu à francà, tale spiscia schjumosa à varcà, quelli pentoni argentati, o quelle muvrelle ombrichjose, u volu di una altagna maestosa o u sfrulu lestu di una levra, u cantu di l’acque furiose o u sussuru di una surgente salvatrice.
Tandu sì chì u più forte di a crisa hè passatu è chì a trimulella frebbaticcia hè smenticata. Curati è pasciuti ch’elli sò i cavalli, manghjatu ch’ellu si hè un morsu, cantatu si qualchì paghjella, ognunu s’arremba è abbagliulatu da e stelle s’addurmenta in un calurosu saccone, partutu di novu in un viaghju più legeru, fattu di sogni in i quali i cavalli si ne volanu, andendu ancu più insù, da sopra à i pinzali luccichenti di neve.

* * *

Ma l’omu di quale vi contu u fattu s’era troppu inchjuccatu di quellu bisognu di svarià è u so accessu di malestà ùn li s’era passatu cusì prestu. Soca u so casu ne era à un puntu stremu è qualchì ghjurnata ùn eranu state capace di sepellisce u so male. Passata ch’ella fù una settimana li ne restava sempre tracce.
Ellu si hè dettu dunque chì a medicazione ùn era abbastanza forte è chì per guarisce ci vulia un trattamentu à più longu andà. Hà decisu tandu di dà si à un viaghju cuntinuu, senza arretta, fin’ ch’ellu ne sentia u fastidiu di a so crisa.
Allora, prima di u sprichjà di l’alba, senza fà rimore, hà riguaratu i so trastuli, accunciatu e so prisacche, imbrigliatu, insellatu è incignatu u so cavallu, è pianu pianu, senza discità à nisunu si ne hè andatu. I so altri cumpagni, stanchi rifiniti, durmianu tantu inzuccati chì ùn anu intesu nunda.
È tandu u nostru cavallieru hà pussutu rializà u benfattu di u trattamentu sceltu : tuttu era più bellu, più bonu, più culuritu, più giuiosu, più incantevule. Chjassu fiuritu quì, boscu ombrosu più inlà, fiori più prufumati, cignali truttighjendu è codipisati, pernice allatendu a so ciucciata in prucessiò, canti d’acelli laziosi è di cucchi innamurati, è quassù, in un celu turchinu, una reghja di nuli bianchi chì si correnu appressu. È chì dì di u so cumpagnu : intrepitu è fieru, attippava per issi chjassi petricosi cum’è s’ellu viaghjessi nantu à un pianu erbicente. Ùn sentia nè fatica nè menu spatansciava. Sempre sgualtru, adestru è vuluntariu dendu si à u trottu è à u galoppu quandu u terrenu a permettia, cuntentu di pasce l’erbicelle sapurite di i piani di u Ninu, di u Camputile, di u Cuscionu.
In quantu à i lochi traversati ùn avia ellu mai vistu cusì belli, nè più culuriti monti, nè più verdicenti prati, nè più maestose fureste, nè più cantarine è fresche funtane.
È tocca è camina per un viaghju assai longu.
Ellu ne avia persu a misura di u tempu è di u spaziu. Ne avia ancu persu a memoria di tutta vita umana. S’era smenticatu di i so penseri, di e fin’ di mese mischine, di e tratte à pagà, di e cuntribuzione à u percettore maiurate per via di ritardu, di e difficultà di i trasporti in greva, di e bisbiglie è di e ghjelusie prufessiunale, di l’azizumi è di l’ordini patruneschi.
È tocca è camina per strada longa.
Si ne era ancu smenticatu di a moglia, chì ella avia tuttu almanaccatu per ch’ellu ùn partissi. Ùn ci era statu nunda à pippà per caccià la li di capu. Nè pienti, nè rabbie, nè preghere, nè carezze finte, nè vere minacce.
È tocca è camina per l’alte cunfine.
Si ne era smenticatu ancu di a so vittura sgangarata chì perdia l’oliu è fumicava cum’è un battellu, smenticatu di a pruvista di e legne ch’ellu divia taglià per l’invernu, smenticatu ch’ellu ci vulia à rinnuvellà a so assicuranza, smenticatu di a festa di u paese è di u santu à purtà in prucessiò, di a crescita di u disimpiegu, di u permessu à punti, di a lege antittabaccu, di u partitellu è di u partitone, di a diritta è di a manca, di a PAC è di u BAC, di i PTT è di a CGT, di u PAF è di l’URSAFF, di a « Sécu » è di u « PQ », di a SNCM è di RCFM ecc, ecc,... S’era smenticatu di tuttu, di tuttu, di tuttu. Asgiatu, beatu, ch’ellu era dapoi a so partanza, cum’è s’ellu avessi toccu e rive di qualchì Paradisu, di qualchì Nirvanà.
Smenticatu ! ! !

* * *

- Eh ! allora ! SMENTICATU di l’ora ? Disceta ti ! ! fù a chjama ch’ellu sentì, sbiguttitu è ochjiimpiciatu, u capu pienu di sogni maravigliosi.

Tutta a squadra era digià arritta, pronta à beie u caffè caldu è à insellà per una ghjurnata nova.

U sumere di Ziu Pittistu.

U sumere di Ziu Pittistu era un animale di prima trinca. Ùn ci ne era in tuttu u cantone chì si pudessi paragunà cun Murinu. Purtà a soma era per ellu quant’è tirà si una cullana di pete. È chì some ! Li si pudia carcà à belli trè o quattru decalitri di più chè tutti l’altri pari soi. Duiannincu, furzutu, intrepitu, sanguignu è mansu cum’è u pane, Murinu facia a invilia di tuttu ognunu è tuttu ognunu u si vulia cumprà. Or pensate la ! Chì Ziu Pittistu avia mandatu à fà leghje quelli chì li ne facianu pruposta, à qualchì prezzu chì sia.
In fatti, certi ghjelosi, vulianu disprezzà, dicendu chì Murinu era furzutu per via ch’ellu s’era sempre interu.
- S’ellu era castratu cum’è l’altri sumeri, dicia Stacchittone, u scarparu, seria di sicuru menu arditu. Tagliate li i cuglioni è viderete.
- Taglia ti i toi, o Stacchittò, rispundia Ziu Pittistu, è di trinchettu, postu chì u sai manighjà !
Ma cum’è in tutte cose, ciò chì hè pienu di qualità, li si trova sempre quantunque quellu picculu difettu. Murinu era cusì. Avia ancu ellu u soiu, ma, sinu à ora, nisunu si ne era avvistu.
Iè, Murinu era innamuratu !
Mi dicerete, quessu ùn hè un difettu. A vi cuncedu, ma u fattu si stà chì Murinu ùn era micca innamuratu di ùn sò chì arechjilonga, grisgia o spana. Ùn seria stata chè cosa naturale per un sumere interu è vergine, è Ziu Pittistu ùn ci ne averia mustratu nisuna difficultà à mustrà chì u so sumere era capace di fà prova chì, in amore cum’è per a soma, ellu ci s’intendia.
Ma ciò chì pare naturale à tutti, pò accertà si cum’è impussibile in tale circunstanza. A prova si ne hè chì un bellu ghjornu hè ghjuntu cumpare Carlumaria, u pecuraghju, dettu Pilone, à fà visita à Ziu Pittistu.
- O Pittì, senti mi un pocu. Ci vuleria ch’è no’ appaghjimu a mio sumera Muvrella cun u to Murinu. Hà l’anni richiesti per u saltu è s’ella và à bè ci surteria un bellu pulletru, chì sò tramindui fatti à u pinnellu. Chì ne dici ?
- Hè detta, o Pilò. Ùn ai chè da cappià a to sumera in chjusella è viderai chì Murinu li ferà u so affare.
- Ti ringraziu, o Pittì. Per pagà ci arrangeremu, ùn ne hè vè ?
- Pagherai à Murinu cun una sacchetta di castagne secche.
- Hè detta, o cumpà !

* * *

Cusì si hè fattu. Ma Murinu ùn era dispostu è ben’ chì Muvrella l’alzi a coda sottu à e nare, guardendu lu in catarochju è fendu li ronchi innamurati, quellu ùn l’abbadava mancu à pena. Hè passata una luna senza chì nunda fussi cunclusu frà i dui pensiunarii di a chjusella.
- Ahù, chì u to sumere ùn hè bonu ! hà dettu in zerga Carlumaria, riguarendu si a so sumera.
- Serà chì a to sumeraccia porta cun ella u sisu pecurinu. Hè per ch’ella sente u bicchizzu ch’ella ùn garba à Murinu, hà rispostu Ziu Pittistu, circhendu scuse à u so sumere.
- Dì mi dinò chi ci vulerà à prufumà la à l’acqua di Cologna per ch’ellu a salti ? Innò ?
Guasi guasi ci nascia l’ammosciu.
Ma quandu dopu à altre prove negative, omu si hè avvistu chì Murinu ùn intendia serve si di i strumenti chì a natura li avia dati, e gattive lingue ne anu empiutu u circundariu, cuntente di scherzà à Ziu Pittistu.
- À pensà la, cusì bellu sumere. Què po allora !
- Ahù ! U sumere di Pittì ùn hè capace ?
- Ci vulerà chì Pittì li fia vede cume fà !
- Serà bonu per a soma sì, ma per coglie si e sumere, oimè !
- Parlate mi di un interu chì ùn sà chè tirà pete quand’ellu vede una sumera in calore !
È rise, è rise. Ziu Pittistu ne era cuntrariatu, mirè. Di una certa manera, era cum’è s’ella era a soia, a virilità, chì seria stata messa in dubbitu. Zia Minicola, a moglia, circava à calmà lu. Nunda à fà. Pittistu era cuntrariatu, cuntrariatu. À tal’ puntu chì ne era ghjuntu à vulè ne di una certa manera, à u so cusì valurosu Murinu.
- Ma chì averaghju fattu eiu à u Signore per ch’ellu mi capitessi un sumere incapace d’alzà u battagliolu ? Seraghju casticatu, poi !
- Chì ti n’impifi di ciò ch’ella dice à ghjente. Lascia corre, o Pittì, ùn ti cumaccà u mullame. Ùn t’abbasta ch’ellu sia bonu per l’imbastiu ?
- Capiscu u to ragiunamentu, o Minicò, ma in tantu chì simu à a risa !

* * *

È cusì si hè passata l’invernata. Cun i so candeli di cotru à Natale, i so frisconi di ghjennaghju, l’acquifraghji di ferraghju è e burianate di marzu.
U fattu di a incapacità di Murinu s’era sventatu in e cunversazione di e veghje ingiru à i fuconi di u paese. Ùn si ne seria più ammintatu u casu sè, toccu i primi ghjorni d’aprile, à tempu à i primi ragi calurosi di u sole veranile è à i primi sbocci di fiuricelli in li prati, un fattu novu ùn era venutu à rimette in ballu e lingue di tutta a cuntrata.

* * *

Per capisce megliu a situazione, ci vole à dì chì a chjusella di u nostru Murinu si truvava à termini di quella di u Sgiò Antontò. À spessu, per ùn dì guasi sempre, Murinu si stava di capu à a siepala, ochjighjendu aldilà e lamaghje è i tanghi purcini, una bella fera chì, ben’ chè cugina carnale di razza, s’era quantunque di rangu suciale più altu chè quellu di l’asini, vale à dì ch’ella era ghjumenta.
È chì ghjumenta ! Saura di pelu luccichente, bionda di chjoma è di coda, stellata in fronte è pediata à quattru calzette bianche cum’è u latte, chì si ne assumigliava à isse giuvanette chì si ne vanu impumpunate è fresche à a messa di a dumenica.
Eccuti quì u difettu di Murinu ! Ellu era innamuratu. È innamuratu di issa ghjumentina, fatta à u pinnellu, chì soca per fà si vede, a si truttava codiritta à l’intornu di a so chjusella, passendu sottu à e nare di Murinu chì si ne tirava centu suspiri da strappà si ne u filu di u core.

* * *

Eccuti dunque u veranu, cun tutte e so spumate di muschi salvatichi, e so svampate di prufumi di fiori, venute da una natura rimessa in festa dopu à tanti mesi di sciagure fritose.
Serà stata a vista di quella ghjumenta più laziosa è pruvucante chè mai o l’odore di u rinnovu di a natura ? Andate à sapè ! Ciò chì hè sicuru hè chì u nostru Murinu dendu si curagiu, hà pigliatu l’abbriu, è di un saltu hà francatu a siepala è si hè lampatu in a chjusella vicina.
Mi dicerete chì qualchissia si pudia esse avvistu di u fattu ? Mancu pensà la. Esse sumere ùn vole micca dì esse pazzu. U sumere, o cari, hè astutu ! A prova si ne hè, una volta di più, chì Murinu, per mette u so prugettu à segnu, hà aspettatu l’attrachjata. Quandu un giuvanottu vene sottu à u purtellu di una brunetta, per serinatu, o per ficcà si in camarettu, vene di ghjornu ? Innò ! Aspetta ch’ellu fia bughju. Ebbè, cusì facenu i sumeri chì ùn sò micca in dietru à l’omi. O chì cridite ?

* * *

Si hè imbruttata a situazione u lindumane.
Quandu u Sgiò Antontò intese chì u sumere di Pittistu, issu menu è pocu di lignaghjolu, s’era varcatu in a so chjusella, li so ghjunte e santissime è à listessu tempu una svampata di collera. Ma quandu, in soprapiù, si hè resu contu chì a so ghjumenta s’era fatta coglie da Murinu, ci hè vulsutu à mandà à chere u duttore subbitamente chì u Sgiò Antontò hà fattu un attaccu di core chì ancu un pocu si tira l’aghette.
È siccome ùn era pocu camonchju u Sgiò Antontò ! Sempre azezu cum’è un prunu, rancicu di bursettu, campava di pocu, sparmiava ogni cosa è ùn pensava chè à mette danari da cantu. Vechju figliu è senza famiglia, for’ di un nipote, ùn avia in casa chè ghjente à u so serviziu chì viaghjavanu cum’è suldati, à ordini è cumandamenti secchi. « Spella pidochju » era u so cugnome, per dì !
Rivenendu à sentimenti, u Sgiò Antontò hà mandatu à dì à Pittistu ch’ellu si pudia aspettà à riceve i gendarmi chì ellu l’avia mossu una lagnanza, chì ùn avia da esse à pocu u dannu. È chì s’avia da vede ciò chì s’era mai vistu. È chì per l’ora ellu si tenia à Murinu chjosu in a so scuderia per prova di u dannu fattu. È chì l’affare avia da custà caru. È chì Caiena ùn abbastava per certi scrianzati patroni di sumeri predaghji. È chì cusì, è chì quallà !
Ziu Pittistu s’era messu in penseri è avia passatu a nuttata cun i pichji in capu, senza pudè chjode un ochju. À tempu à l’alba ellu a si spassighjava dananzu à l’usciu di casa quand’ellu hà intesu un fremitu bassu venutu di a chjusella. Si hè affaccatu è hà vistu à Murinu. L’animale avia riesciutu à tirà si fora, à sapè cume. U fattu si stà ch’ellu si ne era vultatu in i so lochi, ma micca solu, ùn cridete. S’avia fattu fughje a femina. Vicinu à ellu, à tocca tocca, a ghjumenta di u Sgiò Antontò s’era ancu ella varcata da siepala inquà.
- Avà sì chì simu in a merda, hà pensatu Ziu Pittistu. O Murì ! Ai fattu fughjiticci, ma sò eiu chì aghju da pagà a spesa di e ceremonie.
Nova tunizata in casa di u Sgiò Antontò. Fulmini è saette, brioni è satanassi ùn eranu à pocu. I gendarmi, richiesti da u ghjornu nanzu, sò ghjunti à fà u custattu di a situazione. È nova lagnanza di u Sgiò Antontò, per latrucinu di a so ghjumenta. Pittistu si ne difendia, dicendu ch’ellu era l’animale di u vicinu chì era venutu da a so vuluntà propia.
Quellu coppiu di gendarmi hà avutu a matinata à fà passa è veni da unu à l’altru per riceve e testimunianze. In fine l’animali di e duie partite sò stati spiccati è chjosi sugnunu in a so stalla, à son’ di ronchi è di fremiti addisperati. In quantu à e lingue di a ghjente, al cuntrariu, si sò sciolte di novu è ognunu dicia a soia. Currianu e vuciate cum’è bugie in tempu di guerra.
- Pare chì hè Pittistu chì hà fattu varcà u so sumere ind’è u Sgiò Antontò.
- Quessi sò fatti dispettosi. Ùn si face !
- Umbà ! Dicenu chì u Sgiò Antontò si hè tiratu in Bastia per fà intervene qualchì capizzone chì puderia fà mette à Pittistu in prigiò.
- Heu ! heu ! È perchè micca fà li taglià u collu ? Site scimiti, innò ?
- Ùn pensà chì ùn li mancheranu signori pari soi per aiutà lu à fà la pagà à Pittistu.
- Ah ! Dì la puru. Hè megliu d’avè cimice ind’è u saccone chè Spella Pidochju contru à sè.
- Conta la puru, o cumpà.

* * *

Ziu Pittistu è Zia Minicola si tenianu à l’infora di isse cunversazione, aspettendu a seguita di l’evenimenti. Ma u peghju era per Murinu, u corciu. Spiccatu da a so innamurata ellu ne perdia l’appitittu. Avia bonu Ziu Pittistu à dà li pruvenda scelta, orzu macinatu, brenu, castagne è ancu, roba di lussu per un sumere : venata. Nunda à fà. Murinu, in for’ di trascinelle di legna o di fascine, di patate o d’ortaglie, passava ore sane à guardà a chjusella da duve era sparita a so cumpagna. In fatti, u Sgiò Antontò avia fattu tramutà a ghjumenta in un altru chjosu, à l’altru capu di u cumunale.
Ma andate à circà à capisce l’animali, voi. Cume averà fattu Murinu per sapè duve Fauvette (era cusì u nome di a ghjumenta) era serrata ? U fattu si stà chì, sempre di notte, hè scappatu à ritruvà a so cara. È dalli Pà chì u manicu hè novu !

* * *

Issa nova faccenda hà rimessu in bullore a pieve è ùn vi ne dicu nunda di u Sgiò Antontò chì cuminciava à inzirisce : « Si trama quì una pruvucazione fatta di notte tempu è cun a cumplicità di qualchì banda di malcalzati di u paese chì si sò messi in capu di ghjucà mi à a risa è à fà mi perde a divuzione. È tuttu què per via ch’eo mi vogliu prisentà à l’elezzione cantunale. Eccu u cumplottu ! »
Vera o nò, ci vole à dì chì issi evenimenti si passavanu à puntu di u principiu di a campagna eletturale. È a lotta prumettia d’esse accanita, chì partitone è partitellu e si cuntavanu à tocca tocca. Per scuncià a soma è imbruttà l’affare si dava chì Ziu Pittistu facia campagna per u candidatu chì si prisentava contru à u Sgiò Antontò. Eccu ! Era tuttu dettu. Ciò chì ùn seria statu chè picchiglia di vicinanza diventava nimicizia di sangue. Quella di dui animali in calore turnava à u cunflittu puliticu. À tal’ puntu chì Traloni, u stitutore, partitante di u candidatu di Pittistu, pigliendu causa per ellu, hà lampatu in piazza cumuna à chì vulia sente la :
- Quandu un sumere republicanu si coglie è a ficca à una ghjumenta signurile, vole si dì chì u populu piglia a suprana ! À dì la ci chì à u spogliu l’anu à quellu locu ?

Issa manera di ciarlà ùn hè piaciuta à tutti quelli chì eranu di u partitu di u Sgiò Antontò. Ùn ne hè po abbastata a diplumazia di u Merre per sfrancà di l’azzuffu, pronti ch’elli eranu unepochi à ficcà si e mane. Una parolla piglia l’altra, punta quì, punta quallà, in fine chì ci hè nata una cazzuttata tremenda. Currianu i sciambuloni è e ruchjittate cum’è frittelle per e feste.
Camellu, u panatteru, dettu Farinetta, hè statu u primu à ritirà si di a baruffa, per causa ch’ellu s’era fattu pistà i dui ochji è ch’ellu ùn ci vidia più.
Petru Antone, dettu « Ghjeiettu », ci avia persu quattru denti di dananzu da una ruchjittata, ciò chì hà fattu dì à Orsu Santu, u capraghju :
- Avà chì u purtellu hè apertu surteranu megliu e to parolle, o tartagliulò !
Ùn hà avutu u tempu di compie ch’ellu si hà ricevutu un sciambulone chì l’hà lampatu longu tiratu in pianu.
- Piglia ti què, o « Puzza di beccu » ! l’avia dettu Andria « Muschittone » chì era caffitteru in piazza cumuna. Serverà per pagà mi a meza ch’è tù mi devi dapoi Natale scorsu !
À tempu detta chì una capata l’inciacciava u nasu.
- Tè o « Muschittò », què hè per l’acqua chì ti serve à battizà a to vinaccia ! o scruccò ! L’hà mughjatu Tittinu « Volpe secca », u pellaghju, prima di cascà à so tornu di grugnu in la polvera.

* * *

Si vene à dì chì e campagne eletturale parenu esse fatte apposta per fà risorge tutte e picchiglie tenute sottu à u mantellu. È ognunu trova tandu l’escitoghju per sfugà si di ciò ch’ellu tenia in traversu di u cannaruzzu. Passata a buriana, sbucciatu u brisgiolu, cascata a frebba, tuttu andava megliu. Soca hè per via di quessa chì e campagne eletturale, per fine, sò nicessarie à a sucetà. Passatu u scrutinu, si sente l’omu allegeritu, spurgatu, sbarazzatu di unepochi di rancori. È ancu s’omu si parla pocu frà contrapartitu, ùn si hà più quellu odiu tenutu sottu à pressione è chì rudia u fegatu.
Per taglià la à l’accorta sappiate chì u Sgiò Antontò hà persu l’elezzione un mese dopu à issi evenimenti. A disfatta hà avutu per cunseguenza di carcà di cataste di malva porte è purtelli di a so casa, da fà ne lavativi per dece anni, è per l’ora di ùn pudè esce di casa. Senza cuntà e canzone chì li si hè fattu. Certi scrianzati sò andati sinu à rammintà li l’amori di Murinu è di Fauvette, aghjustendu u martoriu à l’offesa.

« Sia per l’amor’ di Diu sè lu nostru candidatu
Hà presu lu lavativu chì di malva avemu datu.
In corpu ùn hà più lu focu
Ora l’hà à quellu locu.

A ghjumenta in lu pianu hà truvatu à fà la bè,
L’asinu republicanu a si face ellu valè.
Per amore è per forza
Tutt’è dui l’anu in borsa. »

Inghjuriatu, u Sgiò Antontò pensava andà si ne via, al menu per qualchì tempu, scusa di permette à tuttu issu cumbugliu eletturale di perde ne a frebba. Ma hè statu custrettu di stà, cunvucatu ch’ellu s’era dananzu à u ghjudice di pace per via di e so lagnanze contru à Ziu Pittistu.
U ghjudice intesu e dichjarazione di e duie partite hà fattu rimprovaru à Ziu Pittistu di ùn avè tenutu u so sumere ben’ serratu.
- L’affare fù di notte, o Sgiò Ghjudice, si hè difesu Ziu Pittistu, ammintendu u pruverbiu, è eiu, a notte, mi riposu è dormu chì rientru stancu. Di ghjornu scumbattu in campagna per stantà u pane di i mio quattru figlioli. Ùn hè ghjusta ch’eo sia solu custrettu à pagà dannu. Guardate chì sè Murinu hà manghjatu in a chjusella di u vicinu, a so ghjumenta ne hà fattu altru è tantu in a meia.
- Ma hè u vostru sumere chì hà principiatu, Ùn hè vè ?
- Isiè, o Sgiò Ghjudice, ma per u fattu hà datu a so sumenta di rigalu, cun generosità. Chì ne fate voi di l’amore ?... È u risultatu sè a ghjumenta ferma pregna ? Guardate chì s’ella si face un bellu pultrinu si hà da valè più u mulettu chè i quattru fili d’erba ch’ellu si hà pasciutu Murinu.
- Hè vera, hà ricunnisciutu u Ghjudice, eppo vultendu si versu u Sgiò Antontò : « Chì ne pensate di issa difesa ? »
- Eiu, o Sgiò Ghjudice, ùn aghju chì pensà di e chjachjare di issu omu. Eiu ùn dumandu chè i fatti ; quelli chì rendenu ghjustizia per i danni ch’eo aghju avutu à suppurtà. Hè tuttu ciò ch’eo aghju à dì.
U ghjudice intesu e duie partite, hà messu tuttu u mondu fora, dicendu chì a causa seria ghjudicata frà un mese.
A cunsulazione d’avè persu l’elezzione di cunsiglieru, hè stata per u Sgiò Antontò di sente cundannà u so nimicu puliticu. A penalità prununziata ùn hè stata di sicuru in paragone di ciò ch’ellu stimava u dannu, sopra à tuttu murale, ch’ellu avia vissutu, ma quantunque li parse vede ci, sinnò una vittoria, al menu una rivincita.
Per via d’esse statu à l’iniziu di u cunflittu, Ziu Pittistu hè statu cundannatu à pagà u dannu fattu, sianu dui decalitri d’orzu, o l’equivalente in soldi. Più e spese di tribunale. In quantu à a nascita di u pulletru, in casu ch’ella successi, seria attribuita à u prupietariu di a ghjumenta.
Issu ultimu puntu avia per effettu d’inzergà Ziu Pittistu. Stizzosu, ellu vulia fà appellu. « Ma postu chì a lege a mi permette ? » dicia à a moglia.
- O fratè, cheta ti, dicia Zia Minicola. Ùn vale a stuzzicà a coda di l’asinu, chì ci và bè. Cuntenta ti cusì, s’aviserà più tardi. E lege sò cum’è i cani pastureschi, à sai ? Fatte per prutege, ponu ancu casticà !

* * *

Qualchì mese dopu, à l’entre di marzu, Fauvette si hà fattu un bellu pulletru. Baiu scuru à a nascita, hà mutatu pelu pocu dopu per piglià listessu culore chè a mamma, è for’ di l’arechje chì s’assumigliavanu à quelle di Murinu, hè firmatu stellatu in fronte. Ellu facia l’ammirazione di tuttu ognunu, pensate : u fruttu di l’amore ! Solu u Sgiò Antontò ùn ne vulia sente a puzza. Ùn hà mancu vulsutu vede lu.
- Bastardi in a nostra famiglia ùn ci ne hè mai statu è mai ci ne serà. Ch’ella sia ben’ capita. Hè cusì decisa. Eppo à mè ùn mi garbanu chè e cavalline, chì cunvenenu megliu à a mio cundizione. Ùn mi parlate di muli è di sumeri chì sò roba di zappaghjoli, pastori, lignaghjoli è altri strappafatica.
Hà datu ordine à e so ghjente di vende Fauvette è u so mulettu à a prossima fiera, detta ch’ella seria a slattata. Hè cusì chì l’ottu di settembre, in campu di fiera di Casamacciuli, ci era à vende una ghjumenta saura è u so mulettu. L’omu incaricatu fierante ùn hà avutu tempu di ligà li à a fibbia chì un paisanu l’hà incettati senza mancu tirà u prezzu. L’affare cunclusu e duie fere anu fattu à l’arritrosa u caminu di l’andà... sò rivenute in i so lochi.

* * *

Per fine, ci vole à sapè chì prevenuta chi l’animali eranu à vende, Zia Minicola, avia incaricatu un so parentellu, in Niolu, di fà l’affare.
Ùn si pò dì quantu a rivincita di Ziu Pittistu hà scioltu di novu e lingue di a pieve sana. Ma ùn si ne pò dì quant’ella hè stata dinò a stizza di u Sgiò Antontò. U gattivu sangue ch’ellu si hè fattu l’hà turnatu giallu cum’è una panizza. Per ùn stà à a risa di i cumpaisani hà fattu vende ogni cosa, animali è racolte, è si ne hè andatu à stà si ne ind’è un nipote di soiu, ver’ di e parte d’Aiacciu.

* * *

In una chjusella, dapoi, si vede un sumere fieru è laziosu in cumpagnia di una bella ghjumenta saura chì ùn lu chita di una zampata. È tutti l’anni, toccu u veranu, un pulletru, fruttu di l’amore, nasce, pasce, cresce è zerpitteghja, bellu cum’è un fiore.
Da u purtellu chì dà sopra à a chjusella, Zia Minicola è Ziu Pittistu i ti miranu, incantati.
- T’arricordi, o Pittì, chì i mio parenti dinò ùn vulianu ch’è tù mi maritessi ?
- Isiè, o cara. Prova chì contru à l’avversità ci vole vulintà è pazienza.

U ciucciu di u « Filicatu ».

