UN PONTE TRÀ ERI È OGHJE

 

Credu chì sò nata azeza…

Sò sempre stata una zitella appena salvatica. Ridia spessu più forte chì a vita stessa, curria più infuria chè a mo pazienza pudia ella, sequità è risentia tuttu cù un core assai assai troppu tamantu per u mo corpucciu.

Intria in una stanza nant’à a punta di i pedi ma splendia cum’è un sole. Ùn aghju mai ritenutu u m’amore. Aghju sempre dettu senza esitazione.

È à dì la franca, certi ghjorni, provu à sequità la ‘ssa zitelletta. Provu à scuntrà la in e timpeste senza caglià, senza abbughjà mi.

Provu à tene ‘ssa mufrachjina chì face d’ella qual’ella hè in a so sputichezza.

Un ghjornu , farà scuntrà è batte e muntagne. È eiu, seraghju à fiancu à ella. Tenendu la per a manu, sprufondendu mi in a so natura salvatica è ramintendu mi ch’ella ùn hè micca « troppu ».

Hè solu abbastanza.

Puru in i ghjorni più scuri. Soprattuttu in i ghjorni più difficiuli. Ùn mi scambiaraghju per nunda.

 

Mi chjamanu Maiè.

 

Una donna, oghje, cum’è tant’altre, sempre à move mi, sempre à l’affannu. E mo ghjurnate sò belle occupate, a mo mente dinù. A matina, beiu u mo caffè senza veramente assaghjà lu. A sera m’addurmentu pensendu à ciò ch’ùn aghju avutu tempu di fà, à ciò chì mi sò scurdata di fà. Corru…ma senze sapè spessu appressu à cosa. Forse appressu à mè, appressu à u tempu chì fila è ùn aspetta. Appressu à ‘ssa zitelletta chì fù è chì hè sempre.

Ma ci sò mumenti, in u silenziu di a notte o à u primu ragiu di sole, induve a corsa si pianta. Induve u mondu, per un istante, si mette in rifiatu. È tandu, trà e mille cose da fà è i penseri di l'oghje, sentu un soffiu, un ricordu. Hè a voce di quella zitelletta, chì mi ramenta l'essenziale, u core tamantu chì ùn s'hè mai inchjuculitu. Ella, ch’ùn s'hè mai piattata, mi sussurra di lascià corre, di campà cù a listessa intensità ch'ella curria, senza paura. Hè in ‘sse stonde quì ch'o capiscu chì a corsa ùn hè micca appressu à u tempu, ma appressu à a libertà di esse torna pienamente eiu è micca solu Maiè a donna à l'affannu, ma Maiè a donna chì porta sempre in ella a fiara di quella zitella salvatica.

Eppuru, sta zitelletta, cù u so core tamantu è a so sete di vita, ùn m'hà mai abbandunata. Hè ella chì, qualchì volta, mi forza à ride più forte di i prublemi, à ùn trattene e mo parolle, à abbraccià a vita cù tuttu ciò ch'ella hà da offre. Hè grazia à ella chì eiu, Maiè, ùn mi vogliu piegà à e cunvenzione, chì cercu sempre u sensu, u veru. S'è e mo ghjurnate sò un mullinellu, hè perchè chì aghju sempre in mè quellu bisognu di scopre, d’amparà,  di sente, di campà à tavuletta, ancu s'ellu vale à dì di corre un pocu troppu. È in fondu, forse, hè cusì chì a ritrovu, quella mufrachjina : in ogni scaccanata, in ogni parolla detta senza filtru, in ogni sguardu persu versu à l'orizonte, ella hè quì, testimone di u fattu ch'eiu ùn sò micca solu abbastanza, ma dinò, è per sempre, eiu stessa.

Spessu mi dumandu s'ella hè un pesu, st'eredità di una zitellina cusì libera è cusì intensa. Ma po’, mi ramentu e so parolle: "Ùn hè micca troppu. Hè solu abbastanza." È capiscu chì ‘ssa corsa senza fine hè, in fatti, una ricerca d’equilibriu, d’armunia trà a donna ch'eiu sò diventata è a zitella ch'eiu sò sempre. Ogni passu, ogni affannu, ogni risata, hè un modu di custruisce un ponte trà u passatu è u presente, per chì ella, a Maiè d'oghje, pudessi sempre tene per a manu à a Maiè d'eri, è ramentà si chì a so forza si trova in a so sputichezza, in quella natura salvatica chì mi rende unica. È puru, un ghjornu, s'elle battenu e muntagne, serà perchè chì quella zitelletta in mè ùn hà mai smessu di crede in a so forza, in a so immensità.