A presenza di a fera...

A presenza di a fera...

 

          Ghjera in l'annu dui milla in Corti, avvinti da ste petre ch’è no eramu, in citadella. U sole si era ciuttatu, è eo girandulava sempre, è a mio mente nebbiacosa m'aiutava pocu pè sapè chì fà. A serata, da l'attrachjata sin'avà, l'avia passata in unepoche di cantine curtinese, senza un suppulu di primura per u mio lindumane. Eranu tracarche, ste cantine, fumicose, di ghente accatastati. Ma qualcosa ci truvava sempre. Da beie, ben intesu, ma soprattuttu una facultà tamanta da scurdà mi di tuttu. U Scordu. Trà a primura è u scordu, avia digià sceltu. Distrughje, po dopu creà. Ciò chì si custruisce male deve esse rifattu. Da u sprufondu nascenu e più belle opere.

È a meia ùn era ancu fatta, si ne scappava à pocu à pocu, l'opera. Traversava a stretta. Ùn l'avia intesu, stu rimore chì nascia in u bughju. Ghjè tandu chì a fera mi pichjò.

 

E petre eranu sempre intornu. Mi sentia perde fiatu sottu à u pesu ch'elle purtavanu à a mo cuscenza, ste petre ritte, cume s'elle eranu quì per curà ci. Per fighjà senza cumentu a vita di l'omi. O a so morte.