In piazza à a chjesa ci era a cunferenza di i Piazzoni.
Cusì i chjamava Zia Margherita chì tenia caffè in piazza è seria stata primurosa, di sicura, di vede li in caffè piuttostu chè fora à fà discorsi senza fondu.
- Avà si hè riunitu u cunsigliu di l’ONU, dicia ella stizzosa è fendu l’ochjacciu.
In fatti, issi Piazzoni ne dicianu più chè ciò ch’elli ne sapianu è ne avianu amparatu, sì casu mai avianu amparatu qualcosa.
- Iè, a vi dicu eiu, u meccanisimu di l’universu si hè scundisatu, dicia sicuru di u so pensà, Carlu, u stazzunaru, dettu « Plutone ».
- Ùn ci hè più stagione, aghjustava un altru.
- Seranu po chì ne sò causa quelli di a bomba ATTOMICA ! incalcava cun zerga Ceccumaria u vaccaghjolu, dettu « Scornaboi ».
- È perchè Antò micca ? Per Diu Santu ! ! intervenia Ziu Tumasgiolu, chì era sordu cum’è una campana, è in più, andava à fà i so novantasei anni à e prossime vindemie.
Ci vole à sapè chì Antò era u so figliolu. Un manghjone finitu chì purtava u so quintale bon’ pesu. Cugnumatu, cume si deve « Pulendone », vistu ch’ellu si facia falà à belle dodeci fette di pulenda, una fila l’altra, senza cuntà un figatellu, un casgiu frescu, è i custipoli cun ùn sò quanti bichjeri di vinu. Ellu corciu s’era un pocu sempliciottu, vistu chì a natura, larga per a trippa s’era fatta rancica per u cerbellu. Hè ciò chì facia chì u babbu ne pigliava sempre a pratesa.
- Iè, o Ziu Tumasgiò. Ci ne serà ancu per ellu. Ùn vi fate penseri, li mughjava à l’arechja u Merre, à mezu à e risate è mentre chì u vechju pichjava di bastone in pianu per fà si la valè. Eppo, soca per fà mostra di a so sapienza u Sgiò Merre hà dettu : « D’appressu à a Meteorologia Naziunale, pare ch’ella ùn si hè vista tale sicchia dapoi u vintisei ! »
- Ùn aghju mai vistu tanta polvera nantu à i stradoni, aghjustava Pasquinu, u pedone di a Posta, dettu « Calcagnone ».
- Chì, chì, chì,... dicenu, chì, chì, chì,... u prete à da fà sorte, chì, chì, chì, u Santu in prù, prù, prù...
- Prù, prù, prù face u sumere, scaccanava « Calcagnone ».
- ...in prucessiò, iè, hà cumplettatu u so discorsu Petru Antone, u balbottu. Hè vera, chì, chì, chì... l’hà detta eri u cun, cun, cun...
- Cun, cun, face u cuccu ! aghjustava torna « Calcagnone » per fà ride a cumpagnia.
- ...u Curratu, iè ! Hè vera ! Per dumenica chì vè, vè, vè...
- Bè, bè, face u beccu !
- ...dumenica chì vene ! ! Iè, o « Calcagnò » ! ! È beccu serai tù, chì, chì, chì... porti e corne, chì, chì, chì... fendu a turnata a to moglia, chì, chì, chì...
Ci hè vulsutu à tramette si chì « Calcagnone » vulia ficcà e mane à Petru Antone, u trastagliulu. Per furtuna, à u Merre l’hè venuta una bona parolla, invitentu tutta a cumpagnia di i Piazzoni à tuccà un bichjeru in caffè di Zia Margherita.
Hè stata quandu sò firmate viote unepoche di meze di vinu chjarasgiolu chì si hè vistu à Battistu u « Filicatu » affaccà in piazza à cavallu à a so sumerella. Ci vole à sapè chì u « Filicatu » s’era fragnolu in tempi d’alive è carbunaru u restu di l’annu. Ciò chì vene à dì chì l’untu di un’ epuca aghjustatu à u nigrume di l’altra, l’omu ùn pudia esse si francatu di un tal’ cugnome.
Ma ciò chì per l’ora facia ride i Piazzoni era u fattu di vede u « Filicatu », anche longhe cum’è pali fasgiulaghji, coltu à quella sumerichja ; i scarpi guasi guasi li trascinavanu per u pianu. È dalli e rise.
- O « Filicà » ! Furtuna chì a sumera porta l’imbastiu, o sinnò tocchi di pedi in pianu ! lampava « Calcagnone », sempre in estru di macagnà a ghjente.
- Hè per frenu in e falate ? dumandava « Scornaboi ».
Ma Battistu u « Filicatu », occupatu à imburrà a so pippa hà fattu neciu di ùn avè intesu è hà cuntinuatu a so strada. Hè tandu chì a disgrazia hè scuppiata. Venutu da chì sà induve, eccuti à Moru, u sumere interu di u Merre ghjuntu à galoppu serratu, nare aperte, runchizzendu quant’è centu trumbette, à battagliolu incurdatu, chì si lampa lestu lestu in groppa à quella sumerichja di u « Filicatu ».
Battistu ùn hà avutu u tempu di sbarcà si è si hè firmatu inchjappatu, incruccatu, scuzzulatu trà mezu à i dui innamurati. Inchjudatu soprapiù, ellu corciu, chì u interu li s’avia ficcatu e duie zampe in e duie stacche di a so ghjacchetta di villutu chì si truvavanu spalancate d’ogni parte.

* * *

A cumpagnia di i Piazzoni hà cessatu e rise, ma hà avutu bonu à fà è à scumbatte per scavalcà u sumere è rende a so libertà à Battistu, ùn ci sò pussuti riesce fin’ chì Moru ùn hè statu saziu d’appitittu.
U poveru Battistu, marturiatu, pestu è ripestu, era in pietosu statu quand’ellu si hè pussutu sorte di l’impegnu. Ellu corciu tirava e buccate cum’è i pesci for’ d’acqua, per causa chì parechje coste eranu rotte. L’anu purtatu in casa soia mezu mortu. I Piazzoni ci avianu pocu laziu di ride à sente i lagni di u « Filicatu » chì ripetia : « Oimè, chì sò mortu ! » Eppo ne anu risu ancu menu quandu a moglia di Battistu, affaccata à u purtellu hà vistu tutta issa squadra. Hà cridutu ch’ellu era un ritornu di sborgna è si hè messa à mughjà :
- Ahan ! O briacò ! Aspetta à mè chì t’aghju da riceve à spazzulate ! À tè è à i pari toi !
Anu avutu i so penseri à fà capisce à Mariola inalteriata chì a vinaccia ùn avia nunda à chì vede cun a cundizione di u maritu. In fine ci hè vulsutu à fà vene u duttore da l’Isula per curà à Battistu chì si lagnava notte è ghjornu. Cataplasimi è brodi caldi, tisane è ove sbattute, ne hà avutu per un mese à rimette si. Ma per ellu corciu, u martoriu ùn era finitu : dopu à e suffranze fisiche sò successe quelle murale. U paese cumossu di issa disgrazia avia pigliatu in cumpassione u « Filicatu », ma ghjà ch’ellu si hè sappiutu for’ di periculu, anu principiatu e ciarle è e macagne.
- Di quesse e strufinate !
- U « Filicatu » a si hè vista brutta !
- Ancu un pocu ci passa ellu à u locu di a sumera !
- Ùn vedi micca ? U « Filicatu » firmà si pregnu ? O e rise !
È cum’ella si capisce in isse circunstanze, i pullastroni l’anu fattu a canzona :
« U sumere di u Merre hè cascatu innamuratu
È fendu pocu manere si hè coltu lu « Filicatu ».
Ci serà poltru à cumprà
Quand’ellu hà da pullitrà. »

* * *

E pene di Battistu u « Filicatu », di u tempu ch’ellu era stesu in lettu sò state poche in pettu à quelle ch’ellu hà avutu à suppurtà una volta surtitu cunvaliscente. I zitellacci, sempre scherzosi, li cantavanu a canzona, piatti daretu à e quatrere per ùn esse ricunnisciuti. I pullastroni più arditi, elli li dumandavanu :
- O « Filicà » ! Hè per quandu ?
- O « Filicà » ! Cume l’ai da chjamà ?
- O « Filicà » ! Serà mascu o femina ?
Pocu in gamba l’omu ùn pudia fà tanti gesti, ma e biasteme ùn eranu à pocu. È cum’è sempre in tal’ fattu, più s’era stizzosu, più ci era macagna. Per fà la cumpletta, a malasorte hà vulsutu impeghjurisce a vita di Battistu u « Filicatu ». L’hè scuppiata tandu una crisa d’idrupisia chì l’hà fattu ingunfià cum’è un buttacciu. Soca l’effettu di e cuntrarietà. À tal’ puntu chì tuttu u paese ne hè firmatu à l’idea strana chì Battistu s’era pregnu.
Quelli chì ci cridianu u più cuntavanu i mesi per stimà l’epuca à a quale ellu avia da « figlià ». Guardate chì mancu parlavanu di « parturisce ».
- U saltu hè successu à a prima luna d’agostu, dicia « Plutone », u stazzunaru, chì tenia assai contu di a luna per via di i pustimi di u so ortu.
- Dunque u quattordeci, precisava « Calcagnone », u pedone, à puntu u ghjornu chì aghju rimessu un pacchettu ricumandatu à a Signora Lisa, quand’ella hà ricevutu i so scarpi à tacchi alti.
- Eccu e matematiche ! Dunque si pò dà ch’ellu pulletri u quattordeci di lugliu ? È viva a Republica ! cuncludia « Scornaboi », sempre prontu à a macagna.
- Chì, chì, chì,... s’ella hè vera, ci, ci, ci...
- Cì, cì, face Tino Rossi, impuntava « Calcagnone ».
- ...ci nasce a rivuluzione in tu, in tu, in tu...
- ‘Ntù, ‘ntù, face u trenu !
- ...in tuttu u CANTONE ! ! È PO MERDA ! ! ! O « Calcagnò »
- Antone hè una merda ? ! hè scuppiatu Ziu Tumasgiolu u sordu, à bastone pisatu prontu à fà lu falà in capu à Ghjacintu. Ci hè natu u parapiglietteni, è ci hè vulsutu spiecazione longhe di un bon’ quartu d’ora per fà capisce à u vechju chì u figliolu ùn era in causa.

* * *

In fine chì u duttore di l’Isula, rivenutu hà visità à Battistu l’hà fattu ospitalizà in Bastia, duve ellu hè statu operatu. Esciutu di issi strazii novi, Battistu chì ne avia pocu laziu di turnà à suppurtà e macagne di i so cumpaisani, si ne hè andatu à passà trè belli mesi ind’è un cuginu di soiu chì avia pigliatu moglia in Castagniccia è ci stava di casa. Mariola hè stata prevenuta ch’ellu era guaritu è ch’ellu si ripusava à l’acqua acitosa, vistu ch’ellu avia bisognu di ritruvà salute. In fine, ch’ella seria prevenuta di u so ritornu è ch’ella ùn appii penseru di nunda.
Cunvintu ch’ellu avia da esse macagnatu à u ritornu in paese, l’era venuta un’ idea tremenda, à u « Filicatu ».
- O Dumè, hà dettu à u cuginu, serà ch’eo mi compri un bellu pulletru sumerinu prima di rientre chì ci sò belli per issi lochi. A mio sumera si face un pocu vechja.
- Iè, o cugì ! Ùn manca a scelta.
Cusì si hè fatta a incetta è Battistu, per fà bè, hà decisu di turnà si ne in paese a dumenica dopu. L’imbasciata essendu fatta da « Calcagnone » chì hà purtatu u dispacciu, si pò pensà chì tuttu u paese ne hè statu avertitu è chì ci seria assai curiosi per vede u Filicatu. In fatti, quandu Mariola hè andata cun u cabbiulè di u fratellu, à circà u maritu in gara, ci bullianu e ghjente più chè nantu à u mercatu, in Bastia, in cor’ di mane.
A surpresa ùn era solu à issu puntu, hè stata dopu avè dumandatu nove di a salute di u maritu ch’ella si hè intesa dì à alta voce per chì ognunu senti :
- Và bè è megliu, o Mariò ! U partu si hè scioltu d’incanti è Ciucciu hè in bona salute.
- U partu ? Ciucciu ? Chì mi canti ? Quale hè chì hà parturitu ?
- Eiu ! O cara !
- Tù ? Sì scimitu o chè ? !
- Mancu à pena ! A prova si ne hè, eccu quì ...
È Battistu hà fattu vede à a moglia, sbarcatu da u vagone à bestiami, un asinellu bellu cum’è un fiore, peliricciulatu, ochji di villutu, ugnola luccichente, affunatu da un bellu cavizzunettu di coghju cum’elli i sanu fà Orezzinchi, è chì si rudia cun piacè a manata di castagne secche chì Battistu li purghjia.
Ancu un pocu Mariola ne hè cascata di daretu in pianu da tantu ch’ella era stupita.
- Voli ride, o Battì. Ùn la mi poi fà crede po què !
- A prova chì Ciucciu hè quì, innò ?
Or basta ! U paese hè statu messu in sullaccaria quandu a nutizia hè corsa cum’è u fulmine da una casa à l’altra. À chì ci cridia, à chì nò. Ognunu scumpetia di u veru o di a burla. I Piazzoni, riuniti in piazza à a chjesa, ùn eranu in dietru di cumenti :
- Sò chjachjare dopu cena ! Dicia « Plutone ».
- Hè ! Dicenu chì u medicu hà fattu po u certificatu ! Sustenia « Scornaboi ».
- Ahù, sò fole !
- Chì, chì, chì,...hè faciule à cà, cà, cà...
- È caca, o Ghjacì !
- ...à capisce ! Basta o « Calcagnò » ! !
- Basta tù, o trastagliulò !
- Chì, chì, chì,... un MUNTONE ÙN PÒ FÀ CAPRA ! !
- Antone hè una capra ? ! ! Si hè infiaratu Ziu Tumasgiolu. È u gestu hè statu tantu lestu chì nisunu hà avutu l’evenimentu di parà lu. A bastunata hè falata secca secca in capu à Ghjacintu u tartagliulu. Furtuna chì a baretta hà paratu un suppulellu, o sinnò l’apre u cerbellu.
Dicenu da quellu ghjornu, da tantu ch’ellu hè statu intrunatu u capu di Ghjacintu, chì ùn balbutteghja guasi più.

* * *

U « Filicatu », ellu, hà mustratu chì sè tuttu un paese si pò ride di un omu solu, un omu solu pò burlà tuttu un paese.

U sumeracciu neru.

Era festa in paese. U Santu era surtitu di chjesa è a prucessiò u spassighjava, fendu li fà u tradiziunale giru di i chjassi è strittoghji, purtatu da e spalde di i paisani chì si rimpiazzavanu tutti i centu passi da tantu ch’ella era pisia a statula ; eppo mucavanu prestu e spalde malgradu e barette ficcate sottu à a stanga per ammurtisce.
Seguitendu u crucifissu, venianu l’omi affiancati da quelli di a cunfraterna vestuti di e so mantellette turchine ingallunate di giallu. Facianu scorta da ogni latu à u Santu, purtendu croce, bandere è lampioni. Appressu, sottu à u baldacchinu, venia u Sgiò Piuvanu Casigli, chì dapoi issa prucessiò avia mutatu u so nome è si hè usatu di chjamà lu Prete Casgile. Eccuti perchè : ellu ne era tralintu ghjà ch’ellu si parlava di casgiu vechju è li tricava sempre l’ora di finisce spuntinu, cena o cullaziò, pur’ di ghjunghje ne à assaghjà tutti i casgi messi in tavulinu.
A settimana scorsa hè stata quella chì hà stalvatu u so cugnome per u sempre. Ellu s’avviava cun u so saccu di pane settimanale appiccollu, in cor’ di meziornu, per andà à fà cullaziò, quandu e so nare sò state assaltate da a puzza (scusate, da u prufume), di u casgile d’Orsu Santu. Ùn hà pussutu resiste è si hè avvicinatu à a porta per sente ne megliu u sfogu. Ci vole à dì chì eramu in tempi di sulleoni è u calore facia cresce quellu muscu caprunu chì incantava u nasu di l’omu di chjesa. À tal’ puntu chì ùn si hè pussutu ritene di pisà a cricca. Casgi ci ne era di tutte e mamme : vechji è freschi, mezi fatti è in cerbella, ma quelli chì piacianu u più à u prete eranu quelli casgi merzi, chì una volta intamati si lasciavanu andà, si sprufundavanu cum’è e mure di e vechje case è da duve surtianu attempu, un focu d’artifiziu di saltarelle è una sfugata imbalzamata di sisu biccale. « Ecce caseus ! » hà latinizatu u Piuvanu armenduvendu a cultella.
S’era datu à intamà unu di issi casgi vechji, mai pensendu fà peccatu, vistu chì Orsu Santu l’avia dettu centu volte : « Entrite in casgile, o Sgiò Piuvà, cum’è in casa vostra. Quant’ella vi pare, chì sò chì u nostru casgiu vi piace. ». Hè tandu chì hè successa quella disgrazia.
Soca chì quellu ghjornu u Signore hà vulsutu casticà lu per u so peccatu di liccataghjisimu ; eccuti chì a porta si hè chjosa da per ella. U Piuvanu si hè firmatu prigiuneru in casgile ! È issa purtaccia ùn si pudia apre chè da l’infora ! Hà avutu bonu à chjamà, mughjà, pregà è pichjà à l’usciu ùn hè statu intesu da nisunu, essendu datu chì tutta a famiglia s’era in piena sighera di granu è si stava in pagliaghju vicinu à l’aghja. È cusì, fin’ ch’ella ùn ne finia a tribbiera. A casa d’Orsu Santu, in più, era scantata da l’altre, ciò chì vene à dì chì u Piuvanu ci hà passatu trè ghjorni è duie nuttate.
Più campane, più benedizziò, più nuvene. A chjesa era muta è senza prete è e bighine eranu inchiete :
- U nostru Piuvanu ùn si hè più vistu. Serà malatu ?
- Innò ! Ùn ci hè in presbiteriu.
- Allora chì ne serà diventatu ?
- Vai à sapè. Serà andatu per affari soi...
- O serà statu chjamatu da u Vescu ?
- Pudia avè la fatta sapè, prima di parte poi.
Quandu Orsu Santu, in fine rivenutu da l’aghja, hà truvatu à Prete Casigli chjosu, ne hè firmatu stupitu, ma u fattu si stà chì u Piuvanu ùn avia patutu nè di fame nè di sete, postu ch’ellu avia u pane è ch’ellu ci era casgiu è budulese di vinu chjarasgiolu. « Ciò chì per u più mi hà cuntrariatu, hà dettu u prete hè d’avè durmitu duie notte nantu à e scaffe di u casgiu ». Ellu corciu era tuttu ciò ch’ellu avia truvatu, megliu chè di dorme in pianu. Ma più tardi, ciò chì dava fastidiu à a ghjente chì s’avvicinava di u sant’ omu, era l’odore di u casgile ch’ellu si purtava cun ellu, ma chì ellu ùn sentia più, maceratu ch’ellu avia tanti ghjorni in quellu sisu. È siccome chì cambià di suttana ùn accadia chè tutti i sei mesi. È cusì, a casata di Casigli si hè mutata lesta lesta in « Casgile »

* * *

Per l’ora, vestutu di l’abitu è di l’astola, brevariu in manu, seguitava u Santu, lascendu trascinà per daretu e vistighe di a pruduzzione prufumata d’Orsu Santu, chì prufitavanu à i nasi è à e bocche spalancate di e donne chì venianu appressu cantendu e lode à u Santu.
Di ritornu, a prucessiò si hè piantata una cria prima d’entre in chjesa è u Piuvanu si hè accustatu à a porta per via ch’ellu era l’usu di fà una preghera nanzu di rimette u Santu in pedistallu. Hè tandu chì u Piuvanu ancu un pocu ne casca seccu, cum’è s’ellu avessi vistu à Satanassu in persona : à mezu à a chjesa, à dece passi da l’altare, neru cum’è a pataghjine, fermu cum’è un sciappale, chì ti guardava u prete imbisistitu, eppo, tuttu di un trattu si hè messu à runchizzà : un sumere ! Ma oh ! Ci vulia à sente. I ronchi cuprianu e campane chì chjuccavanu à ciccona !
- Quale hè chì mi hà ficcatu issu sumere in chjesa ? si hè infiaratu di zerga u Piuvanu.
Omi, donne, vechji è zitelli, sbiguttiti, ùn sapianu risponde chì ùn avianu vistu nunda, elli corci. Prete Casigli hà pisatu u nasu è hà mughjatu à i campanari chì ùn sentianu è cuntinuavanu à scampanizà à più pudè. Elli ùn piantavanu di sunà chè quandu u Santu entria in chjesa. Ci hè vulsutu à cullà in campanile à fà li tace ; ma mancu elli ùn sapianu nunda di u sumere. Nisunu avia vistu issu animale capu nanzu è nisunu pudia dì quale ne era u patrone.
U sumere era mansu. Si hè lasciatu affunà è lià à a fibbia in piazza à a chjesa tutta a ghjurnata. Ùn vi ne dicu nunda di l’estru di u Piuvanu ; cullatu in pulpitru, l’hà dettu a soia à i sumeri à quattru è à dui pedi !
Finita a festa, hè stata decisa chì u piore si seria incaricatu di mantene u sumere fin’ ch’ellu ùn s’era truvatu u patrone. U piore, Ghjuvancamellu, dettu « Casca è posa » per via ch’ellu era pocu intrepitu per u travagliu, dettu dinò « Zunzurunzù » per via ch’ellu stinzava più vulinteri l’archettu di u viulinu per fà ballà i ghjorni di festa. U piore dunque, curava u sumere mirendu lu di un gattivu ochju vistu a so rinoma satanesca, ma, li dava quantunque tutti i ghjorni pruvenda è fenu.

* * *

Un mese hè passatu.
- Ma sò à cortu di fenu, eiu ! À ron’ di pasce issu sumeracciu ùn ne aghju più per i mio animali...
- Fà li una sunata di viulinu, o « Casca è pò » !
- Un cornu, li suneraghju !... L’aghju da cappià, sì ! !
È cusì hà fattu in cor’ di sera. U lindumane, duve era u sumere ? In chjesa !
Issu colpu Prete Casigli hè surtitu di u suminatu :
- Vergogna à voi ! Paese d’ebrei ! Scrianzati ! Anderete tutti in infernu per ùn rispettà a casa di Diu !
Era moltu più arrabbiatu u Piuvanu ch’ella l’era ghjunta à l’arechje u so cugnome. S’era sparta in paese a nova di a so penitenza in casgile d’Orsu Santu è e bighine s’eranu fatte una malizia di cuntà la li.
- Volenu dì, o Sgiò Piuvà, ch’ellu seria u Dimoniu piattu sottu à u pelu neru di u sumere...
- Satanassu ne averia prufittatu per via ch’ellu ci hè u peccatu in paese...
- Dicenu dinò chì,... Voi dinò... o Sgiò Piuvà...
- Chì diceranu ? Sentimu un pocu.
- Volenu dì ch’è vo’ seriate in peccatu di liccataghjisimu per via di u casgiu...
- Fate la finita ! Site voi e gattive lingue ! hà cacciatu u prete inalteriatu. Serà chì una mansa di scrianzati mi si volenu ghjucà à a risa, ma s’eo ne pescu unu li dò eiu a benedizziò ! Ahan ! « Prete Casgile » ! U l’aghju da dà eiu u casgile è u caghjatu !
U Piuvanu stava cunvintu chì tutta issa cumedia era fatta per fà li perde a divuzione. In quantu à Ghjuvancamellu ùn vulia più sente parlà di sumere neru è hè statu Orsu Santu chì l’hà pigliatu è chjosu in u so pratu sigatu di pocu. U lindumane, fà chì a siepala era di poca forza, u sumere ùn ci era più. Nisuna vistiga, nisuna nutizia : u sumere neru era sparitu.

* * *

Un annu hè passatu.
Nisunu pensava più à quellu fattu, soprapiù chì u paese s’appruntava à festighjà u so Santu. Prucessiò, cantilene, lampioni, bandere, croce è campane chì sunavanu à rompibattagliolu, tuttu andava bè è megliu quandu di ritornu in chjesa, quale ci era in pienu mezu di u locu santu ? U sumere neru !
Tandu, à « Prete Casgile », li sò ghjunti l’odii sulenni è guasi guasi un attaccu... Hè turnatu biancu cum’è un cirone, eppo rossu cum’è una pumata, eppo neru cum’è... innò, micca cum’è u sumere, ma guasi. È nè menu hà pussutu predicà in pulpitru. Si hè mandatu à circà una medicina in l’Isula, chì u core di u Piuvanu risicava di cappià.
Sò state ingurgate e feste per tutti i paisani. In quantu à quellu sumere ùn hà ricevutu listessu trattamentu chè l’annu nanzu. Li sò corse più tambate è bastunate chè pruvenda è orzu. I zitellacci di u paese li sò corsi appressu sinu à ch’ellu avessi francatu a Bocca à San Michele.
Ognunu si ne hè pensatu sbarazzatu. Ma « Prete Casgile » ùn si cuntentava di cusì pocu : hà mossu una lagnanza à a Gendarmeria di u capilocu. U lindumane eccuti i gendarmi per fà inchiesta. U Merre, l’aghjuntu, u stitutore, u piore, u scarparu, u panatteru, u stazzunaru, ecc... tuttu ognunu hè statu interrugatu. Ma per finì, i gendarmi ùn anu pussutu risolve l’affare. Fin’ ch’ellu ùn si truvava u patrone di l’animale ùn si pudia fà nunda è a lege, in issa circunstanza, si stava muta.
- È u preghjudiziu murale di a parochja, chì ne fate voi altri Gendarmi ? È di u restu di galera chì almanaccheghja tutta issa cumedia è chì corre sempre, quandu l’avete da ficcà in prigiò ? dumandava u Piuvanu à u Brigatieru Sceffu.
- Nous sommes là pour faire respecter l’ordre public, Monsieur le Curé. Subséquemment notre devoir est accompli, le village est calme, hà dettu u militare stinzendu si i mustacci.
- È u rispettu di a religione, vi n’impifate ?
- Le Règlement n’en parle pas, Monsieur le Curé.
- Or què po allora hè bella !

* * *

L’annu dopu hè statu un altru par’ di maniche. U Merre avia pigliatu e so dispusizione è messu sentinelle in ogni locu, tocca a vigilia di a festa. U ghjornu di a prucessiò, « Prete Casgile » avia datu ordine à u piore di stà si in chjesa è di ùn sorte ne mancu ch’ellu ci caschi u fulmine.
- Serà ch’eo piglii u fucile, o Sgiò Piuvà ?
- Apri l’ochji è stà attentu, chì basterà !
Sumere ùn si ne era vistu in locu. A prucessiò hè surtita di chjesa, duve nisunu ci firmava, for’ di i campanari in campanile è di Ghjuvancamellu, messu in sentinella dananzu à a porta chì ella divia, di tradizione, stà aperta fin’ chì u Santu fessi a so spassighjata anninca.
- Ùn lu lascià entre mì, o « Casca è pò » !
- Andate puru scuciurati, hà rispostu.
Per fà u giru di u paese ci vulia guasi una ora. È u mese d’agostu impiumbava di calore. Ghjuvancamellu chì ùn pudia suppurtà a sciappittana dananzu à a porta si ne hè entratu à u frescu è si hè pusatu nantu à un bancu, faccia à l’altare, è cusì... si hè appillicatu, pianu pianu. In più bella hè statu discitatu da e campane chì annunziavanu u ritornu di u Santu in piazza à a chjesa.
È quale ci era in chjesa ? Ci era Ghjuvancamellu, ben’ intesa, sbiguttitu, insunnulitu, stupitu è bocca aperta. È à cantu à ellu chì runchizzava à più pudè ? Quellu sumeracciu neru ! ! !
- O Sgiò Piuvà, ci vole ch’eo vi dica...
- Zittu ! Ùn ti vogliu mancu sente !
- Ma...
- Ùn ci hè « ma » chì tenga ! T’aghju lasciatu quì da guardianu di a casa di Diu. È chì trovu di ritornu ? Dui sumeri ! ! È u più sumere di i dui si tù ! ! Vi pudete accuppià tramindui ! ! « Asinus asinum fricat » ! ! !
Hè stata una cumedia tamanta à u mondu. Sò state guaste e feste per tuttu u paese è u viulinu di Ghjuvancamellu, dettu « Zunzurunzù », ùn hà pussutu sunà chì u so archeru ne hà guasi fattu una malatia.
U sumere neru, issa volta hè statu purtatu à vende à a fiera di u Niolu è ùn si ne hè più intesu parlà.

* * *

A parolla di cunclusione l’hà avuta u stitutore :
- Ùn arriescu à capisce perchè un sumere seria sdegnu d’entre in chjesa. Appressu à tuttu, quandu u Bambinu avia u fretu in carciula di Betleeme, u sumere l’hà datu u so soffiu per riscaldà lu. Sè oghje u sumere pate di u caldu è ch’ellu si ne entre in chjesa per stà si à u frescu, ùn seria ghjusta ricumpensa ? S’ellu si pudissi dumandà u so parè à u Nostru Signore sò persuasu ch’ellu ne seria d’accunsentu.

L’oralità.

