À TÈ CHÌ AI AVUTU ZAMBURE MENTRE CHÌ TÙ MERITAVA TÙ A PANATTERIA SANA…

 

À tè…iè, tù. Tù chì leghji ‘sse parolle cù ‘ssu nodu in a gola, perchè chì sai digià chì parlu di tè. Tù chì ai datu tuttu. U to tempu, a to energia, u to amore, u to corpu, e to parolle, i to surrisi, i to perdoni. Tù chì ti sì stancata à dì ti chè s’è tù tenia tù caru appena di più forte, appena megliu, forse ch’ellu finiscerebbe per capì a furtuna ch’ellu avia. Tù chì era tù persuasa chì dendu di più, essendu più dolce, più pazientosa, più « perfetta », bastarebbe ch’ellu ti purghjissi issu pane sanu, d’amore è d’intenzione, chè tù bramava tù tantu. Ma nò. Ùn ai avutu chè zambure. Zambure ghjacciate, spessu lampate cù disprezzu, spessu offerte cù ‘ssu falzu calore chì ti facia crede ch’ellu era abbastanza per tene torna appena…

Eppuru…sì stata. Perchè chì ghjè què quandu si tene caru, nò ? Si perdona. Si spera. Si crede in l’altru. Si pensa chì hà da capì. Per evuluà. Per tene megliu caru. Ma à rombu d’aspettà, ti sì scurdata. À rombu di scusà, ti sì spenta. À rombu di capisce, ti sì firmata di dumandà ti quale, di tè o di l’altru, meritava infine di capì. Perchè chì pensava tù ch’ellu era què l’amore: suppurtà, incascià, cuntinuà. È ùn vidia tù chì per tuttu ‘ssu tempu, ti nutria tù di zambure parsuadendu ti chì era un pranzu.

Ti scrivu oghje per dì ti ‘ssa verità brutale ma necessaria: meriti a panatteria sana. Meriti l’odore di u pane callu di matinata à bon’ora, u crasgiulu di quellu pane à tempu surtitu di u fornu, u calore di u caccavellu. Meriti d’esse tenuta cara cù generosità. Ch’ellu ti uffrissi micca solu di chè sopravvive, ma di chè sente ti riculmata, viva, amata à vibrà ne. Meriti à qualchissia chì ti guardassi cù ‘ssa fierezza dolce, issa ricunniscenza sincera chì dice « cunnoscu u valore di ciò chè tù sì ».

È sò…sò quantu hè spaventosu di mette ‘ssa verità à nudu. Perchè chì tandu, ti toccarà à ammette chì forse, issa persona quì, ùn hè capace di dà ti ciò chè tù meriti. Ch’ella ùn sà, ch’ella ùn vole o ch’ella ùn hè capace emuziunalmente d’esse à l’altura. Face male. Ferisce. Sprufonda spessu. Ma ghjè dinù ciò chì ti salva. Perchè chì cuntinuà à porhje a manu à qualchissia chì ùn la pigliarà mai, a toia, ghjè impedì ti di porghje la à qualchissia d’altru chì, ellu, a chjapparà di tuttu u so core.

Ùn sì micca troppu sensibule. Ùn sì micca troppu esigente. Ùn sì micca troppu. Sì solu una persona chì cunnosce u valore d’un leame veru. Una persona chì sà chì l’amore, u veru, ùn hè una lotta per esiste in u core di l’altru, ma un ballu à dui induve ognunu porta è si lascia purtà, stonda à stonda. È ai u dirittu di fermà ti di corre appressu à e zambure. Ai  u dirittu di dì basta. Ai u dirittu di piantà ti, d’alzà ti è di caminà versu à un locu induve l’amore ùn si dumanda micca ma si dà è si riceve in un equilibriu sanu.

À tè chì ti credi rotta, perchè chì dumandi troppu, à ciò chì pare, ti la dicu, ùn sì micca rotta. Sì sana. Sì magnifica. È a to capacità à tene caru, à vede l’altru, à dà, à penserà ti, hè una forza. Ma deve esse unurata. Nutrita. Micca splutata. Meriti un amore chì i to sforzi ùn sianu micca solu necessari per mantene à l’altru, ma celebrati perchè ch’elli imbelliscessinu una rilazione digià bella.

Tandu, prumetti mi una cosa. Prumetti mi d’un travarià più resilienza è rassegnazione. Prumetti mi d’ùn sacrificà torna di più u to sole per riscaldà à qualchissia ch’ùn hà mancu laziu d’esce di l’ombra. Prumette mi d’ùn cuntentà ti più di zambure quandu u to core sà digià ch’ellu hè fattu per u pranzu.

Perchè chì tù , o cara, sì digià u pane callu chì nutrisce, issu caccavellu chì cunsola, ‘ssu biscuttinu chì rende a vita più dolce.

È per piacè…ùn lascià à nimu fà ti crede u cuntrariu.

 M.CLEMENTI