Fù in cor’ di a lettura di u interessentissimu libru di u Prufessore Paulu G. Zolbrod, trattendu di a mitologia di l’indiani Navajos, chì ci aghju truvatu issa passata :
In primu locu, nisuna tradizione orale deve esse paragunata à un qualunque « folklore ». L’impiegu di issu termine hè segnu di disprezzu... Seguente e stime storiche e più precise, u preghjudicatu uccidentale in favore di a scrittura hà principiatu ver’ di u medievale... Issu preghjudicatu cunforta a duminazione di a scrittura supranendu l’oralità. Issu fenomenu storicu decisivu hè di una gran’ cumplessità. E forze chì li danu sustegnu si sò cumbinate per scavà un fossu impussibile à francà trà isse duie forme di cultura.
Ci vole à sapè chì a capacità di memoria cullettiva di i populi ignurenti di a scrittura hè capace à rammintà un passatu arcianzianu è à un puntu chì omu si hè incapace d’apprezzà.
Ogni cosa mostra, à chì sà osservà francamente, chì l’arte puetica ùn hè un privilegiu riservatu à a scrittura. Vale à dì chì e ghjente chì ùn leghjenu nè scrivenu puesie, sò ancu elle, quant’è l’altre capace di sensibilità puetica.
U fattu veritativu ch’eo vi cunteraghju quì, porta testimunianza in paragone di u discorsu di l’autore precitatu. È ùn v’ampareraghju nunda dicendu chì a lingua corsa hè stata, finu à u seculu scorsu, nutrita da l’oralità.

* * *

S’era organizatu, in cor’ di u settantottu, un viaghju à cavallu chì, per l’alta strada, divia purtà ci da Talasani à Portivechju. U nostru itinerariu era statu stabilitu in cumbinazione cun a pussibilità d’alloghju ogni ghjornu. Si sà chì a fatica accuzzulata in una ghjurnata avia bisognu, ogni sera, d’esse sguassata di una bella rinfriscata, di pulizia è di una bona cena, dopu avè datu capu, ben’ intesa, à i nostri cumpagni cavalli, vole si dì striglia, fenu, beienda è pruvenda.
A prima sera, à tavulinu, una discursata di più in più viva, hà avutu per sugettu a Corsica è i corsi. Tutte e stuzziche è e contraverità eranu state dette. Ùn eramu chè dui corsi à mezu à una quindecina, è u più à spessu ci stavamu zitti per via chì ùn ci era mezu di piazzà ne una. È in più, intese certe litanie, ci aviamu pocu laziu d’intervene. À u mumentu d’assaghjà u casgiu, unu di issi cuntinentali, medicu è omu di cultura, mi hà dumandatu :
- In pettu à tutti issi detti è tradetti, voi chì vi state mutu, avete forse u vostru parè. Si parla di cultura, dite mi ciò ch’ella hè a cultura corsa ?
A dumanda, fatta di una certa manera maliziosa, è venendu dopu à tante burle è ciarle in quantu à a siesta è u farniente, mi hà fattu risponde chì u sugettu era troppu longu à trattà, ch’ellu si facia tardi è ch’ellu era megliu d’andà à dorme essendu datu à strada longa à fà u lindumane.

* * *

U lindumane à bon’ ora, dopu avè strigliatu, imbrigliatu, insellatu è fattu beie i cavalli ci simu avviati à traversu à u paese. À pedi, cume si deve quandu si hè bon’ cavallieru, omu ùn si coglie chè dopu à trè o quattru centu metri, per via chì ci vole à rende si contu chì furnimenti, prisacche è bursetti ùn fianu pende a soma.
Hè stata tandu chì un paisanu ci hà dettu, à u scambià di i motti :
- Ùn capiscu micca di piglià si la à pedi quandu si hà cusì belle fere !
Dopu avè ne datu e ragiò, mi sò vultatu versu u medicu chì caminava à fiancu à mè : « Què, hè una rimarca chì mi rimette in core una storia chì mi cuntava a mio Mammone. »
- Ah ! hà dettu quellu, sempre curiosu, cuntate mi la.
L’aghju fattu tandu u racontu di quellu viaghju chì hà purtatu Maria è Ghjiseppu sinu à Betleeme.
« Ghjunsenu in un primu paese è s’intesenu dì :
- Eccuti a ghjente sciocca ! Anu un sumere è a si piglianu à pedi ! Ùn vulete ride ?
- Anu a ragiò, issa ghjente, o Marì. Serà ch’è no’ ci cuglimu.
Ghjunti à u paese seguente, dalli torna à i cumenti.
- Ma guardate quì, isse ghjente senza pietà ! Anu da crepà lu issu poveru sumere. Seranu cuntenti quand’ellu serà mortu ?
- Iè, o Marì, sò di bon’ sensu issa ghjente. State vi voi à cavallu chì eiu possu andà à pedi.
À u prossimu paese, nova rimarca :
- Ma chì vergogna ! Guardate mi issa giuvanetta ! À cavallu è senza pietà mentre chì issu poveru vechju a si trascina à pedi !
- Hè vera, o Ghjasè, cuglite vi. Chì eiu ùn sò stanca è possu andà à pedi.
Strada facendu hè tuccatu à un altru paese, eccuti altra cumedia.
- Ma serà pussibile ! Issu vechju birbante a si sciora à cavallu, mentre chì issa povera zitella, incinta è bella, viaghja à pedi ! »
- « Qui prétend contenter tout le monde et son père » hà dettu l’amicu medicu chì cunniscia i so classichi. « Mais c’est la fable du Meunier, son fils et l’âne que vous me contez là ? »
- Indeh nò ! O Sgiò Duttò ! l’aghju rispostu. Hè quessa a vostra cultura ; quella scritta da Mussiù La Fontaine. A meia a cultura mi vene da a voce di Mammone, chì a tenia di a so Mammone è cusì dapoi notte tempu, dapoi l’epuca arciantica, generazione dopu à generazione, biblica è mariterrania. Una cultura trasmessa unicamente cun l’oralità.

* * *

In fatti, parechji sò quelli chì pensanu chì sola a scrittura hè affare di sapienti, è chì per esse sapiente vale à pussede a scrittura. U pueta africanu Impaté B. hà dettu : « Ind’è noi, quandu un vechju si more, hè una bibliuteca chì brusgia. » Ind’è noi dinò. È per chì a bibliuteca ùn si perdi, bisogna à amparà è à ritene a lascita di i nostri genitori.

 

U pivarone sumerinu.

Ognunu sà chì in tempi andani esistianu ciò ch’elli chjamavanu « frati di cerca ». Ùn mancavanu tandu i cunventi di frati « Cappuccini » è si sà dinò chì quandu a banda di e pecure cresce ci vole chì l’erbatichi vachinu di paru. Per nicessità, i frati si davanu di rimenu : punianu, cuglianu, pustimavanu è allevavanu. Granu è orzu, frutta è alive, patate è fasgioli, ghjalline è cunigliuli permettianu di campà. Ma per dà à manghjà à tutti, à spessu era scarsa a roba, è patianu San Franciscani, aldilà di u so votu di puvertà.
Eranu certi anni, più à spessu tempi di scarsia chè di bundanze è divizie. Parechje sere, i povari frati si n’andavanu à dorme cun corpu à campana, dopu fattu si falà un brodu, chì s’ellu era caldu era dinò pocu grassu. Hè firmata per dettu, chì quandu di sera tardi, si sentia dì : « O Patre, ghjunghje un frate ! » A risposta era : « Brodu longu è seguitate ! »
Hè cusì chì di quandu in quandu scatulia per issi paesi quellu frate di cerca. Pediscalzu in un paghju di ciavatte, vestutu di l’abitu brunu à cappuccinu, cintu à a vita da una funa chì ci pendia un crucifissu, ellu si tirava appressu un sumerellu insumatu di duie prisacche in tela di saccu.
À ogni usciu di casa ellu piantava, pisendu a scuffia chì li piattava a chjilga di tupezzu, è dicia :
- Sia per l’amor’ di Diu, Signori è Signore.
È e ghjente purghjianu quellu casgiu, quella cuppietta, quella cria d’oliu o quella fetta di panzetta, seguente u benestà di casa o a stagione.
- In grazia di Diu. Benedetta issa casa ! Era cusì u mottu per ringrazià, accumpagnatu di un segnu di croce.
Hè infattatu chì quellu ghjornu ùn ci era scola, è tandu, si sà chì i zitellacci chì correnu i chjassi sò sempre in brama di qualchì malfatta. U primurosu di i so penseri era di circà qualessa.
À l’esciuta di u paese, a banda di i sgaiuffi hà vistu ghjunghje u frate cappuccinu cun u so sumerellu. A questua soca era stata bona vistu chì e prisacche eranu trapiene di roba è trascinavanu guasi in pianu, à tal’ puntu chì u sumere ne avia l’anche impastughjate à ùn pudè viaghjà. À u mumentu di francà u ghjargalu à guadu, u sumere ùn hà vulsutu fà un passu di più. È zè, è zò ! Nunda à fà. Bazzicone ùn vulia mette un passu dananzu à l’altru è si stava incurdatu è sticchitu cum’è u Sgiò Ghjuliu.
Hè tandu chì unu di i zitellacci hà fattu a pruposta di dà li una medicina, chì à sente lu dì facia avanzà i sumeri d’incanti. Per dì la franca : Una scaglia di pivarone rossu.
- Mirà, o Patre, Babbu dice chì e soie e fere sò intrepite è laziose per via ch’ellu li mette un zinzichellu di issu trattamentu. Un’ ugna di issa medicina pò bastà, ficcata ch’ella si hè à l’ochju merlinu.
- Ne siete sicuri, ragazzi ?
- Sì, sì, o Patre. Pruvate la.
Si ne hè vista a prova guasi subbitu. Ghjà chì u pivarone hà fattu effettu, u sumere si hà strettu a coda è tuttu di un trattu hà pigliatu l’abbriu, in trè salti si hè varcatu u ghjargalu, eppo si hè messu à erpià è a scurrizà, tirendu si gnignare, calci è pete, fendu saltà prisacche è suminendu à diritta è à manca tutta quella roba preziosa.
Avia bonu à mughjà « Prucca ! » u corciu frate, per circà di calmà l’animale. Più s’avvicinava è più quellu erpiava. In fine chì sbarazzatu di a so carica, pigliendu u galoppu ne hè partutu à tutta vitezza.
- Ecco una brutta cosa ! Scrianzati ragazzini ! briunava u frate à i zitelli.
- O Patre, soca ne avete messu una misura in più. V’aviamu dettu : un « zinzichellu » !
U frate hà avutu u so da fà a riguarà a so roba. Ma per u sumere... Fiscu ! L’animale era digià for’ di vista. Eppo cume corre cun issu abitu, isse ciavatte lene è isse prisacche pisie ?
- Seria ch’eo provi issa medicina cun mè, hà pensatu u frate. Cusì puderaghju richjappà u sumere. « Ma tanto che basta un « zinzichello » e chi lo sà ? »
À chì conta, hà cuntatu ! In fatti di corre, u corciu frate hà corsu, ma ver’ di u ghjargalu à ciuttà si u daretu in l’acqua fresca.

* * *

Issa vechja fola di u frate di cerca, intesa tempi passatoni in cor’ di veghje invernile, intornu à u fucone, mi ne hà rimessu un’ altra, più vicina è stalvata.
Eramu tandu, si tratta quì di nanzu à quelle annate nere di u 1940, in piena campagna eletturale. U cantone era in bullore. Detta a messa, tutti l’omi di u paese si ritruvavanu in piazza à discore. Ognunu ne dicia più chè ciò ch’ellu ne sapia. A infrebbatoghja di i discorsi avia per ragiò chì u « Sgiò Tale », candidatu, avia da vene in paese à dumandà i voti. Era cusì chì, dapoi un mese, unu appressu à l’altru, i pretendenti à u mandatu di Cunsiglieru, si presentavanu ogni dumenica à i paisani.
- Eppo dicenu chì u Sgiò Diputatu l’accumpagna, annunziava u Merre, per fà mostra ch’ellu era à u fattu di l’evenimenti pulitichi.
- Umbè ! Allora ùn anu da esse à pocu i discorsi ! s’inchietava « Plutone », u stazzunaru. Ci vulerà à aspettà per tuccà ne unu.
- Ùn pensate chè à beie, voi altri, criticava « Scornaboi » u vaccaghjolu. L’impurtante hè ciò ch’elli diceranu, innò ?
- À puntu per fà ci piglià corne per fiori ! cuntrastava « Calcagnone », u pedone.
- Chì, chì, chì,... ùn hè vera ! impuntava Petru Antone, u trastagliulu.
- Chì, chì, chì ai da dì tù, o sumerò ! Chì ùn sai mancu leghje, li rimpruvarava Ciccolu u guardiacampestra, dettu « La Loi ».
- Ùn ci hè bisognu di sapè leghje. À sente e so prumesse ci hè da cascà secchi ; ora ne sò à chì ne dice u più.
Tandu un vechju hà cunclusu, trà dui zirli di scicca :

- « Quì, nè fichi nè sermoni
Dopu Pasqua ùn sò più boni.
È sè pur’ serianu boni,
Megliu fichi chè sermoni. »
Or simu d’ottobre, o ghjente. Avete capitu ?

Ma quale hè, chì in pulitica, vole capisce u ragiunamentu di l’altru ?
Era cusì ogni dumenica. Assicurati di truvà tutti l’omi in piazza, i candidati, unu dopu à l’altru, venianu predicà i so elettori à vutà per elli. Sbaiuccati, a maiò parte di i paisani, aspettavanu tutti l’occasione di fà si una sciumbrina à contu di i puliticanti.

* * *

Quellu ghjornu sò affaccate al menu sette vitture. Piene intrinate di ghjente, à son’ di trumbette, si sò piantate in piazza, dananzu à u caffè di Ziu Andria, dettu « Muschittone », chì si strufinava e mane da a cuntentezza. Dopu calatu u pulvarizzu, sò sbarcate ùn sò quante persone incappellate, incravattate, cun e so buttine à melinzane. Tutte avianu u so carofalu biancu in pettu. Iè, biancu, ùn ci vulia à cunfonde, a settimana nanzu era rossu, u carofalu !
- Que voilà un bien beau village ! hà dettu unu di quelli chì paria esse u persunagiu u più impurtante.
- Hè megliu à evità e sfrancisate, quì, o Sgiò Diputatu. Per esse capitu da tutti, parlate li corsu, l’hà sussuratu in l’arechja u so vicinu.
U Merre chì era presente cun tutti i so aghjunti à l’intornu, hà fattu e presentazione, è dopu unepoche di chjachjare, tuttu u mondu hè statu invitatu à entre si ne in caffè di « Muschittone ». A moglia, Zia Fiordinanda, detta « Fior’ di vinu », s’induvina vistu chì a vinaccia pigliava à spessu l’altu, ùn sapia più duve dà di capu da ch’ellu ci era tante ghjente à serve à listessu tempu.
- Prega, o Fiò, ch’ellu ci sia balluttasgiu, chì cusì campagna longa ferà ricetta grassa, li dicia « Muschittone ».
È in fatti, currianu e meze cum’è l’acqua à a funtana. S’infilavanu i bichjeri unu dopu à l’altru, attempu empiuti ch’elli eranu asciuvati. È frà tempu, s’infiaravanu i discorsi cum’è l’ogliastru à u focu.
- Ci vuleria à fà mette a Posta in paese, prupunia « Calcagnone », chì ci vidia u so interessu.
- È apre una scola in più, dicia u stitutore.
- È chì si ne hà da fà di a scola ? scumpetia « Ceralacca » u carritteru, seria megliu d’incatramà u stradone, chì ci seria menu pulvarizzu.
- È rifà e chjappelle di casazza, dicia Ghjuvancamellu u piore, dettu « Casca è posa ».
- È torce l’acqua di fiuminale per l’ortaglia, pregava Carlu u stazzunaru, dettu « Plutone ».
- È chì, chì, chì,... cumprà un sà, un sà, un sà...
- Ùn sai ciò chè tù voli dì, o balbutò.
- ...un sapone à di Pù, di Pù, di Pù...
- À u Diputatu ?
- Innò... à di « Puzza di Beccu », chì, chì, chì... cusì si laverà.
Furtuna chì Orsu Santu u capraghju ùn hà intesu, occupatu ch’ellu era à circà di fà si serve un’ altra rasata.
- È ci vole à fà cusì, è ci vole à fà quallà,...
È quellu candidatu prumettia casgiu per pane, è brocciu per pulenda. Tutti i paisani ne stavanu à bocca spalancata. Videndu tutti issi ochji chì luccicavanu da a vinaccia, ellu si hà pensatu ch’ellu facia l’ammirazione di tutti, è cridendu si assicuratu di voti in quantità, à mezu à l’alegria generale, hà cappiatu :
- Eppo averete ancu a gara di i passageri è quella di e marcanzie ! Hè detta !
- A gara ? Chì gara ? !
- Ùn avemu mancu strada ferrata !
In issu mentre ci hè Carlu u stazzunaru ortulanu chì hà lampatu seriu seriu :
- S’ella si pò torce l’acqua, si pò dinò torce à strada ferrata ! A stazzona l’avemu, Perdingulina ! !
Ci hè stata una scaccanata tremenda à fà trinnicà i bichjeri in caffè di « Muschittone ». Vistu chì l’affare pigliava figura di teatru, u candidatu ùn hè statu tantu à piglià a porta.
Ma chì conta è chì hà cuntatu. À u locu di pudè parte u candidatu si hè vistu abbracciatu da u Sgiò Filippu chì avia previstu d’offre li un cavallu rossu, imbrigliatu è insellatu è bellu.
- Cuglite vi ! hà prupostu u Merre.
- Pruvate lu ! hà dettu u Sgiò Filippu, viderete cum’ellu hè mansu.
- Serete po ancu cavallieru, voi ! incuragia un altru.
L’omu, dillusu di a surtita di caffè, hà pensatu rimpattà si fendu mostra di a so sgualtrezza à cavallu. Micca chì cavallieru serà statu, ma... Ma quandu i zitellacci sò in u vicinatu a pesta ùn stà tantu à sbuccià. Unu di issi malcalzati, ciattu ciattu, mentre chì quellu si facia cullà in sella, hà ficcatu una buchja di pivarone rossu in culu à l’animale. Soca rammintendu si a fola di u frate cappuccinu, ellu vulia vede sè l’effettu era listessu.
Or basta ! Ùn hà avutu u tempu l’omu d’infurnà e staffe chì u cavallu cuminciava à torce si di groppa, à stringhje a coda eppo dalli Pà ! E scurrizate, e gnignare, è e spitarazzate parianu un focu d’artifiziu. Parte ùn pudia u cavallu, inturniatu ch’ellu era da tuttu issu mondu, ma ciò ch’ellu ùn pudia stinzà in galoppu u facia sopra à piazza, mezu scimitulitu, saltendu cum’è un caprettu laziosu, tantu è abbastanza chì u corciu candidatu hà finitu di nasu in a polvera, intrunatu è vergugnosu, filicatu di panni è sanguinosu di mustacciu.

* * *

U ghjornu di u scrutinu, dicenu chì i voti, per ellu sò stati scarsi. Cum’è quale chì in pulitica, basta pocu per esse bè o mal’ vistu. Fà si piglià à a risa vale à dì piglià si un lavativu. Ùn ci sò chè e prumesse chì tiranu i voti, è più sò sprupusitate, più ci crede a ghjente. Ancu oghje, mirà !
Ùn pensate ! Ciò chì hè certa è sicura hè chì, risa per risa, hè megliu d’esse à a risa dopu elettu chè nanzu. Quessa hè una cosa chì tuttu candidatu si deve di sapè...

L’oliu Santu.

Manuellu era anchichjerchju, è ùn abbiate à crede ch’ellu ne era afflittu. Invece d’esse un difettu, li si paria per ellu una qualità. Ci vole à dì chì Manuellu, chjamatu « Chjerchjolu », si capisce perchè, era cavallieru.
- Cavallieri cusì, dicia Minichellu « Farfalla », fieru di u figliolu, ùn ci ne hè, nè in Corsica, nè in Cervioni. Ch’eo accechi puru !

Contanu chì da zitellu, Manuellu s’era coltu à u mulu mattu di Camellu « Farinetta », u panatteru. Nisunu avia mai pussutu dumà issu animale stortu di cerbellu. U fattu si stà chì quand’ellu a l’hà pruvata, « Chjerchjolu » hè statu lampatu à cochje insù. A cascatoghja ùn hè stata à pocu vistu chì, di dui ghjorni, ellu ùn hà mancu riminicatu u ditu mignulu. Polpa pesta è osse intrunate era u risultatu, ma u penseru u dava quellu tufone in capu.
- Aghju a paura chì u cerbellu ùn sia toccu, hà dettu u duttore chjamatu à a lesta.
- Ùn ci hè penseru, o Sgiò Duttò, hà dettu u babbu di u feritu. Cerbellu, quì, ùn ci ne hè. S’ellu ne avia unu si seria sappiuta è ùn si seria coltu à issu mulu mattu.
Volenu dì chì dapoi quellu ghjornu, Manuellu, « Chjerchjolu », si cuglia à ùn importa chì fera, senza riflette s’ella era diritta o nò. A causa ne era chì li garbava pocu d’andà à pedi, per via chì e giuvanette li vidianu e so anche torte, invece chì à cavallu, l’omu, più fieru, facia a sbaccata.
Ghjunta hè l’età di parte à u serviziu. È cume si deve, Manuellu hè statu affettatu in a cavalleria. Ùn abbiate à crede chì a so riputazione di cavallieru fussi ghjunta sinu à u cuntinente, innò, ma per via chì u babbu l’avia fattu arricumandà da u Sgiò Merre, chì l’avia arricumandatu à u Cunsiglieru Generale chì l’avia fattu arricumandà da u Diputatu chì l’avia fattu affettà, dunque, à u regimentu chì li cunvenia.
L’amparera di l’equitazione academica è sopra à tuttu quella di e mille cose chì cumponenu issu animale chjamatu cavallu, anu fattu chì « Chjerchjolu » hè passatu da u campagnolu tagliatu à l’ingrossu à un veru spezialistu di a cavallina. In più a disciplina militare l’avia messu sale in zucca. Volenu ancu dì chì dapoi l’era crisciutu ancu u cerbellu ch’ellu avia chjucu. U fattu si stà chì finitu u serviziu, si hè vistu numinatu « Cavallieru di Prima Classa ». Hà fattu po a sbaccata, cappiatu ch’ellu hè statu da l’armata. Ghjuntu in paese si hè vistu sbarcà à « Chjerchjolu » da u cabbiulè, in tenuta framente, cheppì è cinturone fantesia, stifali lustrati è sproni luccichenti. Manuellu « Chjerchjolu » viaghjava nasipisatu è braccisticchitu per fà vede u gallone giallu chi li curria nantu à a manica. Minichellu « Farfalla », u babbu, dicia superbu :
- U mio figliolu ! L’ai vistu ? Hè Primu Suldatu !
Si hè fattu festa quellu ghjornu in paese : vinu incappucciatu è frittelle, canzone è paghjelle. Ci era ancu Ghjuvancamellu, u piore, dettu « Zunzurunzù », chì stinzava l’archettu.
Ma ci eranu cose chì ùn cumparianu micca è chì u nostru « Primu suldatu » avia amparatu à u serviziu. Faccende chì eranu pocu ricumandevule. « Chjerchjolu » avia pigliatu u stintu di unepochi di cumpagni di surtita for’ di caserna è chì purtavanu à ciò chì chjamanu a birbanteria. Era spessu ch’elli avianu pigliatu l’abitutine di scappà di l’osterie senza pagà, di vende si quellu paghju di scarpi militari, ecc... Tutte piccule malfatte di poca virtù. Turnatu in paese, « Chjerchjolu » hà dettu à u babbu ch’ellu si vulia mette à fà cumerciu à u locu di curà e capre. Era ghjuntu un amicu pari soiu, cunnisciutu à u serviziu, cun quale ellu si dicia in associu.
- Guarda, o Manuè, chì u mistieru di traculinu hè miserinu quand’ellu hè onestu, ùn crede di truvà ci sumeri impastughjati di salcicce.
Ma l’omu ùn hà vulsutu sente nunda è s’era inchjuccatu. Hè partutu dunque cun u cumpagnu è quattru mule carche, decisu di vende oliu per issi paesi chì in fatti d’arburatura ùn cunnoscenu chè larici è castagni, vistu ch’elli ùn sanu mancu cum’ellu hè fattu un alivu o un fragnu.
Ci vole à dì chì u babbu avia a ragiò. U guadagnu era scarsu vistu chì mancavanu i danari à quelli tempi. Ma e spese elle, ci eranu in permanenza. Era spessu ch’elli truvavanu alloghju guasi sempre duve elli vendianu roba. Accunciavanu u prezzu à chì l’accunciava u lettu è u piattu di suppa. U picculu benefiziu ch’elli tiravanu era quand’elli misuravanu l’oliu à misura falza.
Fà chì un bellu ghjornu in un paese muntagnolu, anu avutu bonu à girà da una casa à l’altra, l’hè stata impussibile di vende o di truvà à accasà si. Vistu ch’ella ùn restava chè una casa à a surtita di u lucale, si dumandavanu cume fà.
- Ci vole à fà di viziu, hà dettu u cumpagnu à « Chjerchjolu ». Tù, fà u malatu chì eiu m’incaricheghju di pregà a causa. Teni u tremulu cum’è s’è tù avessi a frebba à quaranta.
L’affare hè andatu à bè. Una vechjetta l’hà fatti entre è senza perde tempu hà fattu ficcà si in lettu à « Chjerchjolu », cun un bellu piattu di brodu caldu è grassu. « A cumbriccula hà picciatu, o Chjerchjò », dicia u cumpagnu in una strinta d’ochju.
Ma a vechja era bighina, è cum’è l’omu li paria inalteriatu da a frebba, hà mandatu u figliulinu à avertisce u Curratu, ùn si sà mai, ch’ellu ùn avessi da passà senza sacramenti.
Ci vole à sapè quì, chì u Curratu di issu paese, in seguita di parechje lagnanze di i so paruchjani, s’era fattu rimpruvarà da u Vescu, u so pocu penseru di cunduce cum’è si deve u so sacerdoziu. A so passione d’andà à piscà truite è anguille li ne facia scurdà nuvene è benedizziò. L’hè ancu successu di mancà di dà l’ultimi sacramenti à unu chì si ne era andatu à fà visita à Caronte, senza passà per l’ultime acque sacre.
U Curratu chì ùn vulia avè à cuntrastà torna cun u Vescu, hè ghjuntu à a corsa.
- Vi vogliu sente in cunfessione, u mio figliolu.
- Eh po ! Seremu sempre à tempu dumane, o Sgiò Currà !
- Innò, innò ! Ùn accore d’andà à dumane, hà dettu u Curratu inchietu ch’ellu ùn avessi da scruchjà subbitaniu.
In issu mentre si hè intesu sunagliulà una campanella per u chjassu è a stonda dopu sò entruti dui zitelli cun sugni candelu accesu è u nicessariu per dà l’oliu Santu.
Quandu u Curratu hà messu l’astola è datu di manu à i strumenti, intesu l’odore di u incensu è e preghere, datu si chì l’affare turnava bruttu, « Chjerchjolu » si hè intesu vene l’angoscia.
- Ringraziate u Signore di u gran’ favore ch’ellu face di piglià vi cun ellu. Tenite vi prontu. Vò à dà vi l’oliu Santu.

Intesu quessa, à « Chjerchjolu » li sò cullati i penseri in capu da fà li alzà i capelli. Ma u peghju ùn era ancu venutu. L’azardu hà vulsutu chì da un paisolu vicinu, duve ci era un veru mortu, si sò messe à sunà e campane à murtoriu.
Or basta ! U nostru malatu sentendu issu chjoccu lagnante, hà pensatu ch’ellu sunava per ellu. Quandu u Curratu hè andatu à piglià l’oliu Santu, si hè alzatu di un colpu eppo, lestu lestu hà dettu à u cumpagnu :
- Aiò ci ne ! Per mè hè ora di sorte di quì ! Ah, chì aghju capitu : dopu l’oliu Santu sò capaci à interrà mi vivu vivu ! Occupa ti di e mule, eiu mi tiru in casa meia !

* * *

Dicenu chì dapoi quellu tempu, « Chjerchjolu » ùn hà più parlatu di fà traculinu. Si hè fattu pastore onestu è hà lasciatu à chì vole u laziu di campà di viziu è di birbanteria.
Cum’è quale chì un colpu in capu, o un colpu à u core, ponu cambià a vita di un omu.

U sumere scrianzatu.

U sumere di Petracciu era un veru scrianzatu. Avia da chì tene chì u patrone era cum’è ellu. Ghjà ch’ellu era ghjuntu di ritornu da l’ortu, o da racolte di castagne o d’alive, o puru carcu di legne per u caminu o di fascine per u fornu, cacciatu li l’imbastiu, Petracciu li sfibbiava u cavizzone è u lentava per issi chjassi. Pruvenda, li ne dava quant’è carne in quaresima.
L’animale si pascia l’ariciali di i chjassi è di i stradoni tutta a nuttata, quand’ellu ùn l’accadia di fà si qualchì dannu per issi giardini, pattu à ùn fà si chjappà chì timia e bastunate. Nanzu à u ghjornu, u so scrianzatisimu u si cappiava à u pede di l’usciu di a Gendarmeria. Avete capitu : à l’apertura di u scagnu, u Brigatieru ci truvava a catasta di i cacarognuli freschi freschi.
Una volta, dui è trè, l’affare hè parsu fattu da dispettu.
Ma hà avutu bonu u « Sceffu » à curà ; nunda à fà per piscà u culpevule. L’animale paria ch’ellu fussi induvinu, è quandu a guardia ùn si facia, eccuti a cacata à a porta.

* * *

Ci vole à dì, per sapè la megliu, chì Petracciu ùn era solu u so nome peghjurativu. Ellu l’avianu chjamatu « Cacarella » quandu da zitellu s’era lasciatu andà in scola è s’avia intuzzicatu tuttu u stabilimentu, ma più tardi l’anu appiccicatu quellu di « Ninnì ». Quessu ùn era sminutivu di u so segondu nome, Dionisu, cum’è à maiò parte di a ghjente a cridia, ma per via ch’ellu era statu mandatu à i Battaglioni Disciplinarii è ch’ellu ci s’era fattu tattuà da u torzu di collu à falà inghjò. Dicenu ancu chì... ma quessa hè un altru par’ di maniche chì ùn arriguardava à nisunu chè à ellu... è à a moglia.
A causa di issa partanza à fà un serviziu militare for’ di u cumunu, si deve d’esse cuntata. Hè stata quandu chì u so fratellu primunatu hè ghjuntu in issu mondu, pocu tempu nanzu chì u babbu sia pigliatu da a cuscrizzione per parte à a guerra di u 1870. Rivenutu cinque anni dopu, hà fattu un segondu figliolu à a moglia. Ma frà tempu, u primunatu s’era mortu, senza chì a mamma ne fia dichjarazione in Merria. In più, stavanu luntani da u paese.
- È chì hà chì ùn l’ai fattu sguassà, o Marì ?
- Aspettava ch’è tù ghjunghjissi tù. Tocca à tè issa faccenda.
- Umbè ! Pocu importa. Fatta fatta. Unu rimpiazzerà à l’altru, appressu à tuttu. Cusì ùn ci serà bisognu à mette si in viaghju per andà à fà scrivacciulimi nantu à i registri. U chjameremu quessu dinò Petru Dionisu.

Ma l’affare si hè imbruttatu quandu i gendarmi anu rimessu quellu fogliu giallu per parte à u serviziu. Petru Dionisu ùn avia ancu quattordeci anni, è in più, cortu d’infurcatura, ne paria ancu di menu.
- Ma si hè sempre un criaturu. Ùn si pò dà ch’elli u piglinu da suldatu cusì prestu, dicia a mamma.
- Aspetteranu quistu annu chì vene ! Oramai simu per muntagnà, avia decisu u babbu. À u ritornu si viderà !
Da muntagnera à impiaghjera è viciversa, sò passati dui anni senza chì nisunu si decidi à fà qualcosa. Un bellu ghjornu sò scalati i gendarmi è s’anu pigliatu à Petru Dionisu, dopu avè li messu i braccialetti, dichjarendu à u babbu stupitu ch’ellu era statu classificatu « Insoumis » è dunque ch’ellu avia da esse mandatu in Africa.

* * *

Dopu avè sciappatu petre durante cinque anni, sottu à a sciappittana di Biribbì, cun i disciplinarii, si ne hè rivenutu in i so lochi, stumacatu da l’armata è da i galloni, da a disciplina è da u « Règlement », da l’ordini è da e custrette d’ogni sorte.
Hè dapoi chì quand’ellu si scullaghjava a camisgia, li si vidia scrittu : « Ni Ni ». Vole si dì chì più sottu, duve ellu ùn si pudia scopre, si leghjia : « Ni Dieu » à manca è « Ni Maître », à diritta. Eccuti dunque a veritativa ragiò di u so cugnome.
Cappiatu ch’ellu hè statu, l’anu datu quattordeci franchi è dece soldi di paga per cinque anni, ch’ellu si hè manghjatu in Marseglia, hà dettu ellu à a « rue Tubano », cun donne di poca virtù è cumpagni pari soi di sterpa scrianzata. Hè da tandu ch’ellu hà sappiutu quantu i corsi eranu tenuti cari da un certu Clemenceau chì, diputatu à a Camera, avia cappiatu : « La Corse n’a jamais été et ne sera jamais française ! »
- Allora chì hà chì à mè m’anu mandatu à perde l’untu à u sole africanu per via ch’eo era francese ? Sè ùn sò francese ùn avianu chè da lascià mi stà cun e mio capre !
Hè cusì chì ghjuntu di novu in i so lochi hà vulsutu chjamà u so sumere « Clemenceau ». È per scusa di vindicà si u facia andà senza dà li pruvenda.
- Cusì ai fattu cun mè ! Piglia ti què, o « Clemenceau » ! Vai à pasce da per tè !

* * *

Soca u scrianzatisimu di l’omu si trasmette à l’animale. Volenu dì di sì. Per l’ora, tuttu u paese sapia chì u sumere di « Ninnì » Petracciu, dava mossa à i so cacarognuli à a porta di i gendarmi è mai quelli ùn avianu pussutu piglià lu nantu à u fattu.
Fà chì un bellu ghjornu hè statu affettatu un « Sceffu » di brigata novu. È u più bellu hè ch’ellu era corsu ! Stallatu ch’ellu si hè in Gendarmeria, a so moglia chì era donna pratica, astuta è risparmiosa, si hà pigliatu una ruchjatella di ghjalline, scusa d’avè quelle duie ove per fà si una frittata. Ma pullinaghju, in Gendarmeria ùn ci ne era. A moglia di u sceffu tenia e ghjalline chjose in u fondu di e bissicclette per a notte, è di ghjornu e si cappiava per chjassu. A prima cosa ch’elle facianu, à a cappiata, era d’andà di corsa à ruspà è à sparghje tutti quelli cacati sumerini.
- Non solu a caca ci stà male, à u pede di a Gendarmeria, ma isse ghjalline a si sparghjenu in più bella, chì à mumenti ùn ci si pò più avventà, hà dettu inzergatu, u Sgiò Merre à u Sceffu.
- Avete a ragiò, o Sgiò Merre. Ci vole ch’eo ci metti l’ordine.
- A sapete, cum’è tuttu ognunu in paese a sà, ch’ellu hè u sumeracciu di issu speziu d’anarcistu, pocu rispettosu di e lege, chì ùn accunsente mancu à andà à vutà, chì v’impesta è v’impiastra dananzu à a porta !
- Ci vole ch’eo ci metti l’ordine.
- U più bellu hè ch’ellu hè più malignu chè i vostri gendarmi, issu sumeracciu. Quand’ellu sà chì u gendarme hè di guardia si ne vene à fà i so bisogni dananzu à a Merria !
- Ci vole ch’eo...
- Aghju capitu ! Ùn dite : « Ci vole », fate la ! hà cunclusu in zerga, u Merre.

* * *

Ma cume si pò dì per fà capisce à un sumere testardu d’andà à cacà altrò ? « Parleraghju à u patrone », hà pensatu u Sceffu.
- U vostru sumere, cusì è cusì... hà dettu u Sceffu à « Ninnì » Petracciu.
- È chì ci possu fà eiu ? L’aghju da mette un tappu ? Ci hè una lege soca per cumandà à i sumeri duve elli anu d’andà à cacà ? Innò ! Allora andate à spassu.
Inghjuliatu, u ripresentante di a lege hà riflettutu una cria eppo hà dettu, in francese :
- S’il y a récidive, je vous dresserai Procès Verbal pour le motif de « divagation d’animaux sur la voie publique. È hà aghjustatu in corsu : « Quessa hè a lege ! Piglia ti què, o « Ninnì » ! Ai capitu avà ? »
- Aghju capitu chì ci hà da vulè à dì la dinò à e vostre ghjalline, quella di a « divagation ». Piglia ti què, o Sceffu !
Firmatu seccu cum’è un chjodu di issa risposta, u Sceffu, una stonda imbisistitu, si ne hè vultatu in Gendarmeria rudendu ceci.
U lindumane à bon’ ora, à a cappiata di e ghjalline, si hè lustratu i stifali, affibbiatu u cinturone, incalfatu u cheppì è hè falatu in piazza. Si hè infurcatu sottu à u purtellu di a moglia è l’hà chjamata à voce rivolta.
- Chì ci hè ? Chì ai à urlà cusì ? Ùn sò micca sorda !
- Madame, ces poules sont à vous ?
- Indeh ! Ùn la sai di quale elle sò ? Sò e meie è ancu e toie !
- Bien ! Nous, Gendarme, revêtu de notre uniforme et conformément aux ordres de nos chefs...
- Mi pare di sì ch’è tù sia scimitu, di matinata ! Ti vene di sfrancisà cun mè avà ?
- ...nous vous dressons Procès Verbal pour le motif de divagation d’animaux sur la voie publique.
- Ambò ! L’omu hè cascatu di capu ! hà cunclusu a moglia tirendu si in casa.
In issu mentre, u Sceffu chì avia cunsignatu u prucessu nantu à u carnettu, hà dettu :
- Què hè fatta ! Avà tocca à u ribellu di u paese !
È lestu lestu hè andatu à tene listessu discorsu cun « l’anarcistu ».
- È puru cusì serà rispettatu « l’Etat de Droit », hà cappiatu cuntentu d’ellu u Sgiò Merre.

* * *

Ma ci vole à sapè chì in fatti, sè u Sceffu hà devutu pagà l’amenda ch’ellu si hè ficcatu da per ellu, Petracciu l’anarcistu, sbaiuccatu ch’ellu era sempre, ùn hà ancu pagatu avà.

I trè « spallati ».

- O Madalè, aghju decisu di cumprà mi un mulu. A nostra sumerella si face vechja eppo i soldi l’avemu. Sta etima chì vene ci hè fiera in Francardu. S’è possa ella ch’eo ùn trovi à fà l’affare.
Detta fatta. À u primu ghjornu di a fiera, discitatu à l’alba, Arrigu, u pastore, dettu « Culimuntu », cusì cugnumatu per via ch’ellu era magru cum’è un filanciu, avia truvatu u passu cun u cabbiulè di Martinu u vaccaghjolu, dettu ellu « Spallera », vistu ch’ellu era omu attempiatu è furzutu. È tira via ver’ di u Ponte à a Leccia è Francardu.
Dopu avè giratu u campu di l’animali, d’avè prezzighjatu cun unu è cun l’altru, guardatu i denti, i zancaretti è i nudichelli, anu fattu scelta di un mulu spanu chì paria esse di bona sterpa : largu di pettu, attempiatu di l’ossu, zeppu di cullaghja è schettu d’ugnola. U fierante chì u vendia si hè fattu pregà assai per ghjunghje ne à accurdà si nantu à u prezzu. A incetta fù cunclusa cun una strinta di mane è saldata dananzu à una mezetta di vinu chjarasgiolu. Asciutti ch’elli sò stati i bichjeri, Arrigu « Culimuntu » era persuasu ch’ellu avia truvatu à fà la bè, ben chì una sola cosa l’avessi cuntrariatu quandu l’omu avia dettu :
- Muvrellu hè mansu cum’è u pane, cridite mi puru. A vi possu ghjurà. Porta a soma cum’è s’ella pisessi quant’è nebbia, sianu picchetti, legne, fascine o sacchi. Tira l’aratu è li si pò mette ancu a sella. Hè capace à travaglià tutti i ghjorni senza faticà è sempre fieru, da l’alba à l’attrachju. Ùn ci hè chè una cosa ch’ellu ùn supporta, hè di tirà cari, carrette, caliscini o cabbiulè : u rimore di e rote ferrate u rende scemu finitu è seria periculosa di pruvà ci la. Avete capitu, o amicu ? Ne pigliu u vostru cumpare Martinu per testimone di ciò ch’eo vi dicu. Ùn fiamu litiche dopu, innò !
« Culimuntu » a si hè tenuta in mente è cusì si hè passatu più di un annu senza ch’ella sia detta ch’ellu era scuntentu di Muvrellu. À u cuntrariu, ùn mancavanu ghjente per dì e lode di issa fera è apprezzà e so qualità.
Un certu ghjornu Martinu « Spallera » si hè cansatu di passata in casa di « Culimuntu » per dumandà li un serviziu. Ellu s’era cumpratu duiecentu picchetti di pulloni tagliati à luna vechja di ferraghju per chjode si una vigna nova ch’ellu venia di pone.
- Mì, o cumpà, infatta chì a mio mula si hè azzuppata eri è chì dumane mi ghjunghjenu i mio picchetti in gara. S’eo ùn vò à piglià li subbitu aghju paura di fà mi ne furà unepochi. Seria d’incanti ch’è tù mi presti à Muvrellu per attaccà u cabbiulè, cusì in un viaghju i mi riguaru tutti à tempu. Prestu è bè à meziornu in casa.
- Hè detta, o « Spallè ». Eppo ti daraghju ancu a manu s’è tù voli, chì dumane aghju poche faccende.
Si sò accunsentuti, scurdendu si unu è l’altru di e ricumandazione di u fierante di Francardu.
Muvrellu si hà lasciatu mette l’arnesi, attaccà, affibbià in i brancali, senza trimà. Ma ghjà ch’ellu hà intesu u primu giru di rota, eh !
Per Baccu ! U mulu hà strintu l’arechje, si hè messu à runcà chì paria u Napuliò in portu di Bastia è ne hè partutu à galoppu serratu nantu à u stradone. Ne paria toccu da u fulmine ! Furtuna chì « Spallera » ùn avia avutu tempu di piglià pede nantu à u cabbiulè ! I dui cumpari si sò firmati sbiguttiti, senza avè pussutu anscià un suspiru nè dì una parolla chì u cabbiulè avia digià francatu a prima girata pigliendu capu inghjò per a strada di l’Ostriconi, in un fracassu satanescu di ferru è di legne.
Passata a surpresa, « Culimuntu » è « Spallera » si sò mossi per corre appressu à quellu mulu indiavulatu. Ma caspite ! L’animale andava prestu. À u primu ponte anu trovu a banchetta in pisticciuli, eppo, fendu strada, inquà è inlà, impiciati à e murette o à i ponti, quandu un ragiu, quandu una funa, quandu un chjerchju, quandu un mogiu, quandu a meccanica, in fine, u cabbiulè tazzatu à pezzatelli.
- Oimè, u mio cabbiulè ! si lagnava « Spallera ».
- Serà peghju per u mio mulu, s’inzergava « Culimuntu ». Chì sà in chì statu l’aghju da truvà ?
È corri corri, è tocca è camina. Per fine ne sò ghjunti guasi di notte in Petra Muneta per truvà à Muvrellu, bagnatu, biancu di sciuma, sfiatatu è sfiancatu, chì si tenia sottu à una leccia duve ellu s’era lasciatu affunà cum’è sè di nunda fussi.
I dui cumpari, unu cuntentu d’avè ritruvatu a so fera, l’altru lagnendu si d’avè persu u so cabbiulè, si sò cansati à fà cena à l’osteria di u lucale.
- S’elli ùn eranu issi dui muzziconi di i brancali chì pendianu affibbiati à l’arnesi, ùn si crideria mai ch’ellu avessi esistitu, u vostru cabbiulè, o amicu, si sbillicava di rise l’osteriaghju, tenendu si u corpu.
Dopu esse si sciaccati dui piatti di suppa à u schincu è fattu si falà quattru meze di vinu, « Spallera » hà dettu à « Culimuntu » :
- Avà po ci vulerà à discore di u prezzu di u cabbiulè.
- Chì prezzu di cabbiulè ? Soca voli ride !
- U to mulacciu u mi hà scundisatu, u cabbiulè ? Tocca à tè à pagà u dannu. Mi pare ghjusta...
- Ti pare un par’ di corne ! hà rispostu « Culimuntu » inzerinitu. Ti rendu serviziu è eccuti e ricumpense !
- A sapii tù chì ci era periculu à attaccà issu mulu mattu ? s’infuriava « Spallera ».
- Tù dinò a sapii, o caprò !
- Caprone serai tù !
Una parolla piglia l’altra, i dui cumpari, aiutati da a vinaccia ne eranu ghjunti à e brutte. Si serianu ficcati e mane s’elli ùn s’eranu tramessi l’osteriaghji. Per fine « Culimuntu » si hè coltu à Muvrellu, lascendu si à « Spallera » vultà si ne à pedi cun l’arnesi appiccollu, rabbiosu, biastimendu è ghjurendu di vindicà si.
Cusì hè natu l’ammosciu trà i dui cumpari.

* * *

L’annu dopu l’hè venuta bè à « Spallera » di rende à « Culimuntu » ciò chì li si paria una ghjusta rivincita di u so dannu.
Mentre chì « Culimuntu », à cavallu in traversu à l’imbastiu di Muvrellu u facia beie à a funtana di piazza cumuna, « Spallera », lestu lestu è senza fà si vede hà ficcatu un fiore di cardu seccu sottu a coda di u mulu. L’animale chì finia di beie hà datu a strinta à a coda, eh ! Saetta ! A pugnitura l’hà pisatu arrittu arrittu, arechje strinte, è più stringhjia a coda più sentia a pena. A pugnitura di u daretu ne hè diventata un focu d’artifiziu : gnignare, calci, salti, zerpittimi è pete anu finitu per mandà u povaru « Culimuntu » à cochje insù. Ma u peghju per ellu hè stata chì u mulu li si hè cincinatu addossu è ch’ellu hè statu feritu da a croce di l’imbastiu in ciò ch’ellu avia di più intimu : e so riserve di ripruduzzione famigliale. Iè... chjamemu li cuglioni, postu ch’ellu hè cusì u so nome. Riserve chì finu à oghje avianu resu bon’ uffiziu postu ch’elle avianu datu sette maschi è duie femine à a moglia, Madalena. Fà chì, per disgrazia, dopu à issu accidente ci hè vulsutu à ghjittà li à i cani vistu chì a l’ospidale di Bastia, duve ellu s’era tricatu à traspurtà lu, anu avutu à taglià. I frutti s’eranu tramaturi, per ùn dì merzi.

* * *

Ma i rancori, si sà, ùn anu mai fine. Hè stata Madalena chì hà vulsutu vindicà l’offesa fatta à u maritu,... è à ella.
Pocu nanzu à Natale, quandu chì l’omi vultulavanu ceppe è legne per u focu natalescu in piazza à a chjesa, mentre chì « Spallera » s’impuntava, anchisfurcatu, per accatastà un ceppu grossu, Madalena passendu li daretu ciatta ciatta, li t’hà appiccicatu un bellu calciu à scarpi grossi in e partite chì,... u nome si hè digià ammintatu.
- Piglia ti què, o « Spallè » ! Cusì ti chjameranu d’avà u « Spallatu ». Serete tramindui, cun cumpare, senza palle !
L’urlu di quellu disgraziatu si hè intesu in tuttu u paese, da tantu ellu era ben’ datu quellu calciu. U risultatu hè statu chì « Spallera » dinò hè statu speditu in Bastia è per fine hà suffertu listessa capivolta chè cumpare « Culimuntu ».
- Hè l’usu in u vostru paese di castrà l’omi à u locu di i ghjuvenchi ? hà dumandatu u cirurgicu.

* * *

È cusì dicia per cunclude, u vechju chì cuntava issu stalvatoghju :

« U mulu è li cumpari funu messi à paragoni.
Elli sò firmati pari tutt’è trè senza cuglioni.
A più chì ne soffre pena
Ora hè Zia Madalena. »

A mula di Ziu Pasquale.

Quella mula vechja di Ziu Pasquale
ùn si ne truvava chì li sia uguale.
Laziosa è mansa, furzuta è fiera,
cum’ella ùn ci ne era in campi di fiera.
Pudiste girà tutta la Balagna,
Niolu, Cuscionu è puru Tavagna,
francà l’Alta Rocca è l’Omu di Cagna,
vultatu serete, avendu la prova
chì fere cusì, mai si ne trova.

* * *

Di vita Muvrella, ne fece trenta anni
è senza ferite nè goffi malanni.
Di sterpa scupigna era lu so babbu,
è d’asina razza ne era lu capu.
A mamma tenia di tante ghjumente
arabu lu sangue di pura sumente.
Quandu Ziu Pasquale, scalatu in Niolu
fece cunniscenza di un certu Ciccolu,
l’ottu di settembre, u campu bullia
è ci era animali per quale vulia.
Fieranti ci ne era più di quattrucentu,
chì compra, chì vende, chì trova accunsentu
à mezu à li ronchi di muli è sumeri,
di fremiti forti di stalloni fieri,
d’odori mischjati di suvu di vacca,
di villutu novu è d’erba tabacca.
« Tuccate la quì, ch’ella sia detta !
Ne site patrone di la mio muletta !
Hà dettu Ciccolu, purghjendu la funa.
Fera cum’è què ùn ci ne hè mancu una ! »
Fecenu lu pattu, Pasquale è Ciccolu,
firmendu a incetta à vinu chjarasgiolu.

* * *

Ma ciò chì nisunu, mai si pensava
era chì a mula, Muvrella, parlava.
« Ùn la possu crede ! » Isiè, caru amicu !
Cridite la puru, hè cum’è la dicu !
À mi hà po cuntata u mio Ziu Pasquale
chì ùn era micca ùn importa quale.
Sappiate chì l’omu, lu mondu hà giratu.
Da cima, da fondu, lu si hà misuratu.
Sà l’Africa nera, l’Asia, la China,
l’America sana, inglese è latina.
Hà vistu diserti chì cocenu l’osse
da tantu u calore ci face e so mosse.
Hà vistu paesi talmente fritosi
chì l’omi scuperti ne fermanu tosi.
Ùn sò quante lingue ellu dà di manu :
inglese, chinese, spagnolu, rumanu,
tedescu, talianu, indianu, francese,
sà ancu dì : « Trippa ! » in lingua scuzzese.
Vi possu fà contu di quanti mistieri
ellu ci si hè datu, miserini o fieri. »

* * *

« Mettimu chì avessi tanta diciulella,
chì averà pussutu cuntà li Muvrella ? »
« Mi hà cuntatu, caru amicu, Ziu Pasquale,
u discorsu di a mula, tale è quale :
« Ùn crede, o Pasquà, mi piaci lavoru
per ch’è tù sia riccu eppo carcu d’oru.
S’eo straziu, o caru, serebbe per via
chì aghju amparatu a filosuffia.
Ti spiecu. Ascolta. Avia un amicu
chì sempre durmia, grassu cum’è un ficu.
À manghjà è beie, beatu animale,
eranu faccende per u Sgiò Maiale.
Li disse un ghjornu : « Eiu sò dannatu,
matina è sera di soma carcatu,
per paga ne aghju : fenu pulvarosu
o l’erba rascata di un poveru chjosu.
È tù, o purcacciu, chì nunda nun futti
ti techji di brenu, d’orzu è di frutti ! »
« Chì voli, mi hà dettu, a sorte hè mischina,
ci vulia à nasce di razza purcina ! »

* * *

Ma fà chì più tardi, vicinu à Natale,
sò ghjunte le ghjente piglià si Maiale.
Ligatu, hà fattu, o chì brutta cosa,
in quattru è quattru ottu, morte sanguinosa.
Uscatu, sbullitu, rascatu u pilone,
ne hè firmatu giallu, paria un cirone.
Di quesse e stonde ! Mi pare di sente
in le mio arechje quellu urlu pienghjente.

Dapoi mi dicu, o chì bella vita
hè l’opera Santa è mai finita
quella di lavoru, di strazii, di pene,
chì facenu bone ancu magre cene.
Ma chì tanti lazii di stà si sdraiatu
è sempre zitellu perde ne lu fiatu.
Hè megliu à invechjà cun bon’ appitittu
chè more tratechju, giovanu è arditu. »

* * *

Ùn sò sè Muvrella in corsu parlava,
o sè Ziu Pasquale, un pocu, burlava.
Ma quandu ci pensu, sò certu è sicuru
ch’ella era lezziò per tempu futuru.

A scumessa.

À sente dì à Ceccumaria « Scornaboi », u vaccaghjolu, cavalli cum’è u soiu, ùn si ne sculunnava, nè in Corsica, nè in Bonifaziu.
- È chì ai da dì tù, o « Scornabò » ! cuntrastava u so cumpare Minichellu, dettu « Farfalla » per via ch’ellu andava à pisà menu di centu libre, è ancu, i ghjorni di nebbia. Chì ai da dì, chì ti si pare d’esse sempre u più forte.
- Tù stà zittu chì ùn faci mancu paura à e mosche. Voli scumette cun mè chì u mio cavallu hè più intelligente chè un omu ?
- Hè detta !
- S’è tù voli dì, più intelligente chè tè, poi scumette. Ma s’è tù pretendi più chè u stitutore, allora simu à un altru par’ di maniche, dicia Petracciu « Ninnì » chì ùn era statu à a scola chè un coppiu di settimane.
- O Pè, ferai u testimone. Scumettu cun « Farfalla » chì u mio cavallu capisce tuttu ciò ch’eo li dicu è ch’ellu m’ubbidisce nunda chè parlendu è senza ch’eo fia un gestu.
Intesu parlà di scumessa, i Piazzoni chì discurianu inquà è inlà, nantu à i cantoni di piazza cumuna, si sò accolti per sapè di ciò chì si trattava.
- Eiu scumettu una budulese di vinu, à mette in spicula issa etima chì vene per a festa di u Santu. Ch’ellu ci sia da mette tuttu u paese in burdata nera.
- Umbè ! Umbè ! dicianu i Piazzoni spurlendu l’ochji. Eccu i discorsi assensati !
- Hè detta, hà cunfirmatu Minichellu « Farfalla », ma à una cundizione : l’ordine à u cavallu u dai tù, ma sò eiu chì facciu e pruposte di l’ordini à dà. È si ne ferà cinque.
- Ne sò d’accunsentu ! À cundizione chì e to pruposte currispondinu à ciò chì un cavallu hè capace di fà ? Tocca la quì !

 

A prima prova si hè fatta in piazza à l’olmu, à cinquanta passi di a funtana. Minichellu « Farfalla » hà dettu à Ceccumaria « Scornaboi » :
- Cappia u cavallu è dì li d’andà à beie.
- Eccu, o caru ! « Falchettu, vai à beie. »
È dananzu à tutta a cumpagnia di i sfaccendati, Falchettu si ne hè andatu ver’ di u beitoghju di a funtana à sulpà si un pocu d’acqua fresca.
- O sciucchittò ! si ne ridia Carlu « Plutone », u stazzunaru. Un cavallu, vistu l’acqua li vene a sete. Quessa a sanu ancu i pazzi. Trova li à fà megliu !

A seconda prova hè stata cum’è a prima. Una vera riescita di Falchettu.
- « Vai à piscià, o Falchè » avia dettu senza fà nisun’ attu, « Scornaboi ».
È u cavallu s’era infurcatu, stinzendu l’anche di daretu è si hè vistu una spiscinata gialla corre à mezu pianu.
- Avete mai vistu ? si stupianu i Piazzoni.
- Eccuti i cavalli astuti !
- Capisce tuttu chì ùn li manca chè di parlà !
- Dite la puru !
- O Farfà, sì à a risa ! Si sà chì un cavallu chì vene di beie, si sente subbitu u laziu di piscià ! T’amparerà à ascultà à « Stacchittone ».

- Dì, dì, dì li di ca, di ca, di ca... di cacà, hà murmuratu Petru Antone u tartagliulu à l’arechja di « Farfalla ».
- Iè, tè ! Dì di cacà, à u to cavallu !
Detta, fatta : « Caca, o Falchè ! »
È u cavallu hà pisatu a coda, senza aspettà, si hà cappiatu una cullana di cacarognuli luccichenti è puzzulenti, accumpagnati cume si deve di una spitarazzata musicante. A so manera di cantà l’alegria.
- O Farfà ! Mi si pare chì Falchettu ti saluta ! hà dettu stinzendu si di risa è cuntentu « Scornaboi ».

- Ah, chì aghju capitu, o « Farfà » ! Chì ti lasci fà è dì da ùn importa quale, hà dettu « Farinetta », u panatteru. Ascolta à mè. È bassu à l’arechja : « Pruponi ch’ellu si ne torni in stalla. »
- Iè. Hè vera ! o « Scornabò », manda lu in stalla per vede.
- « Aiò, o Falchè. In stalla, è prestu. »
Senza chì Ceccumaria « Scornaboi » avessi fattu un segnu qualunque, u cavallu si hè messu à u trottu è si ne hè entratu in carciula.
- Avete mai vistu ?
- Parenu fole !
- Hè un miraculu !
- Eccu i cavalli !
- È di quattru ! Ùn ti ferma più chè una pruposta, o « Farfà ».

- Sai, o Farfà, averisti da...
- Andate à fà vi leghje ! Ùn vi vogliu più ascultà.
- Averai capitu, o Minichè ? U mio cavallu hè intelligente, mì. In tutti i casi, più chè tè !
- Và bè, o « Scornabò ». Ma s’eo capiscu bè, hè chì sò statu mal’ cunsigliatu.
- Ah ! Ùn cuntrastemu, innò ! Torna una eppo sì cottu !
- Iè, o cumpà ! Si sà chì un cavallu chì vede l’acqua li vene a sete, betu ch’ellu hà li vene u pisciu, pisciata fatta, li resta à cacà, è per fine si ne torna in stalla per manghjà. Ùn chjamu quessa intelligenza, tuttu al più si pò dì stintu naturale.
- O cumpà, sì tù chì ai fattu e pruposte.
- Và bè. Hè vera, o « Scornabò ». Dì un pocu à u to Falchettu di purtà a sella !
- Cume, cume ! ?... hè firmatu stupitu Petru Antone. Ci vole ch’eo a li metti eiu !
- Ah, innò poi ! Avemu scumessu ch’è tù ùn facia un gestu qualunque.
- Iè, ma...
- È stata detta chì e pruposte divianu currisponde à ciò chì un cavallu hè capace di fà ! Hè capace à purtà a sella ? Allora dà li l’ordine !

* * *

Hè cusì chì « Scornaboi » hà persu a so scumessa è ne hè firmatu à a risa di i so cumpaisani. Si hè cunsulatu a settimana dopu, per a festa di u Santu, pigliendu si una burdata tremenda, cun u so vinu, ben’ intesa, arricurdendu si chì :

« A scumessa fatta lesta,
ùn raporta un millione,
è per fine sempre resta
un malignu è un cuglione. »

« O tempora ! o mores ! »

U cavallu è u sumere.

« Ùn cunvene per tè dilicata pruvenda,
è scuderia bella, è fresca beienda,
disse Sgiò CAVALLU, ai troppu lazii,
sì fattu per purtà è some è strazii.
Vestutu di legnu è di bastunate,
è ti si dice « Zè » cun colpi è tambate.
Da l’alba à la notte trascini la pena
Chì muca a to carne è ti rode la schena.
Mai u to patrone quellu estru li piglia
d’ingrassà ti l’ugna, di dà ti la striglia ;
Quesse ùn sò le cure per un sumeracciu,
li si dà piuttostu morsi di un canacciu.
Sì tù lu più schjavu di tutte le fere
è fù la to sorte di nasce SUMERE. »
Cusì discuria, fendu lu fieru,
un CAVALLU biancu, ardente è altieru,
tempi passatoni, fendu la lezzione
à l’asinu neru, dettu : Bazzicone.

* * *

Ma lu mondu gira è tuttu pò cambià.
Ciò chì eri falava, oghje pò ricullà.

* * *

È cusì, sumeri, di colpi tichjati
cum’è galeriani, sempre marturiati,
oghje sò beati, cum’è Michelassu :
à manghjà è beie è andà à spassu,
visità li prati, frequentà li valli.
O chì bella vita ! Chì tanti cavalli !
Invece chì quelli, in stalle sò chjosi,
messi sottu sella da omi estrosi,
girà mane è sera in la sigatura
di un chjostru di rena è senza virdura,
straziendu, sudendu, rispirendu pula,
di spronu à le coste, di nervu à la cula.
In fine per andà à ballà cum’è l’orsi,
è saltà, è girà, in corse è cuncorsi
cun issi cavallieri pieni à pretensione
chì anu per elli poca cumpassione.

* * *

Fà chì in pocu tempu, mutati sò l’usi.
I beati d’eri, oghje sò dillusi.

* * *

L’averete vistu, l’asinu mudernu
Chì và è spasseghja d’estate è d’invernu,
spizzichendu l’erba di un frescu fussettu
è beiendu l’acqua in qualchì puzzettu.
Ma sè d’occasione l’usciu di giardinu
si hè firmatu apertu, face lu spuntinu :
di frutti è pustimi, ellu si ne impanza.
O chì bella festa ! Eviva abbundanza !
L’asinu mudernu mai più ùn hè tristu.
Cusì diceraghju : Face lu turistu !
Ne passa à l’ombria in cor’ di l’estate,
si tene à sulana in frete invernate,
è face lu bellu, l’avete ancu vistu
fà si ritrattà da qualchì turistu,
è per ricumpensa si busca qualcosa :
quellu canistrellu o quella oliosa.
Quandu le vitture ùn piantanu micca,
à mezu stradone ellu ci si ficca.
Tale lu gendarme si face ubbidisce.
Ùn venite à dì mi ch’ellu ùn ci capisce,
ch’ellu hè un SUMERE testardu è chjuccutu ;
Oghje l’asinellu hè più chè astutu.

È sè per azardu, in qualchì sentieru
carcu di prisacche è di un cavallieru
chì pesa un quintale, un CAVALLU vede,
l’amicu SUMERE si tira trè pete
è dice : « O rise ! Ma chì tante striglie,
chì tante pruvende, ùn ne aghju invilie
di grassu à l’ugnola ! Sò eiu u più forte,
è di cavallina ùn bramu la sorte. »

* * *

Muralità :

Ùn bisogna à fà nice,
u vechju pruverbiu dice :
« Chì lu mondu hè fattu à scala,
à chì colla è à chì fala. »

A sella murtuaria.

À l’entre di l’ultima vintina di u seculu scorsu, babbone, chì andava nantu à i so dece anni, fù tantu cumossu da issa passata è li fù tantu firmata impressa chì quandu eiu u intese cuntà, mi si hè parsu ch’ellu ne rivivia e stonde.
A prima volta ch’ella mi hè stata conta, fù in quella veghja invernile ; mi ne arricordu cum’è s’ella fussi eri, è a voce di babbò l’aghju sempre in l’arechja.
Fora, l’acqua sbattia e ventane di salottu è u ventu ughjulava in e crepe di e porte. A notte fritosa facia corre i so lagni in i strittoghji, i chjassi è e loghje di u paese. Ùn seria venuta in core à nisunu di mette u nasu fora, moltu più à noi altri zitelli. Ingrufulati, incagnati, stretti stretti unu cun l’altru nantu à i banchi di u carminu, u nasu trascaldatu da u fucone duve brusgiavanu i rochji d’ogliastru, mentre chì una manu dava di quandu in quandu a scuzzulata à u testu di e fasgiole chì arrustianu nantu à e brasge. Noi altri zitelli, ùn ansciavamu mancu per more.
Ma serà megliu ch’eo lasci cuntà à babbone.

* * *

« M’era sempre zitellu, ma capitava à spessu ch’eo sia incaricatu di cullà à u stazzile, duve Babbu è Ziu, pastori, tenianu l’animali muntagnati. Duie mule eranu nicessarie per carcà di roba à purtà à issi omi, chì tandu, ùn rientravanu in paese chè per scarse occasione. Era a faccenda di un zitellu di cunduce quelle mule carche intrinate. Si partia nanzu à u sprichjà di u sole è ci vulia una bella ghjurnata per sbuccà in lu pianu prima à l’attrachjata. Dopu fattu cena, si durmia in grabizzola è u lindumane si facia strada à l’arriversu. E mule avianu mutatu carica è e pruviste di l’andà eranu rimpiazzate da u casgiu à a vultata. À a cullata omu s’aiutava tenendu si à a coda di a mula segonda, chì quella di capu viaghjava sola è cunniscia u chjassu ; cusì s’ecunumizavanu e forze. Invece à u ritornu, a soma più legera permettia di coglie si è u viaghju era menu faticosu chè à l’andà.
Per u fattu ch’eo vi contu, ci vole ch’eo vi dica ch’ella era a prima volta ch’ella m’era cunfidata issa faccenda è chì ne era un pocu fieru.
Ma si sà chì zitellu, si hà sempre in chjocca di ghjucà : quì un nidu di merli, più inlà una manghjata di sorbe, quandu una cosa quandu l’altra, si hè distratti è u tempu corre. Mentre chì omu si hè occupatu à svarià, e mule ne prufittanu per pasce è à corpu pienu s’allonganu u passu.
Hè cusì ch’ellu mi hè pigliatu u tardi è ch’ellu hè annuttatu allora ch’ellu mi restava sempre un bellu pezzu di strada à fà : guasi duie orette nanzu di ghjunghje à u stazzile. Furtuna ch’ella era luna piena è ch’ella s’era pisata nanzu à l’attrachjata, ciò chì mi hà permessu di vede ci cum’è in pienu ghjornu. Moltu più chì l’ultima attippata chì facia sbuccà in lu pianu, era petricosa, stretta è ancu periculosa per via di molti vaglini chì pisciavanu e so acque à mezu chjassu è facianu sguillisce à ogni passu. E mule avanzavanu pianu. A fatica, u pesu di e some è a manghjata per strada e facianu più lente è prudente.
À manu à manu, anu datu a piantata. Mi sò dumandatu chì ne era a causa, quandu più in là, à una trentina di passi, aghju vistu un omu nantu à un cavallu grisgiu chì s’era firmatu è facia beie in u ghjargalellu chì curria à i so pedi.
Aghju avutu u mio da fà, in u chjassu strettu, per passà dananzu à e mule è rende mi contu cume pudia fà per avanzà e mule è mette le abbastanza scantate per permette cusì à l’omu di passà.
Fattu qualchì passu, e mule, cum’è pigliate d’imbrechju si sò incurdate è anu resistitu à a mio tirata di funa. Ma cume u locu s’era un pocu più largu, aghju datu a voce per chì l’omu passi. Nisuna risposta. U so cavallu avia finitu di beie è mi guardava imbisistitu, lascendu sfilà l’acqua di a so bocca, ma senza fà un passu.
Aghju ligatu a prima mula à una rambula di leccia è mi sò accustatu, pensendu chì l’omu ùn avia intesu a mio chjama. Ghjuntu à una decina di passi mi sò megliu resu contu di u fattu : l’omu paria maiò è si tenia sticchitu à cavallu. U cappucciu di u so pilone pisatu in capu è chì u cupria da capu à pedi, u facia parè ancu più grande nantu à quellu cavallucciu grisgiu.
Tandu aghju dettu : « Avanzate puru, o zì ! E mule sò scantate è ci hè a piazza per passà. » Nisuna risposta da l’omu, mancu nisun’ gestu per fà avanzà u cavallu chì mi guardava sempre senza spustà, collitesu, nare aperte, si stava sfurcatu cum’è s’ellu vulessi turnà à beie.
Qualcosa mi hà ghjalatu u spinu : cum’è una spezia d’angoscia, di malestà. L’omu paria ch’ellu mi guardessi senza vede mi, senza fà un gestu. Cuntrastu d’attitutine cun u so cavallu chì ellu paria pigliatu di tremulu, cum’è fritulosu.
Mi sò resu contu, à issu mumentu, chì u cavallu spurlava l’ochji, cum’è spaventatu. Tandu, credu chì a paura mi hà assaltatu. Ùn sò cume mi sò intesu dì di una voce sfiatata : « Dite mi al menu s’eo vi possu aiutà ?... »
Nisuna risposta. È l’omu, sottu à quella luna chì sparghjia luce di pienu ghjornu, mi guardava cun a so faccia bianca...
Eh !... Tandu sì chì aghju intesu alzà si i mio capelli è corre mi u fretu in l’osse. È vai à sapè perchè, ùn sò statu capace di fà un passu. Era cum’è impetrifichitu, tale una statula. Ùn mi sò pussutu dà di rimenu chè quandu aghju intesu u zampittime di e ghjente chì venianu à righjunghje l’omu à cavallu.
Quandu elli m’anu vistu, m’anu dumandatu s’elli pudianu passà è, dettu li di sì, anu datu voce à u cavallu grisgiu, chì tandu, per fine, si hè mossu.
Da vicinu, aghju pussutu à u chjar’ di luna, vede megliu l’omu à cavallu : a barba grisgia inturniava una faccia bianca cum’è un fogliu di carta, l’ochji eranu chjosi. Una stanga furcuta chì cullava da u pomu di sella, venia à sustene u mentu è u pettu li s’era ligatu strettu. L’omu era mortu !
Una di e persone chì li facianu scorta mi hà dettu, di passata : « Ùn abbia paura, o Ciù ! Vedi bè ch’ellu ùn ti pò risponde. »
Isse ghjente andavanu ver’ di u paese di u difuntu à fà u interru.
Aghju amparatu tandu, chì quandu a morte si pigliava un omu in muntagna, luntanu da i so lochi, s’usava di a sella murtuaria per pudè lu traspurtà di manera degna. In più, issu modu, permettia ghjunti in casa, di mette lu più facilmente in cascia, vistu chì lampatu in traversu di un imbastiu, s’averia i so penseri à riesce issa faccenda.
U penseru era dinò per a fera chì purtava. Volenu dì chì l’animale dopu issa strana passata, si stava imbisistitu è cumossu un bellu tempu è ch’ellu ùn si pudia aduprà senza periculu, vistu ch’ellu ne firmava ombrichjosu. »

U cavallu neru.

Fatti stalvati, ma dinò fole à quelle veghje, a mio arcimammone, chjamata Zia Cecca, e sapia cuntà. Ci avia u garbu è a manera. Ùn m’arricordu d’avè cunnisciutu altre persone cuntà e fole cum’è ella. Li lasciu dì quella di u cavallu neru.

* * *

« Una volta, per isse muntagne sopra à u Niolu, i pastori avianu principiatu à impiaghjà. S’eranu decisi cum’è tutti l’anni, pocu tempu nanzu à a fiera di a Santa, l’ottu di settembre. Di issi tempi, l’usu era d’adunisce si per fà strada cumuna. Parechje bande di capre è di pecure s’eranu mosse dapoi a mane à l’alba è ne venia da tutti i stazzili di u Camputile è di u Ninu, pigliendu à falà arrente à l’ariciali Tavignanesi. Francata a Bocca Arinella, i primi in testa ghjunghjianu à pena à i boschi di foii chì l’ultimi ùn eranu ancu surtiti di u Pasciu.
Ogni banda tenia a so piazza cun u so pastore in testa, seguitatu da a tintenna. L’ordine è a calma avianu rimpiazzatu a furia è u cumbugliu di a partanza. In capu si tenianu trè pastori giovani, pratichi di u traghjettu è fidati à issa faccenda. Dui andavanu à pedi dananzu à l’animali è seguitavanu, à una centina di passi, u terzu, à cavallu à un bellissimu cavallu neru. Tuccava à ellu à prevene in casu di qualchì riscontra o di qualchì ostaculu. Per dì u veru, ci era stata una burianata ghjorni fà, è in isse circunstanze ùn si mancava di truvà qualchì laricciu cascatu in traversu di a strada, o qualchì barrata chì s’avia purtatu via un muru.
À l’ultimu di issa prucessiò senza fine, venianu e persone anziane è e fere carche di tutti i trastuli è i stuvigli chì usanu in i stazzili in cor’ di statina eppo dinò di l’ultime pruduzzione casgiaghje di a stagione in le casce imbastiate.
À mezu à tutti issi omi à barbe bianche, vestuti di piloni chì li davanu più sumiglia cun l’orsi chè cun i cristiani, ci era un vechjacone chì per l’ora si stava zittu. Cosa strasordinaria, vistu ch’ellu era à spessu diciulone è ch’ellu e sapia cuntà.
À un mumentu u vechju hà dettu :
- A v’averaghju po cuntata quella di u Diavule ?
- Iè, o zì ! A cunniscimu ancu bè, moltu più chì Diavule ùn esiste !
- Imbò ! Ch’ellu ùn esiste hè un altru par’ di maniche.
- Serà ch’è vo’ aviate betu un culpettu d’acquavita, quellu ghjornu ?
- Quandu era un zitellu, a mio beienda ùn era altra chè acqua è latte...
- Iè, ma issu ghjornu ch’è vo’ avete vistu u Diavule, aviate betu, innò ?
- Dicu di nò ! Ma oghje vengu per dì chì tandu, un ghjornu d’impiaghjera cum’è oghje, facia listessu tempu. Vole si dì, chì a nebbia cullava da e borghe di u Golu è ch’ella s’impannava ogni cosa, à ùn più pudè vede duve elli si mettianu i pedi... Tè ! Cum’è oghje. Sè issu tempu insiste l’avemu !
E ghjente chì l’ascultavanu, fendu si quelle risate à l’insottu in ammintendu l’usu ch’ellu facia di l’acquavita, anu cessatu di parlà.
Da l’Arinella, ùn si vidia più nisun’ paese ; a nebbia s’avia cupertu tutta a pieve niulinca è u più goffu era ch’ella attippava à l’insù. Ognunu era inchietu. Nisunu pensava più al Diavule, ma tutti sapianu chì issu fenomenu vulia dì chì qualchì accidente o perdita d’animali pudia succede da un mumentu à l’altru.
È tuttu dipendia sè a nebbia s’inzippia o nò.
E persone anziane, malgradu tuttu, sapianu ciò chì u vechju, parechje volte avia cuntatu a sera à veghja, quellu fattu stranu, incriditoghju, chì soli i pullastroni, chì ùn avianu mai vissutu e traversate nebbiose, ùn vulianu crede.
- Troppu pulenda è vinu facenu e chjachjare storte, dicianu elli.
Ma per l’ora, a nebbia cullava sempre è inzippia di più in più. L’ultime persone di a scorta avianu u so da fà à vede si una cun l’altra.
Hè tandu ch’ellu si hè intesu un urlu longu, scannellatu, santavugliatu è chì ribumbava in a custera petricosa. Issu mughju di spaventu venia da u cavallieru chì viaghjava in testa.
Quandu i so dui cumpagni l’anu righjuntu, ellu ùn sapia chè barbuttulà, ùn pudendu dà spiecazione chè un bellu tempu dopu. « U mio cavallu, dicia l’omu intrunatu è stupitu, si hè pisatu arrittu arrittu è eiu ùn aghju pussutu ritene mi è ne sò cascatu in pianu, sturdulitu è bellu. »
- Ma chì hè successu ? dumandavanu i so cumpagni.
- Ciò ch’eo possu dì, hè chì aghju vistu à u mumentu di cascà, un omu maiò, vestutu di neru, faccibiancu cum’è u latte è i so ochji... iè, i so ochji, rossi cum’è u focu ! ! !
- O vai ! Ai travistu, o Cumpà ?
- Innò !... Hè cum’è a dicu. Eppo, eppo,... iè, mi rivene.
Si hà pigliatu u mio cavallu ! Duve hè u mio cavallu ? L’avete vistu ? ?
È l’omu, di novu si hè turnatu à svene.

* * *

A sera tardi, ghjunti in paese, dopu à strazii è penseri appressu à animali sbandati, ingiru à u fucone, u vechju hà dettu, à mezu à u silenziu :
- Ciò ch’eo aghju vissutu da zitellu, oghje si hè vistu da veru. Listessa nebbia, listessa ora, listessu locu, è... listessu cavallu neru. Cerca lu puru u to cavallu, o Ciù. Mai ùn lu truverai. Hè « Ellu » chì u si hà pigliatu.

È dopu à un silenziu generale : « Ùn lu puderiste ritruvà chè in infernu,... duve ellu hè avà cun Satanassu. »
In fatti, anu avutu bonu à circà, u cavallu neru, nisunu hà pussutu ritruvà lu.
Possu dì chì dapoi, tutte e volte chì e bande si tramutanu, l’omi ùn facenu più passà dananzu un cavallu neru in tempu di nebbia. »

I mugliaccheri.

Eccu un usu persu, è cun ellu persa una parte di u nostru patrimoniu culturale. È chì bellu usu : festivu, giuiosu, alegru, chì mettia in ballu vechji è zitelli, ma ancu dinò, carri, calesce è caliscini, attaccati di muli è cavalli cuperti di sunagliule, di frisgetti, di pendalocchi è di fiori.
Canzone è campane, fremiti è ronchi, rise è viulini, si mischjavanu à e schjuppittate di quelli fucili è catane à pistò. Ma chì tante feste è ceremonie ? Piuvia risu è granu, sottu à l’archi fiuriti è à a surtita di chjesa. Ciò chì interessava u più i criampuli eranu i piatti cuperti di biscotti, di torte, di frappe è di frittelle, per l’ora sucillati in e stanze chjose à chjave. Solu, u prufume ne trapanava e incrichje di e porte per stuzzicà i nasi zitellini.
L’usanza di i mugliaccheri pudia svarià seguente à a pieve. A regula ùn era in ogni locu a listessa, da Pumonte à Cismonte, da una pieve à l’altra. Sopra à tuttu quandu i sposi novi ùn eranu di u listessu paese. In issu casu, una scorta di cavallieri s’adunia vicinu à a casa di a futura sposa è à un certu mumentu, un giuvanottu si prisentava à ella per fà li una impruvisata cun rimprovaru di parte di i so lochi per andà à piglià maritu in altrò. È per fine, vista ch’ella era a so vuluntà, venia à dì li chì tutti i cavallieri di u paese a vulianu scurtà per tene li cumpagnia, ma dinò per purtà li aiutu è prutezzione in cor’ di viaghju.
Dopu chì a futura avessi accettatu, per ricumpensa, ella offria vinu è biscotti à tutta a cumpagnia, è si mettia in calescia, o puru à cavallu, mentre chì a muschetteria, e campane è i canti davanu segnu di partenza.
Ghjunti à l’entrata di u paese di u sposu, tutti piantavanu sottu à un arcu fiuritu è verdicente ma chjosu da un frisgettu biancu. Da l’altra parte, una scorta nova di cavallieri aspettava è unu d’elli purghjia à i visitanti un mazzulettu d’alivu annudatu à a chjave di casa di u sposu, ligata cun un frisgettu, è chì si divia rimette à a prumessa.
Un chjama è rispondi si mettia in ballu è in qualchì decina di rime da ogni parte, si facianu i motti è e lode. Spessu, quelli chì ghjunghjianu dicianu u so malvulè à lascià parte a giuvanetta, è quelli chì ricevianu, a so vuluntà di ritene la ancu di forza, in casu mai. Tutti issi scambii eranu fatti cun estru aggalabatu è amichevule.
Tagliatu u frisgettu di l’arcu, tutta a scorta s’adunia per andà in chjesa duve aspettavanu u sposu è a so famiglia. Scorta fatta à son’ di cartucciate è di viulini.
Dopu à a ceremonia religiosa, surtianu di chjesa i sposi, accolti in piazza à son’ di catane, di viulini, è sottu à e manate di risu, di granu è di fiori. Hè tandu chì tutti i giuvanotti facianu a scumessa à chì seria u primu à l’usciu, per mette a chjave in serrenda.
Si sà chì issa cavalcata un pocu scema ùn era senza periculu. Ùn eranu scarse e cascatoghje è si pudianu cuntà quelle osse rotte, o per u menu quelle coste intrunate. Nisuna regula, ben’ intesa, permettia di parà quella nervata nantu à u mustacciu di u cavallu chì pretendia passà dananzu. Mancu nisuna strada era precisata. Tuttu era permessu : francà chjose è siepale, muri è cateri, chjudende è ripali.
Ùn accurria chè una primura : ghjunghje u primu. Ciò chì permettia à u vincidore d’esse u cavallieru di cumpagnia di a sposa per tutta a festa.

* * *

Tutti issi rammenti si facianu, tempi fà, in cor’ di veghje. Rivenianu in core à i vechji chì l’avianu praticati, ma chì per l’ora, in i nostri lochi, si ne era persu l’usu. È issa perdita avia a so ragiò.

« Issu annu di u 1892, unu di i fratelli picci si maritava, pigliendu sposa à u capicantone. Tutt’è dui cavallieri intrepiti è sgualtri, si misuravanu parechje volte à a corsa, senza chì unu o l’altru sia u più forte. Vincianu colpu unu, colpu l’altru, cum’è sè a furtuna ùn si pudessi decide à primurà ne unu.
Quellu ghjornu di u matrimoniu, u sposu novu, intesa ch’ella ci era a scumessa di fà una corsa, ùn hà pussutu ritene si di participà, è hè partutu ancu ellu.
Eranu cappiati luntanu in dietru l’altri cuncurrenti, è i picci si tenianu à tocca tocca, stifali à stifali. I dui cavalli, chì si cunniscianu è eranu avvezzi, saltavanu mure è entaghji senza trimà.
Fà chì per francà u ghjargalu, ci vulia à passà in un locu strettu è chì ùn permettia à dui cavalli d’andà di fronte. Nè unu, nè l’altru, ùn hà vulsutu cede è ci hè nata a cascatoghja. U giovanu sposu, cadutu in quellu ripale, ci hà persu a vita. Morte subbitania è bruttale ! Ora sciagurata è maladetta ! Ciò chì era festa è gioia, hè turnata dolu è pienti.
Cinque anni dopu, ci si hè fattu un altru matrimoniu in paese. Quellu di u fratellu sfrancatu da l’accidente di i mugliaccheri. Ellu maritava a giuvanetta chì s’era firmata veduva primaticcia, dopu à quella disgrazia.

Ùn si hè fattu nè feste nè ceremonie, chì u ricordu di quella malasorte s’era sempre vivu.
È cusì si hè spentu dapoi tandu in li nostri lochi, l’usu di i mugliaccheri. »

A mula « Delfina ».

U paese era spezzatu in dui. U poghju supranu mirava u poghju suttanu cum’è dì : « Sò eiu u più altu è superiore ». Invece chì u poghju suttanu facia cum’è sè l’altru ùn esistessi. A sorte, andate à sapè cume, avia spartutu i dui lucali di manera chì unu è l’altru ùn si possinu appaghjà. I casali supranacci s’aghjumellavanu unu cun l’altru, à tocca tocca, è i suttanacci eranu à listessu fattu. Visti da luntanu, issi mazzoni, parianu cuncertà si, ognunu da parte soia, pur’ di ùn esse in vicinanza. À l’imice, trà issi dui antagunisti, in un bellu spaziu, a chjesa, a cunfraterna è a scola inturniavanu una piazza à mezu à a quale u marmaru purtava scalpellati i nomi di i morti di e guerre, supranacci è suttanacci mischjati. Cum’è sè a morte sola pudia accuncià issi omi chì, da vivi, si facianu u musu.
Mischjati dinò eranu i zitelli in scola. U maestru ùn avia vulsutu sente nunda quandu i parenti avianu circatu à sparte i so criampuli. « A Republica ùn face casu di i vostri cuntrasti, avia dettu u stitutore chì ùn essendu di u paese avia pocu laziu di scumpete cun i paisani. I maschi da una parte è e femine da l’altra, quessa sì. In quantu à u restu, andate à fà i vostri affari chì eiu facciu i mei. » Cusì fù cunclusu u spartimentu è for’ di qualchì azzuffu di tantu in tantu, u maestru tenia forte a situazione.
Ne andava altrimente cun a cunfraterna. Ci era quella di i supranacci è quella di i suttanacci. L’abiti eranu di sfarenti culori, ma a casazza andava per e duie squadre, sugnuna u so latu è i so banchi. Quandu una si vestia o si spugliava, l’altra aspettava fora è viciversa. U Prete, un sant’ omu ne scimia. Avia bonu à dì li ch’elli eranu tutti figlioli di u Nostru Signore, ambò ! Ùn ci era nunda à fà per caccià li a murfia. I ghjorni di ceremonie, e duie cunfraterne (ci seria vulsutu à dì, sfraterne), marchjavanu una da ogni latu, senza parlà si è guardendu si in catarochju.
Hè cusì chì ognunu avia u so pensà. À chì dicia chì s’ella ùn ci era stata a chjesa à occupà a piazza mezana, u paese, tempi fà, seria statu saldatu da per ellu. À chì dicia chì furtuna, a Republica, adunia quantunque a ghjente per e ceremonie di u quattordeci di lugliu è l’ondeci di novembre, è dinò per amparà à leghje è à scrive in scola.
Ma a situazione di u paese ùn era sola cunsequente di a tupugrafia. Per imbruttà l’affari si facia chì supranacci è suttanacci ùn s’intendianu mancu à pena in pulitica ! Partitone è partitellu avianu pigliatu appollu sugnunu in un lucale. È dalli Pà ! E nimicizie, e picchiglie, i cuntrasti è e litiche criscianu in tempi di campagna eletturale cum’è e insalate in tempi calurosi.
È per chì a soma sia colma, eranu i voti à tocca tocca. Colpu colpu, a Merria, a sciarpa è u sucellu cambiavanu di manu è di lucale, quandu à l’insù, quandu à l’inghjò.
A lotta per e cumunale era sempre infiarata. Quandu u Merre era suttanacciu, a merria si tenia in casa soia, si capisce. Ma quandu u Merre mutava, si tramutava à listessu tempu a casa cumunale. U ghjornu di l’elezzione, l’urna è u scrutinu si facianu in sala di scola. Tuttu si passava in un silenziu chì si seria intesu cascà una penna, malgradu a frebba chì facia bolle u sangue di i partitanti i più accaniti. Ma cum’elli eranu à para para, in quantità (quì, ci vole à precisà chì a quantità s’intende in omi, ma ancu in arme è munizione), a quantità, diceremu, impedia tuttu sfogu generatore di scumpientu. Ancu di grazia !
Si vene à dì chì tutti i sei anni, quandu certi festighjavanu a vittoria à colpi di buttigliacce, di panzarotti, di frittelle è di cartucciate, l’altri si tiravanu in casa, chjudianu porte è purtelli è si discitavanu u lindumane imbalsamati da u muscu di a malva accatamansulata in cor’ di notte da i contrapartiti.

* * *

Fà chì issu annu, ogni partitu avia fattu scelta, sia azardu, sia dispettu, di presentà per e cantunale u so candidatu in paese : quellu di u partitellu, supranacciu è quellu di u partitone, suttanacciu. Ùn si ne dice nunda di a infrebbatoghja chì avia cumossu i dui poghji. Ancu muli è sumeri parianu esse si messi in campagna. Quandu i suttanacci falavanu da u castagnetu, carchi di picchetti o di castagne, paria chì e so fere aspettessinu d’esse in u poghju supranu per cappià si, tutte à tempu, cullane di cacarognuli in li chjassi. È quelle di supranacci ne facianu altru è tantu quand’elle rivenianu carche di pustimi da l’orte di u vallu, in cor’ di traversata di u poghju suttanu.
E cianfornie ùn eranu chè in principià. I partitanti i più accaniti avianu bisognu di misurà i so passi, patti di ùn truvà si soli per issi lochi. Senza scorta per prutezzione, a pudianu corre brutta è fà si macuccà à tambate da i contrapartiti.
A si hà sappiuta Camellu, u panatteru, dettu « Farinetta », chì si hè statu ligatu sottu à u rutone di u mulinu tutta una ghjurnata. Ellu era andatu à l’alburighjata per incettà farina à u mulinaghju quand’ellu hè statu ammatacatu da una ruchjittata ch’ellu ùn hà mancu vistu vene. Avia avutu bonu à chjamà sottu à u piscinu di l’acqua, nisunu l’hà intesu per via di u rughju di u rutone è di l’acquidottu. È puru, di sirata, à a storta di a matra, u mulinaghju l’hà intesu è surtitu di issa trappula. Farinetta ci hà pescu una bella puntura chì l’hà tenutu infrebbatu un mese in lettu, da duve ellu ùn hà pussutu sorte per andà à vutà.
- È unu di menu, dicianu l’essari chì avianu fattu u culpacciu.
Ma per fà contu paru, dui ghjorni nanzu à u scrutinu, hè tuccata à Ceccumaria, dettu « Scornaboi », u vaccaghjolu d’incappà a so rosa.
Mai a si pensava, per issi monti, mentre ch’ellu curria appressu à una pistoghja, chì un paghju di malintenziunati u cannuchjulavanu. Dopu avè riesciutu à affunà l’animale, avia datu di manu à a sacchetta per scuncià si l’appitittu. U bisognu di richjarà si u cannaruzzu l’avia fattu viutà a zucca di vinu è cusì s’era inguagliatu à u pede di un quarcione, è addurmintatu. L’avessi mai fatta ! Si hè discitatu « Scornaboi », incappucciatu cum’è una buttiglia di vinu muscatellu, ligatu mane è pedi, messu in traversu à l’imbastiu di u so sumere è tocca è camina per chì sà induve.
Duve ? L’hà sappiuta ghjà ch’ellu hè statu chjosu in quellu catagnu duve Tittinu, u pellaghju, dettu « Volpe secca », ci tenia e so pelle. U corciu « Scornaboi » ùn ci hà mancu intesu fame nè sete, da tantu ch’ellu hà suffertu di a puzza di carogna in quellu ritiru. In tempu ordinariu, l’omu ùn si pudia dì ch’ellu odorava l’acqua di Cologna, ma dopu à issu sugiornu cun e pelle di volpe, i Piazzoni ùn avianu bisognu di dumandà quale ghjunghjia. Nanzu di vede lu, dicianu : « Tè, avà affacca « Scornaboi ! » È un quartu d’ora dopu à a so partenza, u novu venutu pudia dì : « Mì, era quì « Scornaboi ? »

* * *

Ma pettu à isse duie sustrazzione ci eranu l’addizione. Normale, l’elezzione sò fatte di matematiche. Ogni partitu avia fattu vene da e cità luntane, i so elettori. U paese..., scusate, i dui poghji eranu pieni di paisani sradicati chì sfrancisavanu cun l’accentu marsigliese ; è ci ne era più chè di statina, per dì ! Ma i conti, cum’è à u solitu, andavanu guasi pari.
- Furtuna ch’è tù ai pussutu fà vene a to figliola Rittà da cuntinente, dicia l’aghjuntu à u Merre chì si presentava per u Partitellu.
- Iè, ma ùn abbasterà. Anu truvatu manera di fà ottene una permissione à Simone chì serve à u 4u Culuniale in Tulò, u figliolu di issu malcalzatu di « Puzza di Beccu » chì pretende esse cunsiglieru. Ùn vulete ride ?

* * *

In fatti l’azardu, chì, volenu dì, mette u sale in ciò chì hè lazzu, hà vulsutu chì Rittà è Simone fianu viaghju inseme. Si cunniscianu da zitelli è dapoi a scola cumunale, ben’ ch’ellu avessi dui anni di più chè ella, ma spartuti cume si sà, ella supranaccia, ellu suttanacciu. Dunque for’ di scola si vidianu pocu. Rittà avia fattu i so studii secundarii cun e sore, in Bastia, mentre chì Simone era statu in Aiacciu à u liceu, vistu ch’ellu avia un Ziu duganeru in issa cità. Passati basciglieri s’eranu moltu più alluntanati una da l’altru ; ella avia studiatu per duttore in Marseglia è ellu, surtitu di e scole, s’era Tenente in Tulò.
Si sò quantunque ricunnisciuti à bordu à u « Commandant Quéré », in cor’ di traversata è anu avutu l’asgiu di rammintà si ricordi cumuni è fatti andani.
- Voi site dunque...
- O Simò ! Mi poi dì di tù. Ùn faciamu tante ceremonie quand’è no’ eramu zitelli. M’ai ancu parechje volte stinzatu i capelli, o suttanacciò ! dicia Rittà in una risata.
- Isiè ! Hè vera. Ma tù dinò... T’arricordi quella petrata ch’è tù m’ai tiratu ? Ne aghju sempre a marca in tupezzu.
- Ma ùn mi ne ai tenutu rincore, postu ch’è tù m’ai pigliatu in groppa à Delfina, a to mula, rivenendu di u castagnetu è ch’eo m’era svoltu un pede. Furtuna chì nisunu ci avia vistu inseme ! T’arricordi ?
- Cum’è s’ella fussi avà... è sopra à tuttu ch’è tù mi tenia strettu.
- Di paura di ùn cascà ! aghjustava Rittà cun un’ ochjata maliziosa.
Ci hè statu un mumentu di silenziu mentre u quale si sò guardati intenneriti... eppo anu parlatu sugnunu di u so parcorsu per issu cuntinente, ma moltu più di e corte stonde vissute in paese, ella di statina, ellu per Natale, dunque mai inseme.
Ghjunti à discore di a causa di issu viaghju cumunu, si sò resi contu ch’elli eranu richiesti per via di pulitica, è in più bellu, di partiti cuntrarii. Si ne sò fatti tante risate, luntanu ch’elli eranu di e minuzie paisane. Si ne sò stinzati di rise ancu di più quand’elli anu scupertu chì i dui candidati à e cantunale ùn eranu altru chè i so propii babbi.
- Sbarcati in Bastia, u so trenu chì ùn partia chè dopu meziornu, l’hà datu tempu di fà cullaziò inseme, apprezzendu si megliu, scuprendu si gusti cumuni, è per fine, piglià si di simpatia. È chì sà ?... forse ancu un qualcusella in più.

* * *

L’affare si hè annivulatu di un colpu, ghjunti ch’elli sò stati in gara di paese. Nisunu à u sbarcatoghju per riceve li !... Anu francatu u curridore, è surtiti in piazza si sò firmati di sale : dui cabbiulè, sugnunu inturniatu da una scorta d’omi à cavallu, incappellati è fucile à l’armone, aspettavanu. E duie squadre eranu scantate una da l’altra, à ogni scornu di a piazza. À mezu, in u spaziu viotu, Rittà è Simone stavanu imbuccaliti, à valisgia in manu. Si sò guardati, mentre chì quelli si tenianu muti è sticchiti cum’è statule.
- S’eo capiscu bè, o cara, simu quì in Verona. Ci vole chì Ghjulietta ritorni à i Cappuletti è eiu à i Montaghi.
- S’eo capiscu bè, o caru, in ammintendu à Luigi da Porto seriste tù Romeu ?
- Ne seria assai primurosu Romeu sè Ghjulietta ne era d’accunsentu di chjamà lu cusì.
- Si ne riparlerà, hà rispostu Rittà, cun un surrisu intesu. Per l’ora vecu chì quì ùn cunvene.
Dopu esse si salutati, sò andati sugnunu da a so parte è cusì, e duie scorte, si sò avviate ver’ di u paese, scusate... ver’ di sugni poghju, ma luntane una da l’altra.

* * *

Anu cuntrastatu in e duie famiglie per u fattu ch’elli avianu discorsu inseme, ma nè Rittà, nè Simone ùn anu tantu datu capu à isse minuzie. Ciò chì hà avutu per cunsequenza di mette in zerga i dui candidati.
In casa d’Orsu Santu, ci nascia l’azzuffu :
- Ch’eo accechi puru ! mughjava ellu cun a moglia, s’avia sappiutu quessa ùn l’averia fattu vene à vutà. Sò à a vergogna ! Peghju, simu à a risa di u cantone. À dì la ch’è no’ ci avemu da perde voti !
- Cheta, o caru. Ne faci un affare di statu. Ùn ci hè nunda di male chì dui giovani si parlinu in piazza à a gara. Ora sò sugnunu in casa soia. È s’ellu ùn era venutu Simone, ti seria mancatu un votu, o scimò !
Mentre issu tempu, u Merre ne era à turzoni. A moglia circava à calmà lu, ma nunda à fà. In scrimizza, ellu sfrumbulava u so cappellu da un scornu di salottu à l’altru è per fine u si hà calcicatu.
- Eccu à ciò chì ne simu ! Si manda figlioli à fà studii chì costanu l’osse è a pelle, è chì si ne hà ? A vi dumandu ! Seranu po què i ringraziamenti ?
- Calma ti. A to figliola hà fattu prova di crianza, è basta. Ùn accore à mette si in rabbia.
- Mi mettu cum’ella mi pare ! Ai capitu ?
- Aghju capitu ch’è tù t’ai da amalà. Senza cuntà chì ti costa digià un cappellu.
- Crepatura per u cappellu ! Hè megliu à more chè à firmà si in vergogna. A mio figliola, à mumenti duttore, cun u figliolu di issu pocu è nunda di « Puzza di Beccu » ! S’ella m’era stata detta ùn l’averia criduta. U figliolu di « Puzza di Beccu » ! ! !
- Iè, ma quantunque Tenente.
- È u mio sumere hè generale ! ! schjattava u Sgiò Merre.

* * *

U più bellu hè successu u lindumane quandu tuttu ognunu si hè ritruvatu in piazza à a chjesa, da punta à u scagnu eletturale, situatu cume si deve in sala di scola. L’azardu (torna ellu ?) hà vulsutu chì i dui cumpagni di viaghju si ritrovinu à fà duvere republicanu à listessu mumentu.
S’eranu trè ore dopu meziornu. A partita di a piazza di punta à a chjesa era occupata da i partitanti di u Merre è quella vicina à a cunfraterna, da quelli di u contrapartitu. Da e duie parte si facia nice di ùn vede si, ma in sottochju omu si custudia.
Quandu Rittà si hè avvicinata da u scagnu, Simone chì discuria cun i cugini si hè accustatu à fà li mottu, è inseme sò entruti in sala di votu. E cunversazione chì si facianu in sottuvoce, si sò zittate di un trattu. Ùn si sentia un ansciu. Fendu nice di nunda, Rittà è Simone si sò smaravigliati chì i so dissegni di sculari sianu sempre impiciati à e mure : mumentu di ricordi chì anu fattu schjattà rise, cum’è in quelli tempi. Eppo messi sugni bullettinu in l’urna, si ne sò surtiti in piazza, lascendu si i so babbi candidati è l’assessori à bocca spalancata è imbisgialiti. Anu traversatu a piazza senza abbadà a ghjente chì d’ogni parte i guardava cum’è per miraculu, è pianu pianu, spassighjendu, si ne sò andati ver’ di a funtana è si sò pusati à u frescu.
Chì si sò detti ? Ùn si sà. Ma ciò chì hè certa hè chì a sera, eranu di ritornu per u spogliu in sala di scola.

* * *

U scontu di i bullettini paria opera santa. Unu à unu, mirati cum’è diamanti, allisciati cum’è misgi, messi unu nantu à l’altru in mazzuletti di dece... in fine, per taglià la à l’accorta, cuntati è ricuntati, forza hè stata di rende si contu chì i 124 elettori di a cumuna avianu vutatu : 62 per un candidatu è 62 per l’altru !
Fattu scarsu. Fattu unicu in paese, scusate... in issu paese unicu. Ùn ci era nè vittoria, nè disfatta !
I dui candidati à ogni capu di tavulinu, si guardavanu, muti è stupiti per sopra à l’urna republicana, ancu ella à bocca spalancata, viota di voti, cum’è i candidati eranu vioti di parolle.
Hè statu tandu Simone chì hà dettu :
- Mi face piacè di vede chì per a prima volta, issu paese hè in armunia è face contu paru. Prova ch’è vo’ site capaci d’intende vi.
Cusì ùn ci serà nisun’ scuntentu. È dopu à un silenziu chì avia lasciatu tutta a sala à bocca aperta, hà cunclusu : « È per ch’è vo’ siate cuntenti, vistu ch’è vo’ site privi di fà festa, supranacci o suttanacci, partitone o partitellu, vi femu parte, Rittà è eiu ch’è no’ ci vulemu marità. Cusì, ch’ella vi piaci o nò, serete custretti di festighjà tutti inseme ! »
Sè u tettu di a scola era cascatu in capu à i paisani, ùn averia fattu più forte effettu.
I babbi candidati, si sò turnati à guardà, eppo vistu chì Rittà è Simone s’abbracciavanu è si basgiavanu, l’hè venuta una lacrima à l’ochju à tramindui, è per fine si sò stretti e mane.
Si hè fattu festa trè ghjorni. Nisunu parlava più di pulitica. Currianu frittelle, panzarotti, torte è biscotti, saltavanu tappi, canzone è cartucciate. Sè qualchì furesteru era scatulitu in issu paese (unificatu, issu colpu), seria statu bellu stumacatu di sente chì u lindumane di un’ elezzione ùn si festighjava micca qualchì elettu, ma... una prumessa di matrimoniu.
Pisendu i so bichjeri, i dui candidati, sprimurati di sapè u resultatu di i voti di u cantone, anu tuccatu à a salute, è tramindui s’anu calcicatu i so cappelli di cuntentezza.
- Chì l’abbracciu di i nostri futuri sposi sia longu è felice !
- Cusì sia !
Hà cunclusu Rittà dicendu :
- Senza smenticà di dà doppia rosa di pruvenda à Delfina, a mula chì dodeci anni fà, ci hà permessu u nostru primu abbracciu.

U poltru ribellu.

Eramu d’agostu, in u 38, è u sole impiumbava.
Paulu Francescu, dettu « Pacceccu », (ma quella di i cugnomi li garbava pocu), era stinzatu à u pede di un quarciu, pocu primurosu di piglià si la sottu à a sciappittana, ellu aspettava a rinfriscata serenile.
Manu à manu, eccuti u Sgiò Filippu à cavallu à u so grisgione chì viaghjava sempre collinturchjatu. Dicenu chì u Sgiò Filippu, per fà u fieru è parè più cavallieru, li stringhjia a catinetta di u morsu è u purtava à doppie retine strette, ciò chì avia per effettu chì u cavallu, per allegerisce a pena intesa in bocca, rientrava u mustacciu in pettu è paria fà u bellu. Ma seranu stati detti maldicenti...
- Tè casca bè, ti vulia vede, o « Paccè ».
- Mi chjamu Paulu Francescu, o Sgiò Filì.
- Iè, a sò. Ma vene più cortu à dì.
- Merda !
- Cume mi parli ?
- Vene più cortu à dì !
U Sgiò Filippu ùn la si hè pigliata à male. Tuttu ognunu in paese sapia chì l’omu era sempre stizzosu. Senza famiglia, sfurtunatu, ellu campava di dà si à a ghjurnata ind’è unu è l’altru. Travagliadore, bravu omu, ma... sempre azezu. « Averà da nivà ? » s’impenseria unu, ellu rispundia « Centu palmi ! ». Unu li venia a tossa, ellu dicia : « Trippa ! ». L’altru : « Avà piove ! » è ellu « Dilluviu ! »
- Avemu riesciutu à chjappà u mio poltru salvaticu treannincu è u vulemu castrà dumane matina. Venerai à dà ci a manu, ùn hè vè ?
- Si viderà.
- Bona. T’aspettemu.

* * *

Ùn avessite da crede chì « Paccecc... » scusate, Paulu Francescu era di stintu cuntrariante. Innò, era cusì. Ci vole à dì chì da criaturu l’eranu corse e sciagure una dopu à l’altra, chì l’avianu stazzunatu u so carattere. A so prima cuntrarietà l’hè venuta quand’ellu hà intesu u babbu dì li : « Dumane à a scola ! » Ellu ùn ci vulia andà, chì stà chjosu ùn li garbava mancu à pena. À l’ora di parte à a scola ellu durmia sempre. Surtitu da u saccone à sciambuloni, à corri corri per ùn esse in ritardu, hè cascatu è si hè svoltu un pede. Ciò chì u fece scianchighjà è li valì u so primu cugnome « Mezazampa ». Da zitellone, in a mandria, si hè fattu inticcià da un beccu furibondu è più azezu chè ellu. L’hè surtitu un buciombulu in fronte chì ùn l’hè mai più sparitu. Segondu cugnome : « Mezacorna ». Chjamatu à u 173, in Bastia, mentre ch’ellu era in cor’ di riforma per causa di u so pedacciu, è ch’ellu traversava a corte di a caserna Marbeuf, si hà pescu un calciu satanescu datu da una mula matta, in locu dilicatu per l’omu (a vi pensate ?), ragiò di più per esse rifurmatu à a lestra. Terzu cugnome : « Mezacoglia ». Issa ultima disgrazia l’hè andata à bè, vistu chì cusì ùn hè partutu in u 1914 à participà à quellu macellu indegnu, chì... à chì sà cosa li seria turnatu à succede...
È vuleriste chì l’omu ùn sia rozu di carattere ?

* * *

Un bellu poltru rossu di trè anni, marcatu in fronte di una falce bianca, era chjosu in una stalla di u Sgiò Filippu. Ellu ruspava è runzava à voline più. À l’animale li piacia pocu di vede si chjosu, li garbavanu più a libertà chè a funa, l’erba naturale chè u fenu, e corse per issi pughjali, strettu appressu à e ghjumente, chì truttendu codiritte, parianu dì : « Veni cun mè ! »
Ci era vulsutu tempu è pazienza à l’omi per riesce à mette li u lacciu. Si ne era vistu scughjate è acerbe. In fine s’era scumbattutu parechje settimane. Ma u Sgiò Filippu, inchjuccatu, crepava s’ellu ùn avia issu animale chì li paria esse fattu per ellu : fieru, furzutu è ben’ attempiatu.
Paulu Francescu, ghjuntu à bon’ ora, sentendu u tazzu chì quellu facia in stalla, si hè avvicinatu à u purtellu è hà parlatu à u ribellu.
- Ahan ! Ùn ti piace à esse chjosu. Brami più libertà ? Mancu à mè mi piacia à esse chjosu in scola, ma mi ci anu ficcatu listessu.
Cum’è per miraculu quellu si hè calmatu.
- U peghju hè chì ti volenu taglià ciò chì ti pende, o caru. A saperaghju eiu chì ne aghju persu una. Di quesse e pene ! Ùn la sai ancu ciò ch’ella hè quessa a faccenda !
Cum’è s’ellu avessi capitu, u poltru hà fattu sente un frimitellu, è dopu, fruffrulendu di nare si hè avvicinatu di l’omu.
Cume ferai, oramai, à corre appressu à e ghjumente ? Eiu, malgradu chì pudia serve cun una sola, nisuna mi hà vulsutu,... Allora, avvisa ti tù... senza !
Tandu, u poltru, fendu un passu di più hè venutu à spone u so mentu nantu à a spalda di Paulu Francescu. L’omu intenneritu da issa prova di cunfidenza l’hà accarizzatu u mustacciu, mentre chì u poltru, ellu, si lasciava fà, ochji chjosi.
È di colpu, l’hè venuta una idea subbitania, à Paulu Francescu. Senza riflette più chè più, ùn fece nè una nè duie, hà apertu a porta è eh !... Dalli e gnignare ! U poltru rossu, in quattru salti hà pigliatu a surtita è currite mi appressu ! !
S’era à bon’ ora, nisun’ testimone di u fattu, l’affare si hè passatu in un soffiu. Paulu Francescu hà spiecatu à u Sgiò Filippu chì : « In quantu à mè, u ferrachjone di a porta era mal’ messu. Quandu sò ghjuntu, ellu surtia chì paria toccu da u fulmine ! »
Anu pruvatu di richjappà u poltru, ma quellu svizzatu ùn si hè più lasciatu vede in nisun’ locu. È cusì sò passati l’anni...

* * *

Sò passati l’anni, è sò ghjunti quelli più goffi di l’occupazione tedesca è taliana di a Corsica. Paulu Francescu, cume si deve era à a machja è à spessu participava à u sbarcamentu di l’arme da u sottumarinu « Casabianca », in l’Agriate.
Quandu quella ora sventurata fece cascà u ben’ dì Dumenicu Vincetti, luttendu solu in pettu à una cumpagnia di suldati taliani chì u inturniavanu in u pagliaghju di Casta, Paulu Francescu cun altri cumpagni fughjia cun e mule carche d’arme per Capu Castincu è i pughjali di Monte d’Astu.
- Andate zitelli, chì s’elli venenu quì in u strettu, i saperaghju riceve à son’ di mitraglia.
Cusì si hè fattu. L’omi cun e mule anu pussutu piglià à l’insù è salvà si. I suldati sentendu fiscà e palle anu avutu pocu laziu d’andà à piscà si ne una. Ma un’ ora dopu, à cortu di munizione, à silenziu fattu, i taliani si sò dati di curagiu è Paulu Francescu hà avutu à sgarà.
Era una bella stonda ch’ellu i sentia stretti appressu è chì battianu in ogni locu. U peghju era chì frà pocu avia da sbuccà in un pughjale rascatu è cusì da luntanu u pudianu vede è tirà cum’è una levra.
Si hè moltu più vistu persu, chì u so pedacciu u facia soffre è chì, cun a cinquantina passata, i guai ùn facenu chè impeghjurisce.
- Ora sò frittu ! hà pensatu à alta voce Paulu Francescu, tirendu si in soprapiù una bella biastema duve elle eranu ammintate tuttu à buleghju, e paste taliane, i santi, e guerre, Musulinu è chì sà quale torna...

È tandu, un fremitu cavallinu l’hà rispostu. À qualchì passu più in là, un cavallu rossu u guardava. Ellu avia à meza fronte una falce bianca. Paulu Francescu hà ricunnisciutu u famosu poltru chì, ancu ellu, tempi fà, avia sceltu d’esse ribellu.

Si hè avvicinatu zuppighjendu più chè mai. Ma quellu ùn hà spustatu una zampa è paria aspettà lu. Fermu, si stava arrimbatu à un pentone cum’è per dì à l’omu : « Cogli ti ! » È cusì hà fattu Paulu Francescu. In quattru salti à galoppu, u poltru rossu ùn hè statu tantu à francà u spaziu mundatu è cusì purtà l’omu in locu sicuru, per issi chjassi muntagnoli, chì da notte tempu, sò e strade di a libertà.

U mulu « Turcu ».

Quandu Ziu Antone « Pulendone » dava di manu à a pippa, facia scappà u mezu mondu, per via chì tuttu era for’ di misura. For’ di misura a puzza di l’erba tabacca è for’ di misura quella pippa. L’erba tabacca a facia cresce in l’ortu, siccà in granaghju è tale è quale a ficcava in zanettu di pella ghjattina da duve ella ùn surtia chè tazzata di trisore per andà à u furnellu di a pippa ; ùn la si francavanu mancu i custoni. In quantu à a pippa, Ziu Pulendone a s’avia fatta fà sopra à misura quand’ellu andede per a prima volta in l’Orezzincu à incettà u so mulu chjamatu « Turcu ». Fate contu chì u furnellu di quella pippa era cusì grande chì in quantu à mè ci si pudia ficcà à bellu bè un pacchettu di « scaferlati » sanu sanu.
Ci vole à dì chì u stuvigliu era in più un’ opera d’arte : ripresentava un ovu (piuttostu d’oga chè di ghjallina), tenutu da e grinfie acute di un’ altagna. Issa scultura di scopa inturchjata, surtia di un bucchinu curnile è era tantu pisia ch’ella venia à appughjà nantu à a barba è a petturiccia di l’omu. È Ziu Pulendone ùn era un qualchì voglia sia : omatale chì si valia un quintale bon’ pesu di lardu, di polpa è d’osse ; ellu tenia a so piazza. Si pò ancu dì ch’ellu si tenia megliu à tavulinu chè à cavallu. Ùn era per nunda ch’ellu era statu cugnumatu « Pulendone ». Quand’ellu dava di manu à e fette di pulenda, ùn s’avia u tempu di cuntà le da tantu ch’elle sfilavanu prestu, una dopu à l’altra.
Una volta, in cor’ di meziornu, pigliatu da una buriana subbitania, hà avutu à cansà si in un’ osteria paisana. Dopu avè messu u mulu à l’ascosu di u tempurale, si hè attavulinatu per dà capu, cun unepochi di pari soi, à una superba bomba di pulenda, mentre chì a patrona di casa facia arrustisce coste, panzetta è figatellu.
Fattu cullaziò, dopu avè sciumbratu parechje meze di vinu chjarasgiolu, u tempu si hè accunciatu è tuttu ognunu si hè messu in faccenda d’insumà per riparte. Ziu Pulendone chì avia betu più chè a soia, hà avutu u so da fà à cavalcà si à Turcu. Vistu chì a cumpagnia a si ridia in sottu à vede lu fà, cun quellu animale chì ùn stava fermu, Ziu Pulendone si hè arricumandatu à u so Santu :
- Fate ch’eo ùn mi fermi quì in vergogna, o Sant’ Antò. Date mi a forza per saltà nantu à issu animale viziosu.
U sforzu hè statu datu cun tantu abbriu ch’ellu hà fattu trapassà l’omu aldilà di l’imbastiu è cascà di nasu in pianu.
- O Sant’ Antò, chì mi ne avete datu troppu. Brutta sorte !
I paisani presenti si ne stinzavanu di rise, ma u peghju ùn era ancu scioltu. Quandu à a segonda prova, Ziu Pulendone hà datu a pisata di l’anca a pippa l’hè cascata di bocca è caschendu in pianu... maladetta sorte ! hè stata calcicata da u pede ferratu di Turcu è messa in pisticciuli ! O le biasteme ! O le Madonne ! Tutti i Santi di u paradisu ci sò passati !
Sfugatu cun a religione si ne hè pigliatu cun Turcu. I calci è i pugni currianu cum’è i panzarotti à a San Martinu.
- O cumpà ! Calmate vi. Ùn hè, nè cun i Santi, nè cun a rabbia, ch’è vo’ rimpiazzerete a pippa, li disse u Curratu chì passava in issu mentre, in piazza.
- O Sgiò Currà, date capu à a vostra messa chì eiu sò à i mio affari.
- In fine, simu trà cristiani...
- Indeh ! Ùn sapia ch’è vo’ aviate parentia cun u mio mulu, hà rispostu, stizzosu, Ziu Pulendone.

Videndu chì l’omu ùn vulia sente ragiò, u Curratu hà cappiatu issa parolla di circunstanza : « Asinus asunum fricat ! » è si ne hè andatu.

* * *

Qualchì mese dopu à issu cuntrastu, a sorte hà fattu chì Ziu Pulendone si hè turnatu à cansà in listessa osteria per fà cena è passà a nuttata. Micca per scelta, chì u paese li rammintava, un solu ch’ellu ci s’era fattu ghjucà à a risa ma dinò ch’ellu ci avia persu a so pippa ; ma l’era pigliatu u tardi... Una pippa nova, di listessa fattura chè a prima, appesa à i denti, l’omu si hè attavulinatu cun paisani chì, cum’è ellu, ùn si scurdavanu mai di fà falà, scusa d’umbulisce u buccone mastucatu, litri, meze, sciuppine, bichjeri eppo l’ultimu bichjerinu chì face uffiziu di tappu.
Prima d’andà à dorme, Ziu Pulendone hè passatu à dà un ochju à Turcu per vede sè tuttu era acconciu. Ma à bughju cecu, è mezu inturcatu, eccuti chì li casca a pippa è, Satanassu !... u mulu ci hà messu u pede nantu ah ! ùn vi ne contu e biasteme scatinate è i calci à quella povera fera.
- Di què u paese scunghjuratu ! Di què l’osteria maladetta ! Mi ne arricurderaghju po fin’ ch’eo campu !
- Furtuna, o « Pulendò », chì u Prete ùn ti sente sinnò...
- Ch’ellu vachi à fà si un frulu, u Prete.
Di zerga, Ziu Pulendone ùn hà pussutu chjode l’ochju di a nuttata, da tantu ch’ellu era cuntrariatu.
U lindumane à bon’ ora, in cor’ di partanza, hà scuntratu u Prete chì andava à dì e matine.
- O Sgiò Currà, aghju turnatu à rompe a mio pippa, eri sera. Seraghju po casticatu in issu paese , o chè ?
- Soca u Signore hè scuntentu di tè, chì biastemi quant’è un saracinu. A ti face pagà castichendu ti. Ci vulerà à cunfessà i to peccati.
- Quessa andate à fà la crede à Genuvesi.
- Fà cum’ella ti pare. Ognunu porta u so saccu in issu mondu, hà cunclusu u Curratu, entrendu si ne in chjesa.

* * *

Sò passati trè anni. Ziu Pulendone hè turnatu à scatulì in quellu paese ch’ellu schisava quant’ellu pudia dapoi e so cianfornie successive. S’era fattu rifà una pippa nova in Orezza, è ne tenia contu.
- O « Pulendò », chì ne faci di tutte isse pippe ? l’avia dettu ridoni u pippaghju, cuntentu d’avè un cusì bon’ cliente.
Turzunendu è stizzosu, Ziu Pulendone avia rispostu : « E mi manghju ! »
Certi, volenu dì chì s’ellu ùn avia più rottu pippe, era per via ch’ellu avia ascultatu u prete è ch’ellu li s’era cunfessatu. Andate à sapè cun issu essare di Ziu Pulendone ?
U fattu si stà chì per a terza volta, Turcu si hè vistu affibbià à l’usciu di quella osteria.
- O « Pulendò », hà dettu l’osteriaghja chì l’aspettava nantu à l’usciu, stu colpu teni contu a pippa !
- Ùn avviate penseri. L’aghju po da tene in borsa.
U curratu chì passava in issu mentre, hà lampatu : « Stà puru scuciuratu, avà ch’è tù ai cunfessatu i to peccati, sì francu di disgrazie. »
- Basta, o Sgiò Currà, chì m’avete da purtà a sdiccia.
- Mai ch’ella ne sia. Eiu ùn pregu chè bè à tuttu ognunu.
- Eiu pensu ch’ellu hè Turcu chì porta sfurtuna à Ziu « Pulendone », hà dettu a patrona di l’osteria. Cun un nome cusì, ùn pò esse roba da cristiani.
- Forse ancu di sì ! o Sgiò Currà, serà ch’è vo’ ribattezite u mio mulu, hà dettu Ziu Pulendone.
- L’animali ùn sò da battizà !
- Aiò, ci vole à sapè ciò ch’è vo’ dite. M’avete trattatu d’asinu, tempi fà. È vi possu dì ch’eo sò statu battizatu. Dunque...
- Eh po ! O Sgiò Currà, hà incalcatu a patrona, per San Roccu, ùn benediscenu i porci in Zilia, è i sumeri in Calinzana è in Lumiu ?
- Battizà è benedisce ùn hè listessa ceremonia !
- Allora, benedite, o Sgiò Currà, benedite ! hà pregatu Ziu Pulendone. Vi ne pagheraghju in vinu di messa, è di quellu incappucciatu !
Hè cusì chì i paisani presenti, anu assistitu stupiti à a benedizzione di u mulu di Ziu Antone « Pulendone ».
Mezu in risa, mezu in seriu, u Prete hà dettu : « Millesimus novecetesimus quinquagesimus sextus, « Pippò » benedictis, in quorum fide. In nomine Patre, Figli ed Spiritus Sanctus. Amen. »
- Avà vai puru. U to mulu hè più cristianu chè tè ! hà dettu u Curratu, dopu avè fattu u segnu di croce. Ma ch’eo ùn ti senti più biastimà, ai capitu ?

* * *

Da quellu ghjornu ch’ellu hà mutatu nome, Turcu, chjamatu oramai Pippò, ùn hà più ricevutu calci. Volenu ancu dì chì a pippa, ella dinò, a si hà sfrancata di l’infernu, vistu ch’ella hà fattu vita quant’è u patrone è ch’ella l’hà accumpagnatu sinu à l’ultimu viaghju in campusantu, è vai à sapè, forse ancu in paradisu.

Mulu o Mula ?

Quandu Antomartinu hè falatu di u trenu in tenuta numeru unu, cheppì fantesia è galloni di sergente, hà lasciatu tutti i so cumpaisani à bocca spalancata. U babbu, Ziu Nellu, dettu « Pippinellu », è a mamma, Zia Fiffina, ne eranu più chè fieri. Ci era per aspettà lu, tutta a parentia : zii, nipoti, cugini, cugnati, surelle è parenti stretti è luntani. Pensate voi, ellu rientrava di u Togò ! Chì per dì la franca, nisunu in paese sapia altru di u Togò ! Ùn la si pensava nisunu duv’ellu si truvava, u Togò.
- In Africa, hè certa ! rispundia Ziu « Pippinellu ». Chì serete andati à fà in scola ?
Dopu à issa risposta, quale era chì avia penseru di circà à capisce duv’ellu si truvava u Togò ? Scusa di ciarlà, Pasquinu u pedone di a Posta, dettu « Calcagnone », mettia a soia : « Volenu dì chì in Africa, ùn ci hè chè neri ? »
- Hè bella chè sicura ! dicia, seriu seriu Ziu « Pippinellu ». Cun u sole cum’ellu pichja quallà... l’omi ùn ponu esse chè cotti cum’è carbone. Per u fattu si hè firmatu Antomartinu cugnumatu : « Togò ». È si capisce.
Pochi ghjorni dopu, Antomartinu hà fattu sapè à u babbu è à a mamma ch’ellu si vulia marità. Bellu partitu era : quindeci anni è più passati per isse culunie, ellu ghjunghjia in fin’ di carriera è cun a so pensione si pudia stimà for’ di penseru. Un pezzu di casa l’avia, cun tutti i so comudi. È dinò un bellu ortu cun a so surgente è a so pozza per fà ci vene pustimi in quantità. È u so purcile per tene ci un maiale in previsione di salamerie.
È ùn mancavanu e giuvanette à e quale l’omu garbava.
Ci era Luisetta, una brunetta ricciulata, ochji impiccatoghji, puppuluta è smilza di cinta, chì avia piaciutu à Antomartinu, è l’acconciu s’era fattu à a funtana. Nunda chè di vede la cun issa dimarchja di regina ch’ella dà a sechja posta in capu è tenuta di una manu, mentre chì l’altra stà sposta à a cinta, u sergente ne era cascatu innamuratu seccu seccu. Ci vole à dì ch’elli si cuttighjavanu dapoi a zitellina, tutt’è dui. Sia per isse vigne à fà vindemie, sia per l’aghja per tribbiera, sia per issu alivetu per cugliere, elli avianu avutu molte occasione di ride è ghjucà inseme ; più, per issu fattu, chè in scola appressu à issi castichi matematicanti è gramaticali.
I parenti di a futura anu datu u so accunsentu è si hè appruntatu u « trussò ». U matrimoniu si hè fattu prestu, chì ùn si sà mai : « U focu vicinu à a paglia, hè periculu, dicia a mamma di Luisetta ».
Tuttu andava bè è megliu per i sposi novi, sinu à quella sirataccia. Fà chì i primi sfoghi di l’amore si sianu attepiditi, fà ch’ellu sia chì a donna era un pocu estrosa, fà ch’ellu sia statu l’anzianu sergente scortu di pazienza ? U fattu si stà chì quella sera, l’affari anu turnatu acetu.
È puru, a cunversazione ùn purtava à cuntrastà, vistu ch’elli si rammintavanu quelle risate zitelline, ritornu di l’aghja, o di a vigna, o di l’alivetu, à cavallu à a fera di Ziu Minichellu « Farfalla ».
- È chì bella mula ch’ellu avia babbituziu « Farfalla », dicia Luisetta.
- Chì mula ? Era un mulu.
- Un mulu ? Ah, chì ai persu u capu à e culunie. Era una mula.
- Un mulu, ti dicu !
- Una mula !
- A saperai megliu chè mè ? Era mulu !
- Ah, chì ai veramente pescu u « colpu di bambù » in Africa. Era mula ! !
- Mulu ! !
- Mula ! ! !
- Mulu ! ! ! !
Paffata ! Era partutu quellu schjaffu, cum’è una saetta. Luisetta si hè firmata imbisistita una meza segonda, eppo manu à manu, hà inguantatu a suppera chì era nantu à u tavulinu, è ciaffu ! A t’hà ficcata per cappellu à u maritu. U spettaculu valia un teatru. Ci vulia à vede à Antomartinu « Togò » chì circava à caccià si di capu a suppera in purzellana fiurita di u « trussò » di a sposa, è chì ùn vulia più sorte ! Soca l’arechje eranu ingunfiate cun issa suppa bullente...
Urlendu è biastimendu, u disgraziatu si hè pisatu di un trattu è tracurrendu hè andatu à sbatte di capu in u muru, mettendu in pisticciuli quella suppera. A rabbia l’hè moltu più surtita per u cerbellu ch’ellu si hè resu contu chì a moglia si stinzava di rise.
- Cun i tagliarini nantu à e spalde, dicia ella, signuzzendu è scaccanendu, eccuti Capitanu !
Or basta ! Ùn vi contu a tribbia ch’ella si hà pescu a corcia Luisetta. Passatoghja l’offesa di vultà si dopu à un sciambulone, ma ancu ride si di u patron’ di casa ? L’affare si hè cunclusu per a povera donna, cun ochji pesti, coste rotte è quattru denti mandati via.

* * *

Ùn hè tricata Luisetta à piglià decisione : hà riguaratu i so affari i più stretti è si ne hè andata in casa di i parenti. Ci hè natu, ben’ intesa, l’ammosciu cun a famiglia di u sposu. Ognunu pigliava pratesa per u soiu, è si sà chì quandu a parentia ci si mette, l’affari goffi diventanu puzzulenti. Ùn si parlava nunda di menu chè di move lagnanza à u ghjudice. Ma u più pressatu era statu di purtà a corcia Luisetta à l’ospidale, in Bastia. Ci volse più di un mese per rimette la in cundizione, è soca issu tempu hà servutu per appacià e duie partite. Per accuncià l’affare, Antomartinu hà prupostu di piglià tutte e spese à so contu. È cusì, pianu pianu, ragiunendu unu è l’altru, si hè pussutu discore cun a calma trà parenti, è ghjunghje ne à riassestà i dui antagunisti.
Ma in fatti, a pace ancu s’ella era rivenuta trà di elli, nunda ùn pudia più esse cum’è prima, ùn hè vè ?

* * *

Turnati in casa soia, quella sera, dopu esse stati più di un mese spiccati, i dui sposi anu ritruvatu a fiara è u sfogu di i primi ghjorni. Dopu esse si ficcati in lettu, si sò messi à tavulinu per fà cena.
- Simu po stati belli scemi d’azzuffà ci per nunda, dicia Antomartinu.
- Ai a ragiò, sopra à tuttu chì impurtanza per una mula ?
- Innò, o cara, ùn era mula. Quessa ne sò sicuru, era mulu.
- Ma sai ch’è tù sì veramente inchjuccatu !
- Ùn sò inchjuccatu, postu ch’eo sò sicuru ch’ellu era mulu !
- Ah, ùn vene torna à rompe mi a religione, chì ti dicu ch’ella era mula ! !
- Una mula serai tù, testarda ch’è tù sì !
- È tù sì un sumere, s’eo sò una mula ! !
- Eiu un sumere ? Ti vogliu fà vede s’eo sò un sumere !
È paffata ! U schjaffu hè statu cusì ben’ datu chì non solu i denti falzi di Luisetta sò saltati per a finestra, ma ancu dui altri per accumpagnamentu.
- O fpefia d’affaffinu ! mughjava quella povera sdenticata. Iè, fì un fumere ! ! Un fumeraffiu ! ! !
È dalli Pà chì u manicu hè novu : colpi è tambate, batarchjate è sciambuloni, un veru parapiglietteni. Spiccati prima, ospidale dopu, azzuffi permanenti di parentie,... una vera cumedia in quellu paese. Ancu u Prete hà avutu à tramette si : pregà, arringà, appacià, cunvince, ragiunà è per fine riesce à rimette in ballu a cunversazione trà parenti. Ma ci vulia dinò circà à appacià maritu è moglia.
Ci hè vulsutu issa volta, dui mesi di cura à l’ospidale per rimette l’osse in piazza, un mese per rifà a dentera è dui altri per chì Luisetta si riposi in Castagniccia, à l’acqua acitosa d’Orezza. Hè tandu chì u duttore si hè avvistu ch’ella era incinta.
Amparata a nutizia, Antomartinu « Togò », da a gioia, hà prumessu è ghjuratu tuttu ciò ch’elli dumandavanu i paceri. Ancu à u Prete hà prumessu di purtà u Santu in prucessiò è d’andà à a messa ogni dumenica, ellu chì ùn mettia mai i pedi in chjesa.

* * *

Sinu à u ghjornu di u partu, ùn si hè più intesu un zittu in casa d’Antomartinu è Luisetta. Soca anu pensatu chì u megliu era di ùn ammintà mai più u fattu chì una fera pudissi esse mulu o mula...
Quand’ellu hè natu u ciucciu, tuttu andava bè è megliu. Grassu cum’è un purcellettu, faccitondulu cum’è a luna piena, pellilisciu cum’è una baracocca, ochjispurlatu cum’è a mamma è estrosu cum’è u babbu quand’ella era l’ora di sughje, ma... qualcosa ùn andava. Qualcosa chì, nè Antomartinu, nè Luisetta, ùn avianu l’anima di palisà cun nisunu. È ch’elli s’anu tenutu u secretu.
A vi possu dì oghje, chì l’affare hè vechju passatone. U ciucciu di Antomartinu è Luisetta era... mascufemina !

* * *

- Soca simu casticati d’esse ci azzuffati per nunda, o cara. À vulè à tutti i patti avè a ragiò, eiu è tù, a sorte ci hà messu d’accordu dendu ci un figliolu, femina per tè, è mascu per mè.
Rimarcate bè chì « Togò » ùn hà dettu nè mula nè mulu...
È cusì ùn si sò più azzuffati i sposi.

A cascatoghja di a mula « Finetta ».

- Ma serà pussibile ! Ma seraghju casticatu ! Ch’eo sia puru cecu ! Ùn accadenu chè à mè... È ne hè colpa issa staccaccia tufunata. Chì a mio moglia, stacche, ùn ne sà cosge ! Ch’ella sia schizzata !

Cusì bruntulava Carlucciu, dettu « Minchjò », rientrendu da l’ortu, à cavalciutu à a so mula.
- « Zè, Finetta ! »
À cavalciutu, iè. Vole si dì à pusà in traversu à l’imbastiu... Ci vole sempre à dà spiecazione è precisione è ripete duie volte à issi citatini chì ùn sanu ciò chì vole dì, mette si « à cavalciutu ». Cum’è « à pusà » ? Ben’ intesa. Micca arrittu... à pusà nantu à l’imbastiu, e duie anche pendiconi da listessa parte... Micca à cavallu cum’è nantu à una sella... Hè capita ?
È bruntulava Carlucciu « Minchjò », chì ùn ne finia più.
- Ma chì ai, sì torna azezu oghje ? l’hà dettu Tunietta, a moglia, mentre ch’ellu scarcava i pustimi. Quale hè chì t’hà cuntrariatu ?
- Hun ! Sò azezu chì m’aghju persu a mio cultella ! Ghjurlu...
- Basta ! Ùn turnà à biastimà, chì sì à a risa di u paese. Ancu u Sgiò Curratu hà dettu chì...
- U Sgiò Curratu, l’aghju à quellu...
- Zittu ! Basta cusì ! Pregheraghju à Sant’ Antone, è ellu mi ferà ritruvà a to cultella.
- Ci credi tù, à quessi i capatoghji ?
- Isiè ! Ci credu. Ùn sì chè tù à esse un ebreu.
È hè cusì chì u lindumane, Carlucciu è Tunietta, fatta ch’ella hè stata a preghera, si sò avviati à l’ortu. È in fatti, Tunietta, cum’è s’ella fussi stata indiata, lesta lesta, vicinu à a pozza, hà truvatu a cultella.
- Or què po ! S’è possa ella ! A cultella di u mio Babbone chì ci tenia tantu ! O Tuniè, s’è tù ùn si bona à cosge e stacche tufunate, sì a vera per mette ti in cumbina cun Sant’ Antone ! Iè po !
U fattu si stà chì in pocu tempu, tuttu u paese hà amparatu issa nova : Tunietta, pur’ di truvà ciò chì era persu, ci s’intendia cume si deve. Ùn ci era chè u Stitutore chì a si burlava :
- O Tuniè ! Serà ch’è tù a li provi cun Zia Mariucula, chì tocchi i so novanta anni, dicenu ch’ella hà persu u cerbellu.
- U toiu, u cerbellu, o scimò ! l’avia rispostu Tunietta, cappiendu li un’ ochjata.
Ma ùn era ancu nunda quella di a cultella persa è ritruvata ; hè stata quand’ellu si hè trattatu di ritruvà una ghjumenta. Eccu cum’ellu successe u fattu :
Un bellu ghjornu, eccu chì mi t’affacca Cumpar’ Ghjacintu, dettu « Caratellu », per via ch’ellu era cortu d’infurcatura è panzutu.
- O Cumà ! M’averiste da rende un serviziu...
- Iè, ancu tù ? È chì ai persu ?
- A mio ghjumenta Fiurina. Ella era nantu à u pullitrà, è dapoi l’etima scorsa ùn l’aghju più vistigata in u Valdulongu, duve l’avia cappiata.
- Stà à sente, o « Caratè », ùn sò nè strega, nè maga ! Allora fà mi u piacè...
- Ma, o Cumà...
- Ùn ci hè Cumà chì tenghi !
À rombu d’insiste, Ghjacintu « Caratellu » hà ottenutu l’accunsentu, è Tunietta hà prumessu di turnà à pregà à Sant’ Antone. U lindumane eccu li in strada per Valdulongu à cavallu, innò... à cavalciutu à Finetta. È in fatti, in pocu tempu, Tunietta hà fattu andà a mula in un buschettu di lecce, duve ci era Fiurina, a ghjumenta di Ghjacintu, cun u so pulletru à cantu. Tutt’è dui in bona salute è cundizione.
- O Tuniè, ti ringraziu ! Mai averia pensatu circà la quì, eiu. Luntana da l’acqua... averà ancu patutu a sete dopu à u pullitrà,...
- Sia cum’ella sia ! Aiò ci ne ! Chì aghju altri capatoghji, eiu.
Ùn ne hè stata tantu a moglia di Ghjacintu « Caratellu » à sparghje u fattu è à empie ne u circundariu :
- « Or vulete vede ! Sò miraculi vivi ! Tunietta hè veramente tocca da a manu di u Santu. Oghje o mai, ùn si hà più bisognu d’avè penseri per ciò chì omu perde, chì Cumare Tunietta si ne incaricheghja. Dite la puru, iè ! »

* * *

A rinomina essendu fatta, ùn anu tricatu à ghjunghje paisani è furesteri per chere di Tunietta ch’ella fia prova di e so facultà.
Ma Tunietta ùn vulia più sente nunda. Scusa di ùn avè tempu, nice d’esse strapazzata, si ne surtia sempre, pur’ di ùn dà retta à tutti issi circandaghji. Sinu à u ghjornu chì tuttu si hè schjaritu, eccu cume :
Carlucciu « Minchjò », quellu ghjornu avia da andà à piglià u trenu à u Ponte à a Leccia per via ch’ellu avia incette à fà in Bastia : unepochi d’attracci è di furnimenti ind’è Valery. Tunietta l’avia appruntatu u custume in villutu cun cappellu è scarpine inverniciate. U portamuneta strettu in bursettu, eccu u nostru omu in viaghju à cavallu... innò, « à cavalciutu » à a mula « Finetta ». Ma quandu a malasorte ci si mette è chì tuttu và à cuntrariume, ùn vale à circà à capisce. È sè sopra à tuttu s’incrocianu i fatti, po allora...
A strada di Carlucciu « Minchjò » passava vicinu à u so ortu duve u listessu ghjornu, partuta più à bon’ ora, Tunietta avia da (cusì diceremu !) « coglie e fave ». Ma di issu fattu, u maritu ùn ne sapia nunda, chì Tunietta ùn la l’avia detta... è moltu più ch’ella avia cunvenutu di truvà si à a casetta di l’ortu, cun quale ?... cun u Stitutore !
Ci vole à dì quì, chì u Stitutore era cacciadore passiunatu ; quand’ellu ùn era in scola, si pudia dì ch’ellu si truvava per isse machje, cun fucile à collu, cannuchjali è carchera cinta. Era po cusì ch’ellu avia, un bellu ghjornu, vistu à Carlucciu perde a cultella, mentre ch’ellu facia spuntinu vicinu à a pozza è chì ellu a si pusava da sopra à l’ortu. Era cusì dinò ch’ellu avia cuntatu u fattu cun Tunietta, fendu si ne duie rise, eppo ch’elli s’eranu avvicinati, eppo chì... ma ciò chì hè successu a vi pensate è ùn aghju bisognu di fà ne u dipintu.
In issu mentre ch’elli eranu in casetta, Carlucciu pigliava a falata precipitosa sottu à l’ortu, è Finetta, mai ùn l’era accaduta, hè inciampicata è u si hà lampatu longu tiratu da ripa inghjò.
I dui culumbini chì si tenianu stretti anu intesu u fraiu di a cascatoghja di quellu corciu chì avia trapughjatu ind’è u ghjargalu à mezu à i tanghi purcini è e lamaghje, non senza tirà si una cullana di biasteme.
À issu mumentu, chì piscava l’anguille in i pozzi d’acqua di u ruscellu, ci era una certa Culurinda, detta « Cululinda », vistu ch’ella avia un difettu di lingua chì l’impedia di prununcià l’« r ». Eppo dinò ancu per via chì... birbantina era è non solu di riputazione. Ma, u fattu si stà ch’ella hè subbitu accorsa à purtà aiutu à issu disgraziatu.
U tempu di un picculu quartu d’ora, è Tunietta cun u so amante sò ghjunti à locu, hè tandu ch’elli si sò avvisti chì a cura di Culurinda andava d’incanti à Carlucciu,... è chì tutt’è dui eranu passati da e muche di e coste à e pene di u core. Di quelle e pene chì ùn si hè bisognu di fà ne u dipintu, ùn hè vè ? Hè cusì chì Culurinda hà pussutu verificà chì u cugnome di Carlucciu ùn l’era statu appostu per azardu...
Stupiti, Tunietta è u Stitutore si ne sò rivenuti in dietru, senza fà si nè vede, nè sente.
- O disgraziati ! In chì statu ti sì messu, caru meiu ?
- Zitta, ùn mi ne parlà ! Issa mulaccia di Finetta mi hà lampatu cum’è un otre, chì ancu un pocu mi tomba.
- È cume ai fattu, o caru ?
È Carlucciu hà contu in detagliu e passate goffe, ma si sà, si hè tenutu per ellu e bone.
U peghju hè chì m’aghju persu u portamuneta cun i soldi,... hà dettu scunvoltu Carlucciu. L’aghju circatu un’ ora, ma à mezu à tutti issi pruni, ùn ci s’avventanu mancu i cignali ! Aghju purtantu vultulatu, ma vai à circà tù... Ci vulerà ch’è tù torni à fà una preghera à Sant’ Antone, o Tuniè.
Tunietta u t’hà guardatu in catarochju, è hà rispostu :
- « Circheraghju di turnà à pregà à Sant’ Antone. È ancu vulinteri s’ellu mi vole dà capu... »

Ah, m’era smenticatu di dì chì u Stitutore si chjamava Anton’ Santu.

* * *

Hà avutu bonu à pregà, Tunietta, ancu in casetta di l’ortu u so Santu, ùn ci hè statu nunda à fà, di soldi ùn si ne hè sculunnatu mancu una baiocca ! Di furtuna, sì.
For’ chì, qualchì tempu dopu, Culurinda facia a sbaccata cun roda, faldetta è scarpi fini. Dicenu chì hè cusì chì a muneta corre.

L’animalacci.

Pò capità chì dui amicacci si perdinu di vista qualchì annu. È di ritruvà si in paese hè una vera gioia cumuna. Ma quand’ellu si tratta di decinaie d’anni... tandu si pò dì ch’ella hè una cumossa.
Un ghjornu aghju assistitu à unu di issi riscontri è à a cunversazione trà dui amici chì ùn s’eranu più visti dopu esse stati chjamati à u serviziu. Elli avianu vissutu in paese da i primi gnasgiulimi di u veculu à i primi peli di e mustacce, senza svarià di i chjassi cumunali.
Figlioli di pastori, allevati à mezu à l’animali, elli primuravanu più e scampagnate cun i parenti chè d’andà à a scola. Li piacianu più e corse cun sumeri, muli è cavalli, e cugliere d’alive, e vindemie, e trascinelle da l’aghja, da u mulinu o da u fragnu chè i duveri, e lezziò, e matematiche, è altre gramatiche... iscia !
Diventati pullastroni, finita a scola, dopu à u certificatu, chì sfogu ! Fà legne, lavurà, scassà, debbià, suminà, ecc... tante faccende faticose prestu smenticate in una stonda, ghjà ch’ellu si parlava di fà festa, d’andà à ballà o purtà serenatu à qualchì giuvanetta. Senza cuntà e burle, e ciarle cun unu è l’altru ; mumenti di rise è scaccanate. Ma dinò, per disgrazia, e gattive stonde quandu unu o l’altru sepellia un parente è chì a pena addulurava e famiglie.
Fà chì un bellu ghjornu, ma s’averia da dì « goffu », chì tutti ùn eranu alegri di parte, è cusì eranu i nostri dui cumpagni, moltu più, sò stati mandati in regimenti sfarenti : Ceccè fù affettatu à u 4u Culuniale in Tulò, in l’Infanteria, è Memè in Nîmes, in l’Artiglieria.
L’ultimu abbracciu u si sò datu in Bastia, chì ùn anu mancu imbarcatu nantu à u listessu battellu.

* * *

Ed eccu chì, più di vinti anni dopu, elli si sò ritruvati in paese, à listessu tempu, dopu avè fattu tutt’è dui carriera militare. Ceccè venia di piglià a so ritirata trè mesi fà, è essendu si figliu, s’era stabilitu in paese. Memè ellu, s’era in permissione di rientrata di a culunia. Ci vole à dì chì, unu è l’altru, partendu à fà sugiorni per isse culunie, à ogni colpu ch’elli rivenianu in paese ùn eranu mai capitati inseme. Listessu per i sugiorni culuniali, quandu unu partia per Madacascara, l’altru andava à u Togò, dopu unu era in Nuvella Caledonia è l’altru à a Reunione, o unu in Sumalia è l’altru in Martinica, è tira avanti è passa...
- Oh, oh, oh, chì voli vede !
- Mì, mì, mì, chì miraculu !
- O Ceccè, sì sempre u listessu, mancu un pelu grisgiu !
- Ma mancu tù, o Memè ! Pari un giuvanottu !
- Ah ! T’averia po ricunnisciutu trà mille. Nunda chè à l’andatura, sempre anchichjerchju cum’è tutti i cavallieri.
- È tù, o schinchiseccu, sempre magru cum’è un filanciu. Si vede ch’elli t’anu fattu viaghjà à pedi in l’Infanteria.
Un quartu d’ora dopu esse si sciaccati manate à più pudè nantu à e spalde, i dui cumpagni di sgaiufferie zitelline ne eranu à i rammenti è à i : « T’arricordi quand’è no’ avemu messu u cardu sottu à a coda di e mule di l’Orezzincu ? », è rise. « Ti rammenti di u scappa scappa quand’è no’ arrubavamu l’uva in a vigna di Ziu Pasquale ? », è risate. « È quandu cusì... È quandu quallà... », è sbillicate.
In fine, hè venutu u mumentu di parlà di u tempu duve unu è l’altru avianu fattu strada spiccata. Hè tandu, dopu à una stonda, ch’eo sò statu distrattu da altre persone è chì sò rivenutu à porghje l’arechja à i dui rintracciati. E fisiunumie avianu mutatu versu. Ùn si sentianu più risate, ma musiscunfitti, capighjembi, malincunia è rancori.
- Ahù ! Diventa una galera...
- À quale a dici. Eiu dinò ne aghju una techja.
- Mi dumandu duve aghju truvatu tanta pazienza di suppurtà la. Sai ch’ellu diventa infernale, l’affare !
- Cume si ne pò ghjunghje à tal’ puntu ?
- A mi dumandu. Ella chì mi paria cusì calma, ghjentile, à a manu,... Hè diventata una vera pesta.
- Cum’è per mè ! Ti possu dì chì à u principiu, tuttu andava bè è megliu. Fida è curtese, crianzata è bellina, ella m’ammagava cun i so ochji neri chì parianu villutu...
- Iè, listessa ! Vedi ciò chì mi dà l’addisperu, ùn seria mancu u so gattivu carattere, chì si sà, ognunu hà u soiu, ma a so rabbia sciocca chì li salta in cerbellu di un solu colpu, cusì !
- Ti capiscu. È cumpatiscu à a to sorte. Sò ciò ch’ella hè, vai puru. Per mè dinò, ella colla cum’è u latte à u focu, scorta di pazienza, azeza cum’è un prunu, ùn poi sapè, la brutta, quant’ella mi face... Tè a possu dì francamente : mi face cacà ! ! Ma à veru !
- Ti piengu, o caru. À mè, mi si pare di fà un sunniacciu. Aghju avutu bonu à dì mi chì ci vulia à suppurtà... ma un tantu chì basta !
- Quessa à mi sò detta ancu eiu. Ben’ ch’eo ne avessi sempre bisognu. Ma supporta è supporta, à a fine ne aghju pienu i stifali !
- È più invechja, più impeghjurisce. Voli vede ?
Basta ch’eo vogli andà à diritta, ella tira à manca ; partu in davanti, ella rincula. Hè una vera cuntrarietà !
- Iè, simu à paragoni tutt’è dui. Eiu, ùn aghju chè da dì di sì, per ch’ella dica di nò. Quandu dicu « Troppu crudu ! », ella dice « Troppu cottu ! »
- Hè una vera galera...
- Hè un infernu...
- S’ella cuntinueghja cusì, più chè più, mi ne aghju da sbarazzà !
- Mi si pare di sì ancu per mè. Ci hà da vulè à ghjunghje ne à u divorziu, prima d’esse ne à e brutte. O sinnò m’anu da saltà e santissime è aghju da fà qualchì malfatta.
- Dì la puru. Ne sò à listessu puntu. À rombu di rompe mi a divuzione, hà da finisce male.
Inchietu di issa situazione di i dui cumpari, di i so frastorni, di i so addisperi, aghju vistu u mumentu chì mi ci vulia à mischjà mi à u so discorsu è circà di purtà qualchì parolla amichevule, quella chì cunsola è appacia... Hè tandu chì l’aghju intesi dì :
- Iè, ci vole ch’eo vachi prestu in Bastia, à truvà mi un bon’ avucatu, è dumandà u divorziu di issa mugliaccia ! U più prestu serà u megliu ! Hè detta !
- Iè, è eiu ch’eo vachi à a prossima fiera di a Santa, in Niolu, è truvà à vende issa mulaccia ! Prestu è bè !
Mi sò firmatu stupitu, chì mai pensava ch’elli trattavanu di dui fatti cusì scumpariti. Ma, dopu à una stonda, mi sò dettu chì, forse, u paragone esistia è chì da « mugliaccia » à « mulaccia », ùn ci era chè una sillaba di sferenza.
Francate vi di issi animalacci.

U cavallu scioccu

L’avianu chjamatu « Caprò » da ch’ellu era poltru. Per via ch’ellu era estrosu subbitaniu. In casa di Ziu Ceccu « Capochja », cugnumatu cusì per via ch’ellu era un suppulellu testardu, avianu pensatu, chì una volta castratu, ellu si seria calmatu di gestu è appaciatu d’estru. Ma, « à chì conta, hà cuntatu », disse u saviu. L’era ancu venuta in quella, à tutta a famiglia, di sbarazzà lu è vende lu ; ma quale averia vulsutu cumprà un essare simile ? Si sapia in tuttu u circundariu, è ancu aldilà, ciò chì issu scumpientu di Caprò si valia : vole si dì mancu una baiocca !
Avianu ancu decisu, à un certu tempu di cappià lu per issi monti, ch’ellu vachi à strappà si a catena di u collu è ch’ellu ùn si ne parli più. Ma vai à piglià ti la in l’organu ! Ellu vultava è facia danni in ogni locu. E lagnanze di i paisani chì patianu di e so malfatte avianu fattu obligazione à Ziu Ceccu « Capochja », d’inchjustrà issu animale scioccu è predaghju.
Solu u nipote avia riesciutu à coglie si à Caprò. L’omu, à sente dì in paese, era scioccu quant’è l’animale, sinnò peghju. Era cugnumatu « Biribbì », per via ch’ellu ci avia passatu sette anni à sciappà petraculi à son’ di martellate. « Anu lasciatu menu ferite e martellate nantu à e so dite chè i colpi di sole tunisianu nantu à u cerbellu », dicianu paisani.
U periculu, cun Caprò, era chì ùn si pudia mai sapè s’ellu avia da girà à diritta quand’ellu ci vulia andà à manca, o s’ella li saltava in chjocca di taglià à manca quand’ellu ci vulia parte à diritta, o s’ellu li venia l’estru di piantà seccu in pienu galoppu, o parte mentre ch’ellu ci vulia à stà fermu. Li venia ancu, eccu u periculu maiò, di sfrumbulà una erpiata rabbiosa sè qualchì mosca li stuzzicava u daretu : è malasciu à chì si truvava à tiru !
In cor’ di doma, Biribbì avia fattu cunniscenza cun tutte e fantesie di Caprò : issu sterpamondu ùn facia nisun’ casu s’ellu si truvava di fronte à un purcellu, una bissiccletta, una catasta di legne o una siepala. Ellu li si chjiccava cum’è i cani à l’osse fresche. Un bellu ghjornu, mentre ch’ellu avia tagliatu à l’accorta, soca e strade di tuttu ognunu li garbavanu pocu, avia traversatu u pratu di Ceccumaria « Scornaboi », u vaccaghjolu, è s’era paratu in nanzu, vultulatu, scundisatu, una meza duzina di bugni d’ape. Avia fattu una entrata tremenda in piazza cumuna, scurtatu, assaltatu è zingatu da l’essami arrabbiati da issu frastornu subbitaniu, à tal’ puntu chì Biribbì ùn la si hà sfrancata chè lampendu si à botte in a pozza di u lavatoghju, à mezu à i lenzoli sapunosi, stupiti di issu contratrattamentu è i brioni di e donne spaventate. Senza cuntà chì u lindumane Biribbì avia più sumiglia cun una vuscica chè cun un cristianu. Un’ altra volta, hè stata una pernice chì l’hè surtita trà li pedi è chì l’hà fattu trapughjà da ripale inghjò è cascà in l’ortu di Zia Pippina, causendu un terramotu trà e insalate, e melinzane, i fasgiulini è e pumate. Una vera milingata !

* * *

- Dicenu, o Ziu Cè, chì un citatinu si hà cumpratu u vechju mulinu di u ponte, hà annunziatu Biribbì.
- Oh ! oh ! È chì ne hà da fà ?
- Dicenu ch’ellu u si vole accuncià per stà ci di casa.
- O vai. Si ne hè falatu u tettu, ci piove è ùn ci ghjacenu chè i topi !
- Dicenu chì l’hà da fà rifà.
- Soca l’omu hà soldi à ghjittà.
- Dicenu ch’ellu ne vince à palate, in Bastia, fendu da macellare.
- Soca bastiacci manghjanu assai carne. Quì, u nostru u macellu, ùn sbatte chè una vechja capra à l’etima per tutti i paisani.
- Dicenu chì l’omu incetta ancu vaccine impiccate.
Sè Biribbì era statu menu scurzosu è puzzulente, di sicuru chì Ziu Ceccu u si seria abbracciatu da a cuntentezza d’avè truvatu a suluzione per sbarazzà issu impiastru fattu cavallu. È cusì, in pochi detti, Caprò hà mutatu patrone.

* * *

- Dicenu chì u citatinu si hà da cumprà una bella sella, sta etima chì vene, in Bastia, hà dettu Biribbì à Ziu Ceccu « Capochja ».
- Chì hà ? Ùn si sà coglie senza sella ?
- Dicenu ch’ellu pretende chì à tuttu cavallu bisogna una bella sella.
- Forse sì. Vai à sapè cun issi originali di a cità ?
- Dicenu...
- Dicenu « un cornu ! » O Biribbì, ponu dì ciò ch’ella li pare, ma eiu aghju altri capatoghji. Lascia mi andà à fà i mio affari...
Per l’ora, cusì avia cunclusu Ziu Ceccu « Capochja ». Ma s’ellu avia datu capu à Biribbì, averia amparatu dinò chì u furesteru avia fattu vene un camiò per imbarcà à Caprò. È chì Caprò, cun a so sella nova framente, avia da corre in Casatorra. Ma issu fattu ùn l’hà sappiutu chè dopu.

* * *

Quandu Caprò hè surtitu di quella trappula duve ci era vulsutu à strazià per infurnà lu, sbiguttitu è trimulendu da l’arechje à a coda, bagnatu di sudore è strapazzatu da e scosse, impauritu da u rimore è da issu circondu novu, hà datu a tirata à u canapu è si hà paratu via ogni cosa è cristiani. Ci hè vulsutu duie ore per pudè mette li e trave, senza cuntà e coste rotte, i scrugnottuli è e mucature ch’ellu hà distribuitu à sette o ottu persone.
Ci ne volse dece altre per ficcà lu in carciula, cosa ch’ellu ùn avia mai vistu è ch’ellu hà principiatu à scundisà à son’ di calci furibondi. In fine, dopu à una bella ghjurnata à dighjunu è senza beienda, ellu si hè calmatu è hà accunsentutu à manghjà. Furtuna ! Chì dui ghjorni dopu, a dumenica di Penticosta, ellu era scrittu in corsa.
Ùn si ne dicerà nunda di a pazienza ch’ellu ci hè vulsutu à avè per insellà è imbriglià l’animale. Per taglià à l’accorta, si hè pussutu fà lu vene in partanza è lentà lu à listessu tempu chì u « jockey » si cuglia è chì a campanella sunava.
Dopu avè fattu dui giri sopra à piazza, si hè resu contu chì i cumpagni eranu partuti. Eh ! U fulmine ùn pudia andà più prestu chè quellu cavallu mattu. Soca u stintu di simpatia per i pari soi hà fattu chì si hè strettu appressu è in pocu tempu l’hà tutti trapassati. Vistu si solu in testa, ellu ùn hà avutu nisuna primura di piglià a girata per corre à a ligna d’arrivata ; hà cuntinuatu infuriatu dirittu dirittu è si hè lampatu in u fussone di u stagnu di Biguglia. Furtuna chì u so cavallieru sapia nutà ! Caprò, nisunu hà pussutu dì cum’ellu ci era surtitu. Ciò chì omu sà hè ch’ellu pascia l’erba grassa di e padule quand’elli l’anu riguaratu, trè ghjorni dopu.

* * *

- Ùn m’aviate po dettu chì u vostru cavallu era scemu compiu ! hà fattu rimprovaru u macellare citatinu à Ziu Ceccu « Capochja ».
- Ùn la m’avete dumandata.
- Cume, cume ?
- Dicenu chì voi altri citatini ci capite in cavallina quant’è i topi à veghja, hè intervenutu Biribbì, scaccanendu in più bella.
- Ah iè ? Ebbè, fate vede cum’è vo’ a sapete fà.
È tandu Biribbì averia vulsutu ritirà si di issu gattivu passu, circhendu scuse. Ma Ziu Ceccu l’hà pescu per un’ arechja è hà dettu : « Iè, o Biribbì ! Cogli ti, è fà vede à i furesteri cum’è no’ simu capaci ! Fatti la valè, o Biribbì ! »
Custrettu, Biribbì, per ùn firmà si vergugnosu si hè tiratu nantu à Caprò mentre ch’ellu era sempre ligatu nantu à u camiò è hà mughjatu : « Lentate a funa ! Aprite a porta ! »
Satanassu scrizzendu da e fiare di l’infernu seria cunfrontu mischinu in paragone à a surtita di Caprò da quella scatulaccia. In una scuppiata di calci è di gnignare, di pete è di rughji, si hà, in pienu galoppu, paratu via dui sumeri carchi di fascine per u fornu, una vacca è u so vitellu, u carrittellu carcu di fenu di Ziu Pasquale è Ziu Pasquale à buleghju chì si hè firmatu sottu cun Murinu à cochje insù è e rotule di a carretta chì giravanu à l’aria. In piazza à a chjesa, u Sgiò Piuvanu a si hà vista brutta ancu ellu è hà avutu l’arbitriu di ficcà si in chjesa à tempu, mentre chì u piore chì discuria cun ellu hè andatu à sbatte di capu à u pilastru di u lavatoghju è ne hè cascatu in a pozza. Francata a girata, Caprò è Biribbì, cum’è un obusu di 75 in u 14-18, anu trapanatu una filarata di sette mule orezzinche chì venianu in paese per barattà pisticcina per oliu d’aliva. I ronchi di e mule spaventate è e biasteme di u mulatteru, u nulu di farina surtitu da i sacchi sbutrati è u scappa scappa di e ferre scimitulite, ùn anu fattu chè azzizzà a furibonda cavalcata di Caprò.
Francatu u ponte à l’entrata di u paese, hà pigliatu à falà à rompe tuttu. A banda di e capre chì traversavanu u stradone hè stata tagliata cum’è a bomba di a pulenda da u filu di cutone. Orsu Santu « Puzza di Beccu », u capraghju, si dumanda sempre ancu avà ciò ch’ellu era issu sprupositu chì l’era passatu in tromba, lascendu si sette capre crepate à mezu à un nulu di polvera.
Ma a sorte di Caprò era di finisce sempre e so furie in l’acqua : à a girata secca di fiuminale, ellu hè andatu dirittu è si hè lampatu in u pilacu, è cusì, per furtuna, ùn si sò, nè ellu nè Biribbì, sfracellati u cerbellu.

* * *

Pare chì u citatinu si hè fattu rende i so soldi, chì Ziu Ceccu « Capochja » si hà tenutu quellu cavallu scioccu, è chì Biribbì hà ghjuratu chì mai più, mai più, ellu si seria coltu à issu satanassu di Caprò, chì nisunu, in tuttu u circundariu è ancu aldilà, averia vulsutu mancu di rigalu.

U Cavallu, u Mulu è u Sumere.

Ci vole ch’eo conti, un ghjornu chì ci era,
ligati vicini, in Campu di Fiera,
un bellu Cavallu, lustratu di chjoma,
un Mulu asgiatu, venutu da Roma
è un Sumerellu di pedi minuti.
I dui maiò, parlendu d’astuti,
facianu parte di le so venture,
di glorie passate, di belle vitture,
di viaghji longhi è di corse vinte.
E so pretensione ùn eranu finte.

* * *

« Eiu, Sgiò Cavallu, cridite mi puru
ùn aghju purtatu è vi ne assicuru,
chè gran’ Capitani è belle Signore,
à spassu è sempre fendu li onore.
Ùn aghju cun ghjente di povera paga
chè fà riguarà in stalla a mio caca.
I patroni cun mè sò stati felici ;
l’aghju vintu corse ancu in Parigi.
Oghje chì sò vechju mi portanu à spassu.
Finitu u galoppu, ùn vò chè à passu.
Per fà mi piacè è gioia tamanta
mi portanu quì, à pregà la Santa ».

* * *

« Sò Maestru Mulu, di sella manescu.
Sò eiu chì portu Monsignò lu Vescu.
Per francà la Scala di Santa Regina
cun pede sicuru, nisunu avvicina
la mio andatura chì và lu trapassu
è face più dolce lu più bruttu chjassu.
L’imbastiu ùn cunnoscu, nè menu lu carru,
nè strazii rurali, nè orzu amaru.
Di bona pruvenda ùn aghju mancanze
è s’eo sò quì à gode vacanze
hè per ricumpensa di l’alta passione
ch’eo aghju datu à la religione ».

* * *

Nigrone ascultava issi dui turisti
chì ghjente cusì ùn l’hà mai visti.
Circava ancu ellu à cuntà ne una ;
eppo parlà di chè ? Di storie di funa,
d’imbastii, di cigna, di muche, di sfiatu ?
Da issi alti cumpagni ùn seria abbadatu.

* * *

« È tù, o Nigrò, chì conti ?
D’ascultà ti simu pronti.
Forse sì Capicursinu ?
Veni quì da pelegrinu ?
Ai fattu qualchì votu ? »
« Chì vi ne aghju da dì ? À listessu modu
è listessa fibbia simu quì ligati.
Voi per fà festa è gode beati.
Eiu sò à vende. Faccenda ordinaria
per fera di soma. Nò à cambià d’aria.
Ma simu in Campu, la mio sorte hè niella,
Ghjà chì simu trè, cantemu in paghjella ! »
« Mai ch’ella sia, seriamu à a risa ! »
disse Sgiò Cavallu fendu l’ancisa.
« Firmà si in vergogna ? Hà dettu, estrosu,
u Mulu Maestru, sò quì religiosu ! »

* * *

Apertu lu Campu, a incetta si face.
À una giuvanetta Nigrone li piace
è parte à fà vita cum’è Michelassu
à manghjà è beie è andà à spassu.
Invece chì quelli, di peli lustrati,
à qualchì macellu venduti sò stati.

* * *

Ch’ella ghjovi di lezzione
d’amparà chì pretensione
pò dinò apre le porte
di una scellerata sorte.

Cavallu vergugnosu.

U mio cavallu hè un vergugnosu.
Và bè ch’ellu hè u mio amicu è chì ùn vogliu dì ne male, ma quantunque. Moltu più ch’ellu ùn hè cuntrariante per nunda. Mai ellu ùn pretende d’avè a ragiò. Mai rifiuta e mio decisione. Per u murale è l’estru alegru, ellu hè un tercanu.
Per u fisicu, ben’ chì per mè ellu sia u più bellu ch’ellu si possi truvà in tutta a Corsica è ancu in Balagna, per u fisicu diceraghju, ùn si valerà i cavalli di a Regina d’Inghilterra, ma... ci manca pocu ! Di bona intempiatura ne pò purtà dui cum’è mè senza strazià. Ma vengu per dì chì, di issa sumiglia à un ercule, ne temenu assai i mio ditarelli di i pedi, chì quand’ellu infatta à calcicà li cun i so pedi ferrati,... ùn vi ne dicu nunda di e santissime ch’ellu mi face cappià !
Li mettu a cavezza è u portu à u chjosu, o a briglia è vò à insellà, ch’ellu ùn dice mai di nò. Puderia certi ghjorni, ùn esse d’accunsentu, o azezu, è mandà mi à fà leghje ? Invece innò. Chì s’eo era in ellu, certe volte, daria a tirata è mi n’anderia via tirendu mi unepoche di gnignare è di calci.
Và bè chì ùn sò scarsu di cure per ellu : pruvenda scelta, fenu salutivu, paglia luccichente, acqua fresca è permanente, striglia per u pelu, pettine per a chjoma è a coda, bagni in cor’ di statina, ascosu quand’ella trae a tramuntana... In fine, ùn li manca nunda. Senza cuntà carezze è dolce parolle, purghe per i vermi, invaccinazione per parà e malatie, grassa per l’ugnola è carotte, o mele, o fichi, per ricumpensà i so sforzi.
Disgraziatu ùn hè. Cusì mi pare. À dì la franca, ùn l’aghju mai intesu lagnà si di a so sorte o appellà si ne à u so sindicatu.
A sola cosa chì mi dispiace, hè chì, ch’ellu ci sia o nò ghjente à l’intornu, ch’ellu ci sia daretu à ellu un cristianu o un turcu, o ancu puru u Presidente di a Republica : ellu peta ! Ma oh ! Ci vole à sente ! Pare un tamburu, issu vergugnusacciu ! !

* * *

Partuti ch’è no’ simu, ci vole à vede l’energia ch’ellu scoppia, l’ambrascu ! Pare ch’ellu si voglii manghjà à Monte Cintu. Sempre ubbidiente, à a manu, sottumessu à l’ordini di u cavallieru, ellu và, trotta, galoppa, gira, volta è pianta à a minima dumanda : una vera maraviglia. Una forza chì arrega a paura, intrepitu, sanguignu, fieru, ellu atteppa à l’insù cun furia è vuluntà. À a prima spianata, à tempu mi facciu più legeru nantu à a sella, ch’ellu parte à galoppu serratu cum’è una saetta.
À e prime stinzate di galoppu, ellu pesa e cule è si ne tira ùn sò quante gnignare, segnu di gioia chì ne piglia tandu più sumiglia cun un caprettu chè cun un cavallu.
È peta, peta, peta,... cullane di pete, à voline più !
Chì ci pò esse daretu ancu u Pre... ma quessa l’aghju digià detta.
Issu scrianzatu hè un vergugnosu è mi face vergogna.

 

U « Grisgettu » culuritu.

In quelli tempi passatoni, i preti ùn avianu tanti cari di mamma. U mudernisimu oghjincu ùn era per tuttu ognunu. E ghjente povare, è ancu i sgiò, ùn si davanu tanti sciori. Oghje, ùn si hè più stupiti di vede preti, frati o sore in vestiti civili, cunduce vitture, manighjà ordinatori, saltà in parapenta, sguillisce in schì di neve o di mare. Tandu, l’affari s’eranu sempre à usu anticu.
Dunque, in quelli tempi, seremu stati verdi u 1923, u nostru Capiparochja a si passava à cavallu à u so sumere. È ancu, u fattu d’avè un sumere paria una sorte asgiata, moltu più chì l’asinellu era armanacatu di una sella cavallina... chì (detta trà di noi, ùn hè vè ?), li stava cum’è a sella à u porcu.
- O Sgiò Currà, duve a pigliate sta mane à bon’ ora ? hà dettu Pittistu chì zappava l’ortu, videndu l’omu di chjesa per istrada.
- U trenu, o Pittì, u trenu. Sè Diu vole. È s’ellu vole issu sumeracciu ! Aghju a paura di mancà lu... questu quì sta mane conta i cardi di u fussettu, in quantu à mè. Zè ! rispundia u Prete, dendu mazzittate in groppa, chì facianu più polvera chè casticu.
S’ellu avia avutu u tempu di chjachjarà, u Curratu averia dettu à Pittistu ch’ellu andava in Aiacciu à vede u Vescu per accunccià a prossima venuta di Monsignò ind’è a pieve. Messu u sumere à a fibbia cun un pugnu di castagne secche, ricumandatu à u Sceffu di gara di sbarazzà lu di a sella, ùn hà avutu chè u tempu di saltà in un cumpartimentu chì u trenu, in una fiscata, sgarava.

* * *

Ma si sà chì in issi paesi, i pullastroni ùn avianu, di issi tempi, nè televisiò, nè videò, nè vitture per andà à ballà nuttate sane. Elli ùn mancavanu di faccende è di strazii per isse campagne, è per via di quessa, ghjà ch’elli pudianu truvà à svarià, svariavanu, è à burlà, burlavanu. Bastava à pensà la... Videndu dunque à Grisgettu (era cusì u culore di u sumere), ligatu in gara, l’hè venuta l’idea di fà qualchì burla à u Prete. Detta, fatta !

* * *

À u ritornu d’Aiacciu, u lindumane, u Curratu hà dumandatu à u Sceffu di gara, duve ellu era u sumere chì ùn lu vidia più à a fibbia.
- O Sgiò Currà, ci vole... ci vole ch’eo vi dica... hà principiatu, imbarazzatu l’omu incaricatu di u fiscu, senza u quale ùn partia trenu. Ch’eo vi dica...
- Ch’è tù mi dica chè ?
- Chì u sumere... u sumere hè sempre quì... hè quì ma... ma...
- Chì ai oghje, sì diventatu tartagliulu ?
- Innò. U sumere hè chjosu... in magazinu, chì... in quantu à mè si vergogna...
- Si vergogna ? Ma chì mi canti, si vergogna ?
- Iè, venite à vede, o Sgiò Currà, venite.
È u Sceffu di gara, vultulendu a so baretta stellata hà indiatu u Prete in magazinu. Ancu un pocu u sant’ omu ne casca à pusà. Si hè firmatu di sale quand’ellu hà vistu à Grisgettu, chì ùn era più grisgiu... ma rossu ! È rossu da l’arechje à a coda, da groppa à nudichelli !
S’ellu ùn era sbuttatu à biastimà, u Prete, hè chì ellu sapia ciò ch’ella custava in penitenze issu peccatu. È puru si hà cappiatu un : « Santu... ! », ma u restu u si hà tenutu in pettu.
- Chì hè issa carnavalata ? hà finitu per dì, una stonda dopu à a prima cumossa passata.
- Ùn la sò, eiu, o Sgiò Currà. L’aghju truvatu cusì sta mane quandu l’avia da insellà per ch’ellu sia prontu quand’è vo’ sbarcavate di u trenu. U corciu ! Si stava capighjembu, arechjipendulu, cum’è inghjuliatu, vergugnosu.
- È quale hè chì hà fattu issa bella prova ?
- Chì ne sò eiu, o Sgiò Currà... Ciò ch’eo sò hè chì a stagnaretta di a tinta rossa per u ferru l’aghju truvata viota cun i so pinnelli à cantu à Grisg... à Russ... à u sumere, hà rispostu, travariatu, u Sceffu di gara.
U più bellu hè statu quandu u Prete hè ghjuntu in paese. Dananzu, viaghjava un zitellu, incaricatu di a sella, dopu, u Prete musighjendu è bruntulendu, è appressu, u tintacciu sumere rossu chì purtava l’arechje cum’è i bicorni di i gendarmi. Tuttu u paese, in affaccu, guardava passà issa prucessiò, pocu ordinaria.
- O Sgiò Currà, chì hè successu à u sumere ? era a quistione chì ognunu punia, ma u Prete ùn rispundia, ma di sicuru li bullianu e cionciule, chì era rossu imbacatu... ancu ellu.
Hè schjattatu u Curratu, quandu ghjuntu in piazza à a chjesa, hà intesu unu di i pullastroni chì pusavanu à u frescu, dì : « Serà per via di a venuta di u Vescu chì ci vole à tigne i sumeri ! »
Or basta ! U Prete l’hè surtitu :
- Mansa di sgaiuffacci ! Di scalzacani ! Resti di galera ch’è vo’ site ! A v’aghju da dà eiu a tinta rossa ! Spezia di « bolcefichi » ! hà finitu per dì u sacerdoziu chì venia d’amparà in Aiacciu a nutizia di a rivuluzione russia.

* * *

Una quindecina d’anni dopu, verdi u 1938, u nostru Capiparochja, sempre u listessu, a si passava à cavallu à u so sumere, non sempre u listessu chì quellu s’era mortu, ma un altru, sempre di culore grisgiu.
- O Sgiò Currà, duve a pigliate sta mane à bon’ ora ? hà dettu Ziu Pittistu, sempre ellu, chì zappava l’ortu, videndu l’omu di chjesa per istrada.
- U trenu, o Pittì, u trenu. Sè Diu vole. È s’ellu vole issu sumeracciu allungà u passu, chì aghju a paura di mancà lu.
Ziu Pittistu ùn hà dumandatu altru chì sapia chì u Curratu partia in Aiacciu à vede u Vescu per accuncià a prossima venuta di Monsignò ind’è u cantone. Cusì dicianu e bighine in paese.
Affibbiatu u sumere, datu li un pugnu di castagne secche, u Prete si hè arricumandatu à u Sceffu di gara, sempre u listessu, di dissellà l’animale è di curà lu chì u trenu ùn aspettava.

* * *

Ma si sà chì in issi paesi, i pullastroni sò sempre à l’oziu. A televisiò, e videò, e vitture è i ballansè ùn eranu ancu di moda, è malgradu e faccende faticose, si truvava sempre à fà qualchì burla, scusa di fà si duie risate. Bastava à pensà la...
Videndu dunque à Grisgettu (l’asinu ùn avia mutatu nome), ligatu in gara, l’hè venuta l’idea di burlà u Prete, in rammentu di quella stonda di rise, fatta tempi fà da i so babbi. Moltu più, chì e simpatie pulitiche di u Prete andavanu di paru cun i discorsi Musulineschi è fascisti. Detta fatta...

* * *

Vultatu di viaghju, u lindumane, u Curratu hà dumandatu à u Sceffu di gara, duve ellu era u sumere, chì ùn lu vidia à u so locu.
- O Sgiò Currà, ci vole... ci vole ch’eo vi dica... ch’eo vi dica... chì... chì u sumere...
Issu tartagliulime subbitaniu di u portafiscu hà rimessu in mente à u Prete quellu fattu anzianu. « Ah, chì simu torna à quella minichetta ! » si hè dettu u Curratu, suspettendu i giuvanetti di u paese, di pulitica cuntraria, di turnà à ghjucà si lu à a risa.
È in fatti, Grisgettu ùn era più grisgiu... era neru ! È neru da l’arechje à a coda, da croce à nudichelli !
Si hè turnatu à ritene di biastimà u Curratu, chì e penitenze, elle, eranu sempre di listessa misura, malgradu l’anni. U più bellu hè statu quand’ellu hè ghjuntu in paese. Precedutu da un zitellu chì purtava a sella appiccollu, u Prete in zerga nera (era di circunstanza), si tirava appressu un tintacciu di sumere neru chì purtava l’arechje cum’è i pendalocchi di e scuffie di quelle « camisge nere ».
Tuttu u paese in affaccu, si stinzava di rise, videndu passà issa prucessiò, for’ di e bighine, ben’ intesa, è di quelli chì tenianu caru à u Maréchal Pétain.
- O Sgiò Currà, u sumere hè in dolu, o hà pigliatu partitu ? era a quistione posta.
Ma u Prete ùn dava capu à issi scrianzatacci, for’ di u mumentu ch’ellu traversava a piazza à a chjesa è ch’ellu hà intesu un pullastrone cappià : « Serà per via di a prossima venuta di Musulinu, chì ci vole à tigne i sumeri ? »
Or basta ! U Prete l’hè surtitu :
- Mansa di cumunistacci ! Di rivuluziunarii rossi ! Resti di galera ch’è vo’ site ! A v’aghju da dà eiu a tinta nera ! Anderete tutti à esse purgati à l’oliu ricine frà pocu ! hè scuppiatu, arrabbiatu u sacerdoziu.

* * *

È frà pocu, qualchì annu dopu, di issi giuvanotti burlasconi di u paese, ci ne fù unu à esse occisu in tempu d’occupazione, dui à parte in quelli campi di cuncentrazione, trè à perde a vita in cor’ di campagne d’Italia, di Francia è d’Alemagna, è cinque à turnà feriti è offesi per u sempre.
È frà tempu u Curratu hà fattu e so valisge, ordine di u Vescu, per tramutà si in un altru paese. Dicenu chì à u mumentu d’imbastià, ellu hà truvatu à Grisgettu dananzu à a porta di sacristia, tintu di « turchinu » da l’arechje à e spalde, è di « rossu » da groppa à coda ! Un veru sumere republicanu !

 

Trà tutte isse cumedie, u peghju hè statu per i sumeri chì anu avutu à pate di e guerre, di e malavie, è di e stupitezze di l’omi ; cum’è s’ella ùn bastava d’avè à purtà li nantu à u spinu, è riceve ne tambate per ricumpensa.
Ma pare chì oghje, i sumeri, o ciò chì ne resta, a si godenu, a si scioranu è a si spasseghjanu. È tantu megliu cusì !

Pagine : 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27